Timp de câteva săptămâni, mai exact, în perioada 20 octombrie – 28 noiembrie, la Bucureşti a avut loc Festivalul de Muzică Veche, care a înglobat 14 evenimente unul şi unul, desfăşurate în locuri selecte, ca Palatul Cotroceni, Palatul Bragadiru, Muzeul Ţăranului Român, Biserica Anglicană sau Sala Radio, cu participarea unor artişti şi formaţii din peste zece ţări şi cu o audienţă la fel de selectă, dat fiind că acest festival are o marcantă natură experimentală.
În noianul de ţipături, zgomote, turle şi surle, bubuieli, bombe teroriste, rock şi focuri de artificii care se lasă cu 60 de tineri arşi de vii, de inundaţii, văicăreli palamentare, de cioloşneli pentru Ciolannis, de scălâmbăieli la chitare electrice, de fanfare şi tromboane, de abureli care de te bagă-n boală, adică la balamuc, are loc la Bucureşti acest Festival de Muzcă Veche, adică de muzică de pe altă lume, din secolele trecute, când sângele oamenilor nu era aşa de stricat ca azi, când nu se născuseră încă domnii Gigi, Băse, Bombonel şi Ilici, nici trinitatea Patapleşeanu, când nu apăruse pe firmament nici lupi ca alde Holender, nici strămoşii din Pleşcoi nu visau că o Nuţi a loc va fi „catindată”, când nici nu se povestea despre o ţară a lui Ciolannis Vodă, adică o muzică care nu mai există, care nu se mai cântă decât la un festival select, fiindcă nimeni nu va înţelege de ce să ascultăm muzică la Viola organica, un instrument inexistent decât ca o piesă unică, atunci când avem viola şi pianul, când omul a inventat orga şi alte instrumente performante şi perfecte?
Tocmai de aceea! Ca să dovedim că omenirea nu a trăit numai în epoca Kali Yuga. Ca să se creeze un echilibru. Festivalul de Muzică Veche constituie un astfel de simbol, el reprezintă nevoia de normalitate. Deşi balanţa înclină mult spre muzica satanică, totuşi un sunet de muzică pură face cât toate dizarmoniile la un loc. Dacă există o oază, care apără sau slujeşte vibraţia pură a Sunetului Primordial, merită făcut orice sacrificiu ca ea să existe.
Pentru o ţară atât de stricată de bârfă, atât de gonflată de baragladini, care face din lipsa de performanţă, star, primitivă şi delirantă, cum latră la lună azi România, Festivalul de Muzică Veche pare un lux, o excepţie de la regulă, un capriciu, deşi ar putea fi regula, dar la români nu se poate, fiindcă regula este anormalul. Dar FMV se află la a zecea ediţie, ceea ce înseamnă că făuritorii lui, Asociaţia Culturală Antiqua, asociaţie nonprofit, sunt oameni tenace, care nu se lasă influenţaţi de zgomotele galeriilor. Şi ei sunt tineri. Sunt viitorul! Să-i numim: Laurențiu Constantin (director, iniţiatorul festivalului), Raluca Enea (director artistic), Nona Șerbănescu (curatoriat), Silviu Dancu (strategie, probabil că apară festivalul de viruşi!), Gabriel Săftescu (online promotion), Oana Vasiliu (parteneriate și relații media), Marius Davidoni (art director), Ancuța Iosif (social media), Ioana Simona Ghiță şi Sorina Dărăbanțiu (field promotion).
Festivalul a fost înfiinţat de Medieval Praxis, care s-a transformat în Asociaţia Culturală Antiqua. Echipa nouă o continuă pe cea veche. Este un act de normalitate. Cum este şi acest insolit festival, unic în estul Europei. Un mare pas spre normalitate. Dar este şi un act de cultură, de înaltă cultură. Fiindcă acest festival, în care se cântă piese în primă audiţie românească, în special muzică medievală, renascentistă, barocă, bizantină şi gregoriană, are şi o notă didactică, de prezentare a muzicii şi instrumentelor cu care ea se cântă. Se practică o iniţiere în muzica veche, se face o veritabilă istorie a muzicii, în care profesori sunt înşişi interpreţii. Între piesele cântate, şeful formaţiei sau solistul, cel care oferă un recital, explică verbal ce este viola da gamba, de pildă, dă informaţii despre compozitorii şi piesele interpretate, tot ce crede el că poate să reţină audienţa, formată majoritar din tineri, din pasionaţi de muzică veche şi chiar din muzicieni, care vor să se iniţieze în astfel de taine.
Şi se poate spune că FMV ne ajută să înţelegem care este evoluţia sunetului, de ce omul a simţit nevoia să meargă mai departe, de ce nu s-a oprit la clavecin, de pildă, şi a inventat pianul? De ce nu l-a mulţumit fluierul şi a inventat flautul?
Un singur instrment nu pare a fi avut nevoie de evoluţie, de forme sofiscate, naiul, deşi şi el, de la trestia syrinx, la care a cântat Pan, la naiurile perfecţionate de Gheorghe Zamfir, a suferit o evoluţie, deşi principiul e acelaşi. Şi chiar forma. Mai multe tuburi lipite. Însă naiul este instrumentul divin, care face să auzim Sunetul Primordial. FMV nu trebuie să devină un festival cosmopolit, să o ia pe drumul Festivalului „Enescu”, care se îndepărtează tot mai mult, cel puţin asta s-a văzut la ultimele ediţii, de Sunetul Primordial. De acest sunet are datoria să se apropie FMV. Este chiar statutul său. Şi de aceea, organizatorii nu trebuie să-l ignore pe Gheorghe Zamfir. Este vital. Locul lui este la acest festival. Laurenţiu Constantin, iniţiatorul lui, mi-a spus că are o politică economică, decât să dea o avere pentru a-l chema pe Jodi Savall, de pildă, preferă să aducă zece formaţii sau solişti, cu nume mai puţin sonore, dar egale ca valoare cu Savall. Şi de-a lungul timpului a adus astfel de muzicieni la Bucureşti, care n-au putut fi văzuţi decât aici, nu la festivalul „Enescu”. Iată câteva: Hopkinson Smith, Marcel Ponseele, Jan de Winne, Philippe Pierlot, François Fernandez, Ketil Haugsand, Petra Müllejans, Mary Collins, Steven Player, Il Gardellino, Ricercar Consort etc., care au intrepretat partituri în primă audiţie pentru publicul român. Începând cu anul 2015, Festivalul de Muzică Veche București este membru REMA (Rețeaua Europeană a Muzicii Vechi). FMV a găzduit a treia ediție a Zilei Europene a Muzicii Vechi (prima în România), eveniment ce a avut loc la Biserica Anglicană prin concertul „To Bach or not to Bach”. Evenimentul a fost transmis în direct prin Radio REMA. Festivalul de Muzică Veche București a fost acceptat în această prestigioasă reţea prin unanimitate de voturi, în cadrul întâlnirii REMA de la Ambronay.
Sigur, e minunată această tendinţă spre lume, spre a aduce valori ale muzicii europene în România. Dar cred că Bach şi ceilalţi compozitori incluşi în programe nu mai au nevoie de nici o reclamă. În schimb, fenomenul invers nu se întâmplă, adică muzica şi muzicienii români nu sunt promovaţi în afară. Iar muzica românească e mai veche decât toată muzica străină. Se investesc sume uriaşe pentru a-i plăti pe străini, dar românii sunt uitaţi sau ignoraţi. De aceea, am fost entuziasmat când am văzut că FMV a inclus în programul din acest an şi o trupă românească, formaţia “Trei Parale”, o excepţie, despre care am scris pe larg anterior.
FMV trebuie să se apropie mai mult de Sunetul Primordial, iar prezenţa lui Zamfir este vitală. E nevoie ca şi organizatorii să fie iniţiaţi, să cunoască muzica cultă creată de Zamfir. Dacă s-ar da un concert de nai şi orgă la Sala Radio sau la Ateneu, ar trebui să aleagă din colecţia de piese compuse de Zamfir pentru aceste instrumente, care au unit ortodoxia şi catolicismul printr-un concert oferit Papei Ioan Paul al II-lea de Zamfir, chiar la Vatican. Sau nu ar fi bine să se cânte la FMV Messa Păcii?
O, câte minuni nu s-ar putea face, fiindcă Marele Absent e aici, printre noi, dar trebuie numai cunoscut. Trebuie să intrăm în normalitate, ori pentru aceasta trebuie să dispară prejudecăţile. Sper ca Lautenţiu Constantin să nu se ia de mână cu Mihai Constantinescu, care l-a plasat pe Zamfir numai în zona muzicii populare, lângă Maria Lătăreţu, Benone Sinulescu, Dumitru Fărcaş et co. Foarte bine, dar compozitorul Gheorghe Zamfir este marele necunoscut pentru el. Şi pentru mulţi muzicieni, care au urechi de cal, care nu vor să audă ce e dincolo de perdeaua de fum, de bârfe, de invidie. Să lase acasă toate prejudecăţile şi să se apropie de Sunetul primordial, să descopere muzica ab origo.
Dacă Festivalul „Enescu” merge pe muzica evoluată, consacrată, pe şlagărul simfonic, deşi are şi o secţiune unde se cântă muzică veche, e de datoria FMV să facă acest pas, să meargă spre izvor.
Şi nu trebuie să se oprească la drâmbă sau bendir. Nici la Viola organica. Dar e o diferenţă colosală totuşi între drâmbă şi Viola organica sau între cobză şi vioară. Nu mai vorbesc de pian, ce să mai spun de orgă, cel mai complex instrument creat de om. Sau ce salt între cel care cânta la frunză şi omul-orchestră modern, care cântă la toate instrumentele!
Există o explicaţie clară. Cel puţin pentru mine. Nevoia omului de a ieşi din transă, de a se distanţa, de a stăpâni el instrumentul şi nu instrumentul pe el. Zamfir declară că naiul l-a sacralizat pe el şi nu el pe nai. Orice interpret, atunci când cântă la instrumente vechi, la fluier, bendir, cobză sau nai, este stăpânit ca de un demon, cum spunea Cella Delavrancea despre Enescu, când îl vedea cântând la vioară. Şi pe un astfel de interpret îl vedem că intră în transă. Violonistul intră în transă, violistul, naistul, toţi, fără excepţie.
Pe străzile New York-ului, lumea se adună ca la urs când un muzician de culoare ia un lighean şi bate în el ca într-un bendir sau un tambur ca în satul lui african. De ce? Fiindcă el intră automat în transă. Nebunia lui este molipsitoare şi se transmite şi trecătorilor, care se opresc şi îl admiră, şi intră şi ei în transă.
Se pare că muzica este singura artă care se execută cel mai bine în transă. Ea este evadare pură. Toate instrumentele vechi presupun transa, o trăire specială care la origine are o natură mistică, legată de credinţă, de un cult sau altul.
Instrumentele complicate, sofisticate, ca fagotul, de pildă, sau acordeonul, nu mai vorbim de pian sau orgă, presupun o mare doză de luciditate. Mi-a plăcut când clavecinistul Ketil Haugsand explica Ofranda de Bach, bătându-se mereu cu degetul pe frunte, sugerând că această muzică se ascultă cu capul. Există şi transa, dar în mică măsură, atunci când interpretul este desăvârşit, perfect stăpân pe tehnica instrumentului. De la perfecţiune încolo apare şi transa. Dar apariţia unui instrument ca Viola organica deja e un pas spre ieşirea din tunel, din transă, a interpretului, deşi numele instrumentului creat de Leonardo Da Vinci atinge tocmai esenţialul, fiindcă un instrument organic este însăşi definiţia stării de transă.
Însă o dată cu Viola organica se întâmplă ceva nou, omul începe să controleze instrumentul. Apare luciditatea, de fapt, interpretul nu mai intră în transă, e calculat, citeşte notele, e atent la solfegiu, la clape, la cei din jur, la felul cum stă, cum se vede de către public…, parcă muzica este undeva între el şi instrument. Nu se mai creează un tot.
Instrumentele simple sunt organice, fac corp comun cu omul, instrumentele sofisticate presupun o tehnică artificială, care necesită şcoală. Muzica este cea mai viscerală dintre arte, este o prelungire a instinctului uman. Şi e şi foarte sentimentală. De aceea, dodecafoismul, muzica serială, muzica modernă, în general, sunt considerate artificiale, plasate în sfera muzicii satanice. Nu întâmplător milioane de oameni preferă să cânte şi să danseze negro spiritual, samba, rumba, sârbe şi hore, fiindcă îi apropie de condiţia primară a omului, îi reîntoarce la origini. Acest lucru face şi Festivalul de Muzică Veche, le arată oamenilor de unde au venit, care a fost vibraţia care l-a marcat pe om ab origo.
Lasă un răspuns