Autopsia comunismului: „Anotimpurile” comunismului

Acceptarea comunismului că subiect de dialog este un prim pas necesar, dar nu şi suficient. Atât demonizarea excesivă a termenului de comunism, cât şi utilizarea lui ca sinonim al unei forme de teribilism intelectual îi subţiază sau îi extind definiţia, îl metaforizează sau îl aduc în zona peiorativului, astfel încât dialogul se află – după cum am văzut! – în pericol de fi suspendat sau de a eşua în fundătură unor stereotipuri şi a unor idei preconcepute. Comunismul trebuie definit foarte clar şi trebuie curăţat de toate conotaţiile negative sau pozitive, arbitrare şi subiective pentru a beneficia de un proces corect.

Trebuie abandonată însă ambiţia de a găsi o definitie unică şi atotcuprinzătoare a comunismului în încercarea de a înlătura ambiguităţile. Comunismul are patru înţelesuri (dintre care trei pot fi găsite şi în dicţionar), intim legate între ele într-o evoluţie pe o scară temporală de la idee la realitate, de la scop la mijloc: comunismul ca ideologie, comunismul ca utopie, comunismul ca teorie politică şi comunismul ca regim politic. Orice argument construit în favoarea sau împotriva comunismului trebuie să ţină seama atât de legătura, cât şi de distincţia dintre ele şi trebuie să se adreseze fiecăreia în parte.

Anotimpul idealului

La început a fost cuvântul. Ideologia comunistă (marxismul) este alcătuită dintr-o viziune asupra lumii actuale şi a istoriei şi un set de principii prin care lumea poate deveni mai dreaptă şi mai bună, iar istoria – calea zbuciumată spre această lume mai dreaptă şi mai bună – se poate încheia. Nucleul tare al acestei ideologii este principiul abolirii proprietăţii private şi al instaurării proprietăţii colective. În jurul lui gravitează o morală egalitaristă şi cooperatistă, o teoria a valorii şi progresului şi o ameninţare adresată direct burgheziei ca element opresiv şi reacţionar. Perioada închegării ideologiei o numim anotimpul idealului.

Anotimpul himerelor

Urmează anotimpul himerelor: utopia comunistă (marxismul). Împreună cu ideologia comunistă a fost construită (şi apoi indusă în mentalul colectiv) şi utopia comunistă, proiecţia în imaginar a lumii în care toate principiile comuniste sunt unanim acceptate şi funcţionează şi în care fericirea şi bunăstarea generală este asigurată. (Notă: A nu se confunda utopia comunistă cu socialismul utopic, o formă de socialism antemergătoare socialismului ştiinţific al lui Marx şi dezavuat categoric de acesta.) Saltul de la ideologie la utopie necesită intervenitia altor principii şi nu atât ideologia, cât utopia comunistă este cea care asigură până astăzi perenitatea comunismului. (Utopia marxistă este copilul rezultat în urmă travalului oniric al raţiunii: un fel de Atena înţeleaptă şi războinică.)

Anotimpul sângelui

În anotimpul sângelui (sau al crimei) – teoria politică (leninismul sau bolşevismul) – calea către comunism, pe care ideologia o prezintă ca fiind inevitabilă, iar utopia ca fiind avantajoasă, trebuia degajată şi trebuia urmată chiar dacă trecea prin iad. Clasa socială căreia comunismul i se adresa în mod direct – proletariatul – s-a organizat în partid(e) comuniste, a preluat şi a adaptat ideologia, transpunând-o într-o platforma politică menită să-i reprezinte şi să-i apere interesele. Dacă scopurile ideologice sunt lăudabile, nu acelaşi lucru se poate afirmă şi despre mijloace utilizate pentru a ajunge la ele. Marile lacune ale teoriei politice au fost următoarele: răul a fost îngăduit pentru a obţine binele şi au fost respinse variantelor alternative de obţinere a binelui.

Anotimpul terorii

Ultimul anotimp este anotimpul terorii: Regimul (Stalinismul): Comunismul este asemenea unui balaur: picioarele pe care se sprijină sunt principiile ideologice, iar din corpul sau – teoria politică – ies mai multe capete – regimuri. Regimul stalinist, regimul maoist, regimul ceauşist etc… Regimurile sunt cele care pun teoria politică comunistă în practică, iar o anumită parte a realităţii lor se intersectează: interesele comune ale omenirii/societăţii (după cum sunt ele enunţate în ideologie), se restrâng la interele comune ale unei clase sociale (în teoria politică) şi apoi şi mai mult la interesele unui partid sau, eventual, ale unui singur om (în momentul în care puterea absolută asupra instituţiilor şi – prin ele – asupra societăţii a ajuns în mâna acestuia). Deja, din momentul elaborării platfomei politice, ideologia era lăsată în urmă sau chiar violată. Cu atât mai mult regimul comunist – cu rapoartele defectuoase între instituţii, cu economia sa nefuncţională şi cu mecanismele sale de opresiune – se îndepărtează de ideologia comunistă.

Deși toate cele patru definiții sunt produsul gândirii omului, fac apel la om și omul le-a implementat, ne interesează mai mult cauzalitatea decat acuzația, înțelegerea mai mult decât stabilirea vinovăției, posibilele căi de evitare sau de ameliorare mai mult decât pedepsele. Este măsura normalitătății (și a vindecării) pe care ne-o dorim la început de secol XXI și la aproape 100 de ani de la declanșarea revoluției bolsevice.

One Response to Autopsia comunismului: „Anotimpurile” comunismului

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *