Acest vas de cult, de tip „crater” a fost descoperit la începutul anului 1990, în sectorul de nord al orașului antic Tomis, într-un strat de depuneri arheologice peste care a fost ridicată una dintre bazilicele din epoca romano-bizantină, respectiv secolele V – VI d.Hr. Catalogat ca aprținând secolului al III-lea d.Hr., el a fost declarat ca „Exponatul lunii noiembrie” în cadrul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța. Se consideră că acest vas de tip „crater” este de tradiție elenistică, având forme care au evoluat inclusiv în primele trei secole după Hristos. Pereții vasului poartă un decor bogat, realizat prin mai multe tehnici specifice: presare, incizie și figuri aplicate. Reprezentările dorite conțin scene mitologice ample: Dionysos Zagreus, Mitul Persefonei, etc., ce par adaptate credințelor religioase din perioada romană timpurie (cultul morților și al reînvierii redat prin reprezentarea viței-de vie (pentru că nu este „viță-de-moartă”), dar și a simbolului ancestral al Vechii Biserici Valaho-Egiptene, respectiv Pomul Vieții).
Dionysos Zagreu (numele zeului vine de la „Za”-ua cea grea din lanțul vieții umane; timpul cataclismului apocaliptic, când toate vor fi bulversate și bulversante: „Zaua – grea”) este zeitatea centrală a cultului orfic. Orfismul este cunoscut ca o doctrină secretă provenită din Tracia (de fapt Geția de Aur primordială), care s-a răspândit și în Grecia secolului al V-lea î.Hr., și ai cărei adepți se considerau urmașii lui Orfeu. Izvoarele antice afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu (Tracia, de la Atra (lat.) = Negru). Istoricul Arrian pomenește în opera sa Bithynica din sec. II î.Hr. despre o nimfă numită Tracia, după care s-ar fi denumit țara cunoscută inițial sub numele de Pèrke. Rădăcina indogermanică „per-/pir/per(k)” semnifică „stânca”, „piscul” sau „piatra”, ceea ce denotă cultul tracic al unei divinități a munților, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros și a fost venerat chiar și în epoca Imperiului Roman sub forma de „Heros equitans”, un războinic călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane din Tracia. Cultul zeiței-mamă Pèrke/Tracia, celebrat în peșteri, cunoștea formele extatice ale cultului Cybelei, fiind la rândul său o celebrare a fertilității. Acest cult a influențat probabil atât serbările dionisiace cât și ritualurile de sacrificiu ale orfismului. Tot din Tracia provine, se pare, și latura „apollinică” a cultului, inițiată de venerarea unei zeițe solare, căreia nu i se închinau sacrificii sau sărbători tumultoase. Numele acesteia era în transpunerea greacă Hepta sau Hipta, semnificând a șaptea treaptă a teogoniei (ca și cele șapte trepte ale Monumentului de la Adamclisi (Biserica Omului) și, în același timp, a inițierii orfice. Fiul acestei zeițe era cunoscut din Creta până în Tracia sub numele de Zagreus, care era identificat cu Ares, Axiokersos, Orfeu, Rhesus și Zalmoxis. În teogonia orfică, acest zeu devine Dionysos Zagreus, sacrificat în ceremonii în ipostaza unui taur. Acest sacrificiu era celebrat ca hierogamie pe treapta a șaptea a creării universului. Numele Sabazios, atribuit de greci lui Dionis sau lui Zeus, este probabil de origine frigiană, deoarece în Frigia apare teonimul Sabas pentru prima oară, ca graffito pe stânci. La traci a existat însă un zeu al soarelui, numit de Sofocle în acest fel și identificat cu Apollo. Acest caracter heteroclit a lui Dionysos Zagreus, rezultat dintr-o îmbinare a calităților lui Helios și Chtonos-Dionis, e important pentru înțelegerea orfismului și a misterelor eleusine. Ca în cadrul acestora, adeptul lui Sabazios își află izbăvirea la traci în mod individual, prin ritualuri inițiatice. Diferită de doctrina metempsihozei la orfici e credința tracilor într-o înviere reală prin Sabazios, implicând atât nemurirea sufletului cât și cea a trupului. Din legătura lui Sabazios cu Zeița Mamă se naște primul preot al cultului trac, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu și cu Zalmoxis, numit și „Orfeul nordic” (Polul Get) sau, după interpretarea autorilor antici, „Cel care se află pe culme” (și are acces la sfânta hierogamie, când Cerul se va uni cu Pământul, spre a da Noua Creație postapocaliptică). La Herodot, Zeița Mamă a tracilor e identificată cu Artemis, Zagreus cu Dionis și fiul celor doi, zeu al cailor la traci, cu Ares. Zeul Ares fusese trac și în accepția lui Homer, care în Iliada îl implicase pe zeul războiului în luptă sub chipul căpeteniei trace Akamas.
Ritualurile orfice constau inițial în comemorarea teogoniei și cosmogoniei trace, reprezentată prin treptele inițierii. Numele grecești se datorează izvoarelor istorice. Primele patru trepte, sau „tetrada”, semnifică și cele patru ipostaze ale Zeiței Mamă în conformitate cu elementele pământ, aer, apă, foc: 1. Înainte de venirea Zeiței Mame (Creatoare și Distrugătoare), adică înaintea existenței cosmosului, domnea liniștea; 2. Zagreus ia ființă prin partenogeneză; 3. Perioada cât Zeița Mamă îl poartă pe Zagreus; 4. Nașterea lui Zagreus. Această tetradă inițială e urmată de o triadă: 5. Strălucirea fiului-soare, aflat în zenit, corespunzând creării axei soare-foc („pentada”); 6. Mișcarea fiului între emisfera de sus și cea de jos, prin care e delimitat universul și spațiul sacru („hexada”) și 7. Unirea fiului cu mama într-o nuntă sfântă, hierogamia („heptada”), semnificând actul creației (al Noii Creații postapocaliptice). De aici provine denumirea Heptis dată zeiței. Această hierogamie de origine tracă a influențat și ritualul similar al misterelor din Eleusis. Celebrarea se făcea prin sfâșierea unui taur, al cărui sânge trebuia să curgă pe un altar sau chiar pe țărâna simbolizând poala Zeiței Mame. Conform sacrificiului, culoarea atribuită atunci zeului era cea roșie, a sângelui și a vinului. După înviere, Zagreus devenea zeul celest Sabazios, caracterizat de culoarea albă. Următoarele două trepte ale inițierii sunt: 8. Nașterea unui fiu sacerdot și rege pe o a opta treaptă („octada”); 9. Învestirea acestuia cu oficiul sacral suprem și puterea lumească se face prin Zeița Mamă, în „eneadă”. Această treaptă e reprezentată uneori în artele plastice. După aceste module de patru, trei și două trepte mai lipsește o singură treaptă pentru a împlini „decada”: 10. Fiul-sacerdot se stinge din viață și devine nemuritor în lumea de apoi. Autorii greci îl văd pe această ultimă treaptă pe Orfeu, Zalmoxis sau Rhesus. Astfel se împlinește Sfântul IO, cel care renunță la lumea reală pentru a devenii Ax, Columnă, Stâlp Get (Djed), al Noii Creații. Orfismul tracic a avut un loc principal de cult pe insula Samothràce încă din secolul VIII î.Hr., dinaintea răspândirii culturii elene, când geții de aur încă ocupau Marea Aria europeană. Celebrarea acestui cult tracic nu este dovedită numai de către izvoarele grecești, ci și de ruinele unui templu datând din secolul IV î.Hr., un loc de cult al aristocrației trace care-și reclama originea din preotul legendar Dardanus. Magna Mater a tetradei din Samothràce se numea Axiokersa, fiul ei Axieros și nepotul/fiul Axiokersos (toate numele porneau de la „Ax”=Columnă, stâlp get). Pe lângă aceste zeități mai era venerat și Kadmillos/Kasmillos, un zeu falic asociat ulterior lui Hermes. Probabil din acest cult s-a dezvoltat orfismul grec. Venerarea lui Dionysos Zagreus a devenit sub stăpânirea tiranului Pisistratus (ca. 607 – 528 î.Hr.) principalul cult al populației rurale din Attica. În onoarea zeului erau sărbătorite pe atunci, pe lângă serbările tradițional dionisiace, și Marile Dionisii, inițiate de Pisistratus. Festivitățile aveau un rol inițiatic asemănător celui al misterelor de la Eleusis, cu care erau dealtfel înrudite atât formal cât și prin concepțiile eshatologice. De multe ori, cercetătorilor le este greu să facă o distincție clară între ritualurile orfice și misterele dionisiace. Astfel, orficul este condus în lumea de apoi de bacchoi (entuziaști) și mistagogi. Chiar imnurile eleusine aduse zeiței Demetra, datate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (terminus post quem), erau atribuite lui Orfeu. Cultul se pare că nu era unitar în Grecia, ci varia geografic, în funcție de diversele influențe ale tracilor, fenicienilor ori frigienilor. Influența egipteană asupra metempsihozei orfice, presupusă de Herodot, nu a putut fi dovedită, dar există prin perceptele Vechii Biserici Valaho-Egiptene ce au supraviețuit. Orfismul a avut probabil și după alungarea tiranilor Hippias și Hiparh mulți adepți, atât în rândurile grecilor cât și, ulterior, la romani. Fiind un cult esoteric, nu i se cunosc însă nici ceremoniile de mai târziu, care constau probabil în repetarea sacrificării zeului Dionysos Zagreus, nici gradul de rǎspândire. Datorită falsurilor și a similarităților cu misterele dionisiace există și studii care contestă existența orfismului ca fenomen semnificant în istoria religiei elene. Primul care a susținut o asemenea teorie, arătându-se pe bună dreptate sceptic față de rezultatele cercetărilor strict filologice ale imnurilor orfice, a fost Wilamowitz-Moellendorff, în 1931. Descoperirile arheologice făcute ulterior par însă a confirma larga răspândire a orfismului. Astfel, descoperirea la Olbia (azi Bug în Ucraina) a unor tăblițe de os dovedește existența cultului și pe țărmurile Mării Negre (Marea Getică). În 1962 a fost găsit într-un mormânt din satul Derveni din provincia Macedonia, în nord-vestul Greciei, un papirus de la sfârșitul secolului IV î.Hr. care conține fragmentar diverse comentarii ale unui scriitor din cercul lui Anaxagoras, printre altele și unul la „Teogonia rapsodică”, datată în secolul V î.Hr.. Papirusul aparținea probabil unui ofițer macedonian care a ținut a fi, după ritul grecesc, incinerat după moarte. Acest izvor deosebit de important pentru întreaga cultură elenă, păstrat acum în Muzeul Arheologic din Salonic, fusese parțial ars și rămâne încă subiectul multor cercetări și controverse. El dovedește larga răspândire a orfismului în lumea greacă și vechimea lui considerabilă. Comentariile la „Teogonie” recunosc caracterul ermetic al textelor orfice și subliniază că riturile nu pot fi înțelese decât individual, prin inițiere (coloanele VI și XX). Aceste interpretări se dovedesc a fi influențate de filozofia platonică, ele sunt probabil o reacție la critica raționalistă care îi era adusă orfismului în acea perioadă. În Italia de sud, Tesalia și în multe alte regiuni din Europa de sud au fost găsite, tot în context sepulcral, lamele de aur cu inscripții esoterice, destinate vieții de apoi, care au fost atribuite orficilor. Se presupune cǎ orfismul a exercitat și mai târziu, în imperiul roman, o anumitǎ atracție asupra maselor, asemǎnǎtoare cu cea a altor culte orientale de facturǎ misticǎ despre care se știe mai mult, de exemplu a mitraismului. Elementele orgiastice ale serbărilor dionisiace au fost preluate de bacanalele romane. Din această cauză și datorită caracterului inițiatic, orfismul a fost interzis împreună cu toate cultele orientale și cu misterele din Eleusis în anul 382 d. Hr. de către împăratul roman Teodosiu I. În filosofie, orfismul a influențat Școala pitagoreică și pe Platon, acesta din urmă acordând sufletului ca instanțǎ eticǎ un loc central în gândirea sa. Platon preia însă foarte selectiv elemente orfice în dialogurile sale, considerând bunăoară viziunile mistagogilor de orice gen drept primitive datorită caracterului lor aparent pragmatic.
Mitologia grecească preia în mare parte temele cosmogonice ale vechii religii a orficilor. Orfismul se bazează pe credința în metempsihoză și în mântuire. Remarcabil e semnul de egalitate pus între zeul suprem, Zeus, și fiul lui, Dionysos.
Dionysos Zagreus este zeitatea centrală a cultului orfic, fiind declarat protectorul agriculturii și al femeilor care nasc (fertilitatea). Potrivit textelor orfice, Zagreus, fiul lui Zeus și al Persefonei, era socotit de către tatăl său drept următorul stăpân al Universului. Hera, soția lui Zeus, din gelozie, le-a poruncit Titanilor să-l ucidă. Zagreu a fost tăiat în bucăți și devorat de către titani. Zeus a reușit să îi salveze doar inima, rămasă încă vie, pe care a înghițit-o și, ulterior unindu-se cu Semele, a dat naștere unui nou fiu, zeul Dionysos, reîncarnarea lui Zagreus. Ca și în cazul lui Osiris, cel tăiat în bucăți și „recompus” de către sora sa Isis, apoi readus la viață, acest mit al lui Zagreus are o aceeași orgine comună în religia primordială postapocaliptică apărută în zona Ariei Geților de Aur, salvatorii neamului omenesc din perioada ultimei mare apocalipse (Potopul planetar).
În epoca romană de care aparține acest vas, el a fost folosit ca vas de cult utilizat în ceremoniile religioase și consacrat ca ofrandă adusă divinității. Acum acesta ne oferă o imagine a unui trecut ce se vrea descifrat și înțeles.
Lasă un răspuns