Justiţia şi riscul democratic. Exemplu de ameninţare democratică: Articolul 72
Câtă vreme Justiţia (în România) s-a abătut de la tradiţia spiritului democratic (după cum am văzut) şi se prezintă că o posibilă vulnerabilitate, cu atât mai mult trebuie să fim atenţi la controalele ce îi pot fi impuse în relaţiile cu celelalte Instituţii pentru a preîntâmpina posibilele amenințări (şi respectiv riscul la care ne expunem).
Locul în care aceste controale se regăsesc este Constituţia. Facem exerciţiul de a comenta şi explică unul dintre aceste controale importante menit să aducă un echilibru între puteri: articolul 72 – Imunitatea parlamentară (din Constituţia României, Titlul III – Autorităţile publice, Capitolul 1 – Parlamentul, Secţiunea a 2-a – Statutul deputaţilor şi al senatorilor). Acest articol este relevant pentru divorţul între litera legii (în total acord cu spiritul democraţiei) şi spiritul în care această este interpretată de Social, divorţ de pe urmă căruia Justiţia beneficiază şi care devine o amenințarea serioasă pentru democraţie.
Iată textul articolului 72 adnotat cu comentarii şi explicaţii:
(1) „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.”
Lipsa de răspundere juridică pentru voturi şi opinii politice (activităţi politice) este menită să scoată Legislativul din zona de influenţă a Juridicului, nu să dea un statut privilegiat Legislativului faţă de Social (prin iertarea greşelilor politice la care sunt expuşi parlamentarii: votul şi opinia). (Este de reţinut faptul că în rândul greşelilor ce pot fi iertate nu sunt adăugate şi decizia şi acţiunea politică, definitorii pentru Executiv). Putem înţelege şi mai bine necesitatea acestei măsuri dacă remarcăm faptul că judecăţile magistraţilor nu pot fi amendate de nicio altă putere din stat (deşi şi judecăţile magistraţilor la rândul lor au un impact în Social).
(2) „Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţă de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.”
Şi din acest paragraf reiese grija pentru protejarea Parlamentului (şi a parlamentarilor) de posibilele ingerinţe (neconstituţionale) ale Juridicului. Actul juridic este lăsat să se desfăşoare (pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice), limitându-se doar acele acţiuni care ar putea afecta credibilitatea Legislativului (de care Legislativul într-o oarecare măsură depinde – pentru că Legislativul este ales prin votul Socialului). Am analizat mai sus importanța acestei credibilităţi a Legislativului.
În fond Socialul este un animal neronian (atins de neronism) ce trăieşte după „două principii anti-tradiţionale: agon, principiul potrivit căruia viaţă publică trebuie să stea sub semnul jocurilor, al concursurilor, al distracţiei; şi luxus, principiul potrivit căruia viaţa înseamnă ilimitarea desfătării, a fastului, a splendorii, a excesului, a risipei, a bogăţiei, a plăcerii.” (definiţia neronismului este preluată de la HR Patapievici). Panem et circenses. Percheziţiile, reţinerile şi arestările reprezintă pentru Social un spectacol incitant ce îi (poate) induce ideea unei vinovaţii (chiar înainte şi chiar împotriva deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
(3) „În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.”
Neînţelegând balanţa (necesară pentru prezervarea democraţiei) dintre puteri, Socialul poate considera că acest punct lasă în mod intenţionat portiţe de scăpare Parlamentarilor, punând decizia de reţinere şi percheziţie la îndemână Parlamentului (adică a parlamentarilor înşişi). Am explicat însă că această măsură este dictată de un interesul profund democratic: acela de a împiedică un posibil abuz din partea Justiţiei. Fără acest articol 72 – în totalitatea lui – oricine (mai mult sau mai puţin) putea să fabrice (cu concursul Justiţiei – nu neapărat rău intenţionată) un dosar vreunui Parlamentar incomod.
Prin punctul (3) parlamentarul nu este lăsat totuşi fără o răspundere juridică, doar pentru că este în joc credibilitatea lui; se poate cere Camerei ridicarea imunităţii în cazul unor infracţiuni flagrante. Iar pronunţarea ulterioară prin vot în Camere asupra reţinerii şi percheziţiei este – în teorie, în condiţii ideale – un act democratic.
Judecată asupra stării de fapt
Ne aflăm într-o situaţie delicată (şi tristă totodată) pe care putem acum să o diagnosticăm: (1) Justiţia – una dintre puterile din Stat – nu este democratică (nici constitutiv, nici în act) şi nefiind democratică s-a îndepărtat de spiritul democraţiei, (2) ea poate controla relaţia celorlalte Puteri din Stat (Executivul şi Legislativul – restul Politicului) cu Socialul (judecând integritatea Politicului şi influențând credibilitatea Politicului prin acţiuni – juridice – specifice: arestări, reţineri, chemări la interogatoriu cu cătuşe) şi, mai mult decât atât, (3) are o presă pozitivă şi îşi cere (mizând pe lipsa educaţiei politice şi pe frustrările Socialului) tot mai multă putere pentru sine, subminând democraţia.
Varianta unei republici justiţiare (obținută prin anularea/diminuarea – cu concursul Socialului – forței unei părți a Politicului: Executivul si Legislativul) nu este nici pe departe de ignorat. Oricât de departe ne-ar părea în acest moment, deja am făcut pași în direcția ei.
Cui bono? În loc de încheiere
Atrăgeam atenţie într-un alt articol asupra abuzurilor unui preşedinte prea puţin respectuos cu democraţia şi cu rolul său definit de constituţie, rol ce i-a fost încredinţat prin vot de către Social. Dacă primul pas a fost venirea la Cotroceni, după ce s-a urcat cu bocancii săi nemţeşti pe aşteptările unui Social nemulţumit şi fragmentat; dacă cel de-al doilea pas a fost confiscarea doliului ce a urmat tragediei din clubul Colectiv, dărâmarea Guvernului şi instaurarea unui Guvern propriu; al treilea pas ar putea tocmai implicarea în Justiţie şi apoi subjugarea şi folosirea ei împotriva Legislativului (cu legitimitatea pe care i-o dă Socialul). Ar putea fi exact amenințarea care împerecheată cu vulnerabilitatea instituţiei judecătoreşti (dezbătută aici pe larg) să ne dea democraţia peste cap. Republica justiţiară prezidenţială.
Acest al treilea pas se prefigurează deja… În numele cărui spirit democratic şi în numele cărui respect pentru justiţie, preşedintele: (1) îşi permite să certe o majoritate parlamentară pentru faptul că nu a fost de acord cu propunerile unui procuror DNA? (2) îşi arogă dreptul de a-i cere unui prim ministru să demisioneze, pentru “posibile fapte penale” (înainte de a fi judecate)? şi (3) se revoltă făcând declaraţii publice împotriva unei rezoluţii judecătorească (în civil) ce îi este defavorabilă. Prea puţini s-au arătat intrigaţi sau – în termeni diplomatici – îngrijoraţi de deraierile preşedintelui în raport cu Justiţia; în general Socialul s-a lăsat dus de curentul – atât de populist – antiparlamentarism şi antidemocratic (sau, mai exact, fascist). Faptele președintelui ar trebui însă cunoscute şi interpretate într-o cheie corectă, cheie pe care am încercat să o ofer în prezentul articol. (sfârșit)
Lasă un răspuns