Premisele
Socialul pauperizat şi resentimentar tresare de o bucurie perversă şi grotescă la vederea cătuşelor purtate de politicieni urmăriţi pentru – şi acuzaţie de – fapte de corupţie. Judecătorii ajung să îşi justifice deciziile pornind (şi) de la modul în care decizii ajung să fie absorbite de social. Se cere pe mai multe voci eliminarea imunităţii pentru parlamentari; ba chiar un ministeriabil – bănuit de tehnocraţie – în faţă comisiei parlamentare îşi susţine singurul punct de pe platforma: acela de a restaura „egalitatea” dintre omul de rând şi parlamentar prin eliminarea articolului 72 din constituţia României.
Oare ne dăm seama cât comunism – acel tip de comunism post-ideologic, post-politic şi post-regim, ce devine atribut al conștiințelor – ascund aceste fapte? Oare ne dăm seama că am ajuns să tânjim după o republică justiţiară, (în același mod în care am ajuns – din pricina anarhiei și a nihilismului – să tânjim și după o republică prezidențială)? Și totuși: Unde este democrația?
Ne propunem – pentru a răspunde întrebărilor de mai sus – o analiză a relației democrației cu Justiția în general și în actualitatea românească în special…
Principiile justificative şi formative ale instituţiilor. Principiul separării puterilor în stat. Democraţia. Libertatea
La baza statului constituţional modern stă principiul separării puterilor în stat, principiu enunţat pentru prima dată de John Locke (în „Two treatises on government„, 1690) şi popularizat mai apoi de gânditorul politic francez al Iluminismului Charles de Secondat, Baron de Montesquieu (în „De l’esprit des lois„, 1748). Conform acestui principiu puterea într-un stat (pentru a preveni pericolul absolutismului, adică concentrarea puterii) trebuie împărţită în trei (puterea executivă, puterea legislativă şi puterea judecătorească) şi delegată apoi către trei instituţii (Guvern, Parlament şi, respectiv, Justiţie) fiecare cu atribuţiuni specifice, separate şi independente. Prin diverse norme se stabilesc căi de colaborare şi de control reciproc între puterile statului enumerate mai sus, ajungându-se în final, cel puţin în teorie, la un echilibru politic benefic.
Al doilea pas spre statul constituţional modern este pasul democraţiei, unde democraţia este înţeleasă că o „teorie despre cum se poate împărţi” – şi, totodată adună, în mod echitabil – „puterea” (H R Patapievici). Principiul democraţiei poate fi exprimat astfel: Instituţiile politicului (toate cele trei: Legislativul, Executivul şi Justiţia) trebuie să fie alese de către Social (de Societate) (direct sau indirect) şi trebuie să reprezinte (şi să acţioneze în) interesul acestuia; prin aplicarea lui se asigura o legitimitate socială politicului. În oricare altă situaţie – chiar dacă ea este mai bună, mai eficientă, etc… – ne aflăm într-o deviaţie de la democraţie. E simplu. Dacă principiul şi corolarul sau sunt înţelese corect şi sunt asumate de Social, nu ne mai sperie gândul că legile nu pot (cu)prinde în totalitate spiritul democratic şi că Politicul se poate îmbolnăvii oricând de cancer şi poate acţiona împotriva Socialului.
Al treilea pas este pasul libertăţii şi al liberalismului (ca poziţie faţă de libertate) pe care îl pomenim însă doar în treacăt, neaducând atingere directă temei şi fiind totodată prezent fără a necesita să fie şi văzut.
Normativele funcţionarii instituţiilor statului. Tradiţia
Pe lângă aceste principii constitutive ale instituţiilor statului (constituțional modern), pentru buna/corecta (nu neapărat şi etica) lor funcţionare trebuie stabilite (sau descoperite) şi o serie de principii normative:
(1) Primul principiu este cel al reglării printr-un mecanism de control cu feedback negativ (de preferinţă intrinsec).
(2) Al doilea principiu este cel al auto-întreţinerii; prin el instituţia este îndemnată să îşi găsească mijloace proprii de a-şi construi şi susţine formele de funcţionare.
(3) Al treilea principiu este principiul tradiţiei (după cum îl numeşte HRP, dar pe care eu l-aş numi mai degrabă principiul continuităţii) Definiţie: principiul tradiţiei (compilând o serie de afirmaţii ale lui HRP, în esenţă conservatoare) constă în asigurarea unui raport fertil între continuitate şi inovaţie prin respectul faţă de cunoaşterea şi înţelepciunea acumulate şi totodată prin folosirea acestora pentru crearea unor forme instituţionale noi. „Instituţiile că atare nu sunt niciodată suficiente dacă nu sunt temperate de către tradiţii” (Karl Popper, apud H R Patapievici). Continuitatea este necesară pentru a păstra solul pe care instituţiile sunt clădite (- fundaţia, adică principiile lor constitutive); şi, continuând metafora, putem spune următoarele: pentru ca instituţiile să îşi păstreze echilibrul (şi pe măsură ce cresc) trebuie că vectorul de creştere P1 (de la momentul t1) să aibă (1) o variaţie mică în modul faţă de vectorul anterior P0 (de la momentul t1) şi, de asemenea, (2) să se abată sub un unghi mic faţă de direcţia stabilită de acelaşi vector anterior P0. (Cine cunoaşte jocul “curse de maşini” jucat pe foi de matematică îşi poate face o imagine mai exactă în privinţa relaţiei propuse dintre instituţii şi tradiţie).
Despre relaţia dintre Social şi Politic. Credibilitate şi integritate. Justiţia că arbitru
Am văzut că pentru a asigura o formă de legitimitate (socială) la formare, Politicul trebuie ales de către Social (în cazul Parlamentului prin vot universal direct, în cazul Guvernului – prin intermediul Parlamentului). Mai trebuie însă asigurată şi o formă de legitimitate de funcţionare a Politicului, iar acest lucru se realizează printr-o relaţie de judecată şi de amendare a Politicului de către Social.
Cum însă este greu de operat cu opinii adevărate (cum ar fi normal pentru o judecată corectă) din pricina unui discernământ scăzut al Socialului (manelistic şi faisbucist în esenţă, bazat mai mult pe senzaţii, sentimente, intuiţii sau instinct gregar de tip „like”, decât pe raţiune) se apelează la specia opiniilor veridice. Opiniile veridice construiesc o imagine a Politicului în mintea Socialului plecând de la posibil şi credibil (nicidecum demonstrabil sau verificabil). Credibilitatea, nu este neapărat conformă cu realitatea; pe baza ei Socialul reacţionează: fie pasiv (prin bombăneli), fie activ (prin manifestaţii, vot). Nu este greu de înţeles faptul că această slăbiciune a fost şi este exploatată de oricine are interese politice; credibilitatea reprezintă, în actualitate, oglindirea în mentalul social a unei campanii de PR (sau – în termeni politici corecţi – de propagandă).
În încercarea de a obiectiva – atât cât este posibil – credibilitatea, politicul (la cerea socialului) a introdus noţiunea de integritate (ferindu-se de noţiunea periculoasă de performanţă) ca o modalitate de probare a cinstei, a onestităţii şi a incoruptibilităţii. Raportul dintre cei doi termeni este următorul: credibilitatea – un atribut calitativ al Politicului perceput de Social – trebuie să fie corelat cât mai bine cu integritatea – un atribut al Politicului (ce poate fi stabilit într-o măsură mai mică sau mai mare de ANI). Mai exact: integritatea este ceea ce Politicul oferă Socialului; credibilitatea este ceea ce Socialul oferă Politicului (şi care ar trebui să provină din analiză integrităţii (şi a performanţei, adaug eu)).
Desigur integritatea (înţeleasă în sens restrâns că fiind certificată de ANI) nu este o garanţie absolută. Sunt destule exemple de parlamentari cu declaraţii de avere sau incompatibilitate imaculate, asupra cărora planează acuzaţia de corupţie. Trebuie însă înţeles faptul că în acest joc al integrităţii şi credibilităţii, Justiţia este rolul de arbitru, ceea ce îi da un ascendent (ce nu este în spiriul democraţiei) asupra puterii executive şi legislative: justiţia afectează în mod direct credibilitatea (prin urmăriri penale, prin trimiteri în judecată, etc…) şi în acelaşi timp decide în cazul acuzaţiilor de integritate. Mai mult chiar, Justiţia este un arbitru care nu se supune aceloraşi rigori: oricare ar fi credibilitatea şi integritatea justiţiei, nu există un feedback direct negativ al Socialului.
Justiţia şi democraţia. Cazul României. Cazul Americii
Pentru a răspunde la întrebarea: „Este (şi, imediat, în caz că Nu!, trebuie) să fie Justiţia o instituţie democratică?” (întrebare născută de consideraţiile de mai sus) ne vom întoarce (1) la principiile constitutive ale instituțiilor (statului constituţional modern) şi (2) la problema tradiţiei (sau a continuităţii) – unde tradiţia (continuitatea) este văzută că modalitate necesară (nu şi suficientă) de supravieţuire a unei instituţii.
(1) Dacă ne raportăm la principiul separării puterilor în stat şi la principiul democraţiei, ajungem la concluzia că Justiţia, parte a triumviratului, ar trebui să fie democratică (din punct de vedere constitutiv). Acest lucru ar însemna că magistraţii (membrii instituţiei Judecătoreşti) să fie aleşi prin vot (democratic).
În România, Justiţia nu este democratică. Conform Constituţiei: (1.1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei; (1.2) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii; (1.3) Majoritatea membrilor Consiliul Superior al Magistraturii sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat
În America, în schimb, magistraţii sunt ales prin vot popular. Desigur că acest proces este unul pernicios în sine (după cum am încercat să argumentez cu altă ocazie), ce poate duce (şi neîndoios a şi dus) la aberaţii. Regula democraţiei este însă respectată. Nu pot spune cu ce preţ…
(2) În privinţa tradiţiei sunt utile unele precizări suplimentare. Privită din punct de vedere strict politic tradiţia este apanajul conservatorismului, însă ea nu provine dintr-o ideologie, ci este în sine o metodă: prin ea se leagă (cum am văzut) principiile constitutive de principiile de funcţionare; dacă fundamentele sunt corecte, funcționarea ulterioară a instituţiei ar trebui să fie şi ea corectă şi perenă, iar spiritul legilor (cel (cu)prins în fundamente) ar trebui să prevaleze în faţă literelor legii. Doar acceptând această ideea putem credita principiul tradiţiei; cheia de interpretare este ideea condiţionării sănătăţii structurii de soliditatea fundamentului (presupunând că aceleași condiţii stau la baza justificării, la baza formării şi la baza funcţionarii instituției).
În concluzie, dacă separaţia puterilor şi democraţia (şi libertatea – desigur) sunt principii corecte şi viabile pentru justificarea şi formarea Justiţiei, atunci actul justiţiei ar trebui să fie şi el la rândul sau democratic, pentru a păstra spiritul democratic în sânul instituţiei…
În America – în anumite cazuri – verdictul (după cântărirea probelor şi auditarea martorilor) este dat de Juraţi, iar judecătorul nu făcea altceva decât să ia notă de el şi să propună pedeapsa (sau, respectiv, să dispună eliberarea) inculpatului. Remarcabil este faptul că juraţii sunt selectaţi din rândurile Societăţii (Socialului) într-un mod aleatoriu şi votează verdictul. Din nou Americanii (occidentalii Americii) se dovedesc mai apropiaţi de spiritul democratic decât occidentali europeni (printre care ne aflăm şi noi), fără că acest lucru să însemne că dreptatea se împlineşte mai bine într-o parte sau alta.
În România, actul justiţiei este unul discreţionar (nu în sensul că nu este corect, ci doar că scapă controlului democratic al Socialului). Este foarte posibil că această formulă să fie cea mai eficientă şi cu cea mai mică rată de erori, însă principiul democraţie în acest caz nu este prezervat.
Justiţia, Adevărul şi Democraţia (excurs filozofic)
Există şi o altă justificare pentru folosirea principiului democratic în actul juridic. La întrebarea: „Dacă Justiţia s-ar constitui pe baze democratice, ar trebui să păstreze ea tradiţia principiului democratic şi în act?”, un posibil răspuns ar putea fi acesta: Nu, pentru că Justiţia operează cu o altă valoare: cu adevărul, iar adevărul, spre deosebire de bine (valoarea cu care operează Executivul şi Legislativul), nu este democratic în esenţă. Papa Ioan Paul al II-lea susţinea că Adevărul nu se poate supune la vot. Pe de altă parte – şi prin această dăm un alt răspuns: cel în care şi credem! – adevărul este un constituent al cunoaşterii şi el nu poate fi utilizat decât în cunoaştere (adevărul crezut şi justificat). Mai departe: Chiar dacă adevărul este unul singur, cunoaşterea (lui) este proprie omului, însă omul este failibil, iar singură lui posibilitatea de a-şi stăpâni cunoaşterea este discernământul – „discernământul că virtute, nu că procedura” (citat aproximativ din Horia Român Patapievici). Fără Om nu există Discernământ, fără discernământ nu există cunoaştere, fără cunoaştere nu există adevăr, fără adevăr nu există Dumnezeu, fără Dumnezeu nu există Om. Dacă eroarea judiciară este atât posibilă, cât şi probabilă, votul în condiţii de discernământ poate salva actul juridic şi încrederea în el. (va urma)
Lasă un răspuns