Aşa s-a exprimat Preşedintele României de Ziua naţională a tuturor românilor. El completa această afirmaţie – luându-şi un scut de protecţie în faţa celor care nu mai suportă „politica” şi nici „politicienii” – zicând că acest lucru se întâmplă fie că nouă ne place, fie că nu. Dar de ce nu ne-ar plăcea nouă această afirmaţie?
Păi, dacă de douăzeci şi cinci de ani avem parte aproape exclusiv de politicieni care n-au absolut nici o legătură cu interesul naţional, adică cu noi, cu poporul, cum să ne mai placă ideea de politică?! Reacţia noastră, aproape instantanee, de adversitate în faţa a tot ce decurge din politic, este una absolut normală. Ai aşteptat cinci ani, zece ani, cincisprezece ani, dar avem, iată, douăzeci şi cinci de ani de când tot aşteptăm ca politicienii noştri să înceapă să se comporte natural şi firesc cu poporul care-i trimite pe acele funcţii, şi nimic! A trebuit să apară acest DNA, mult iubit de români, care pare o floare în dorinţa noastră de a se împrimăvăra, dar de ce era nevoie de el?!
De ce ne consumăm noi, din patru în patru (sau cinci) ani, să ne alegem politicienii de la care să ne vină binele, iar binele ajunge doar la ei?! poporul român fiind inclusiv la momentul acestei măreţe zile cel mai sărac popor din UE! De ce era nevoie de procurori, poliţişti şi securişti pentru a pune ordine politică în ţară?! Iar aceştia din urmă au ajuns să ne păzească de cine?! De cei care, în mod normal, ar trebui să fie primii care să-şi dea sufletul pentru ţară şi popor – politicienii! Deci, politicienii noştri sunt defecţi: calici, corupţi, nemiloşi, mafioţi şi, în mare parte, atei.
De fapt, în primul rînd ei sunt atei, dragi cititori, căci de la acest blestemat ateism li se trage (şi ni se trage), totul. Am stat de vorbă, în ani şi ani, cu multe persoane despre eventualele variante politice care ar putea rezolva problemele sociale în care se zbate România, ocazii cu care am încercat să-mi popularizez şi eu părerea, ce, de fapt, nu-mi aparţine, nu este a mea – păcătosul păcătoşilor, nevrednicul nevrednicilor, ci a celor mai inspiraţi şi înduhovniciţi oameni ai vieţii noastre sociale din ultimii o sută – două sute de ani. Această părere, comprimată la maxim, sună aşa: „La cârma statului român trebuie să se facă simţită asistenţa lui Hristos”. Cel mai mare teolog român al tuturor timpurilor a spus aceasta – Părintele Dumitru STĂNILOAE, după care a continuat: „Orice politică trebuie să ducă naţiunea către Dumnezeu”!
Iată cât de simplă este, de fapt, această ecuaţie:
1) Cine trasează direcţia unei societăţi, a unei ţări? – Politica ei (conform, inclusiv, Iohannis);
2) Ce-şi doreşte populaţia unei ţării? – De regulă populaţia îşi doreşte să trăiscă bine din punct de vedere material, iar cei mai înduhovniciţi reprezentanţi ai ei îşi doresc să aibă şi o viaţă liniştită, în pace, mântuitoare;
3) Care este singura forţă a lumii – văzute şi nevăzute – ce poate garanta binele omului, a societăţii? – Doar Dumnezeu;
4) De ce fel de politicieni au nevoie popoarele pentru a trăi bine, aşa cum îşi doresc? – De politicieni credincioşi, cu frică de Dumnezeu şi demofili (iubitori de popor). Asta este tot, iar dac-ar fi să ne orientăm după doctrinele politice, singura capabilă de o guvernare la care ne îndemna acelaşi Părinte Dumitru STĂNILOAE – „Politica din credinţă e cea mai bună politică” – este doctrina naţional-creştină. De un astfel de partid – naţional-creştin – are nevoie România, pentru a ieşi din marasmul ultimilor douăzeci şi cinci de ani.
Repet, n-o spun eu, o spune Părintele Stăniloae: „Statul român creştin – iată imaginea-ideal care trebuie să ne domine visurile şi să ne încoroneze puterile spre a o face cu un ceas mai curând realitate. Iată haina potrivită a sufletului românesc pe acest pământ.”
Lasă un răspuns