Arhiva zilnică: 1 decembrie 2015

Un proiect pe termen mediu și lung al birocrației UE, care s-a derulat pas cu pas, pe ascuns, printre picături și crize succesive ori suprapuse, este independența fiscală a UE față de statele membre. Odată cu noul mandat pe care și-l dorește Ursula von der Leyen și cu ocazia discutării bugetului UE pe anul 2025, acest scop nici nu mai este ascuns: se derulează la vedere, cu toată forța de panzer a majorității PPE (populari, așa zis de dreapta), S & D (socialiști – caviar) și Renew (neo-marxiști). Este de știut că bugetul de mii de miliarde de euro al UE este constituit din: (i) contribuția directă și explicită a statelor membre; o sumă reprezentând un procent din PIB – ul fiecărei țări membre merge anual la UE; (ii) fracțiuni din anumite taxe și impozite, pe care statele membre le colectează și apoi le virează, în anumite procente, la bugetul UE; așa este cazul: -taxelor vamale (trei sferturi din ele merg la UE); – al tva (un procent de 0,3 la sută merge la UE); – al impozitului pe venit sau pe profit și, țineți-vă bine, – al noilor taxe și impozite generate de „lupta” UE cu schimbările climatice, respectiv; – taxa pe tranzacțiile cu certificatele de emisii de carbon, deja în vigoare de mai mult de zece ani; – taxa pe carbonul din emisiile instrumentelor cu care facem cald în casă, care va fi efectivă din 2025 (îi privește pe toți consumatori de utilități casnice) și – taxa pe importurile de bunuri din state non-UE, fabricate cu tehnologii neprietenoase cu mediul), care va fi efectivă din 2026.

Așadar, această sub-categorie de taxe înseamnă fix rezultatul invenției UE, care consideră că, plătind bani la împărăție, contribuim la răcirea globală sau, mai nou, la fixarea climei, ca să nu se mai schimbe. Cu ocazia acestei mărețe lupte, UE mai face și un piculuț de bani, dar noi nu ne supărăm, că UE ne protejează de viruși, cupole de foc, dictatori din est, conspiraționiși, dezinformatori și, mult mai nou, ne ferește de influența toxică a oamenilor sănătoși, cu logică naturală și cu bun simț firesc, adică de „medievali ne-evoluați”. Evident, aceste taxe și aceste costuri sunt suportate, la final, de contribuabilii și de consumatorii din statele membre. Aceiași cetățeni UE care, la nivelul lui 2019, erau într-o proporție de 20 la sutî săraci, iar azi sunt săraci în proporție de 30 la sută. După pandemie, lupta cu schimbările climatice și implicarea în război, UE a generat un „supliment” de săraci de 45 de milioane de persoane.

Și stați, că nu e tot… Având în vedere această minune de eficiență a luptelor duse de această magnifică birocrație de la UE, propunerile de buget pentru 2025 și, pe mai departe, până în 2035, sunt de majorare a procentelor de prelevare la bugetul UE a unor taxe și impozite. Mai mult decât atât, UE își (ne) propune crearea unor taxe și impozite noi, în siajul mărețelor realizări și proiecte propuse a fi îndeplinite până în 2050, când Green Deal va fi atât de bine realizat încât nu va mai rămâne piatră pe piatră din UE. În legătură cu modul de cheltuire a acestor resurse financiare stoarse de la statele membre și de la cetățeni, să reamintim doar că există programul de luptă contra consecințelor economice și sociale grave ale „luptei” contra pandemiei, luptă comisă tot de birocrația UE. Este ceea ce, în România, este cunoscut sub numele de PNRR. Este un program de 750 de miliarde de euro, care a fost majorat cu 50 de miliarde de euro, pentru a se extinde ca program de dotare a UE cu energie „vrede”, ca să fie mai eficientă lupta contra schimbărilor climatice (RePower EU). De asemenea, acest buget inițial va fi majorat cu sumele necesare continuării războiului din Ucraina (minim 95 de miliarde de euro). Evident, acești bani sunt bani împrumutați de UE. Nu există, cel puțin aparent, o sursă de rambursare a acestor sute de miliarde. Așadar, e nevoie mare de alți bani, de alte taxe și impozite. Culmea este că a venit Mario Draghi în Parlamentul UE, a vorbit oarecum pereților și a spus că UE este în mare belea economică și socială și are nevoie de investiții de minim 800 de miliarde de euro…

Cel ce are urechi de auzit, să audă: vorbim de aproape 1700 de mii de miliarde de euro, care trebuie scoși cumva, de undeva. Din ce? Din majorarea taxelor și impozitelor existente și din inventarea unora noi. Între aceste noi taxe și impozite, la loc de „cinste” stau taxele pe tranzacții cu certificate de emisii (Emissions Trading System – ETS), operaționale deja de 10 ani, sau taxele pe importurile de produse non-UE, fabricate cu tehnologii neamicale cu mediul (Carbon Border Adjustment Mechanism CBAM), aplicabile din 2026. Statele membre vor colecta aceste taxe și le vor vira integral la UE.

Se mai propun: – taxe pe tranzacțiile în spațiul digital; de aici obsesia pentru digitalizare, plăți și încasări digitale și moneda digital a băncilor centrale (CBDC); – taxe pe tranzacțiile de pe piața de capital; sunt curios cum va mai putea fi competitivă această piață în UE, în raport de bursa din Londra, New York, Tokio, Shanghai sau Hong Kong; – taxe pe (ne)colectarea deșeurilor și penalități pentru risipa de mâncare.

De departe cea mai cool și mai nouă „resursă financiară proprie” a UE va fi penalitatea aplicată statelor membre UE care nu respectă echilibrul de gen și care plătesc salarii, bonusuri și beneficii mai mari pentru bărbați și mai mici pentru femei și … pentru alte persoane… Dacă UE va fi independentă fiscal nu va mai „atârna” în trena statelor membre UE, în special a celor cu economii mari – Germania, Franța, Italia, Spania, Olanda. Va putea deveni, așa cum vor indivizi ca Timmermans sau ca Verhovstad, un supra-stat, o uniune sovietică având reguli și scopuri proprii. Va putea să își deruleze nestingherit politicile de inginerie socială și de demolare a omului natural, pentru a-l reconstrui „mai bine”, adică, sub forma unei păpuși emoționale sau a unei figurini de plastilină. Precizez că România este membră a multor organizații internaționale – NATO, FMI, BM, ONU, OMS etc., dar numai Uniunea Europeană, care este o construcție juridică, iar nu un supra-stat, are ambiția de a ne impozita direct și pe față și de a transforma statele membre în … filiale sau puncte de lucru ale administrației financiare din cadrul Comisiei Europene. În orice organizație internațională se plătește un fel de taxă de participare la club, dar asta este tot ceea ce se cere, iar nu o taxă sau impozit aplicabile direct cetățenilor, companiilor și instituțiilor.

La fel ar trebui să fie și UE. Nu a acceptat nimeni ca acest atribut al suveranității să fie abandonat în favoarea vreunui soviet suprem al UE. Cel puțin, nu la cunoștința mea. Noi ne vom opune, aici, în Parlamentul UE, acestui curent periculos și contrar Tratatelor UE. Ne vom opune atât politic, cât și juridic. Vom încerca să barăm acest plan sau, măcar parțial, să îl neutralizăm. Dar e bine ca lumea să priceapă ce se întâmplă aici, chiar dacă pare plictisitor. De fapt, pe asta se și mizează aici – să nu știți, să nu vreți să știți pentru că e complicat, să nu puteți să știți pentru că atenția vă este deviată către crize, supraviețuire, șantaj emoțional sau non-subiecte.

Notă: În legătură cu unele taxe, UE chiar nu are comptența de a le majora sau schimba destinația. De exemplu, impozitul pe venit sau pe profit sunt de strictă competență a statelor membre. Este unul dintre motive pentru care birocrația UE și liderii partidelor parlamentare mari de aici se străduiesc să desființeze regula unanimității în luarea deciziilor de modificare a Tratelor UE. Notă înspăimântătoare: fiind vorba de „resurse financiare proprii” ale UE, înseamnă că de încasarea și cheltuirea lor se va ocupa EPPO, parchetul inventat de UE pentru a fi bățul pe spinarea recalcitranților, băț mânuit azi de Codruța Kovesi.

Când am fost în Scandinavia, grupul nostru reprezenta în mic România de azi… Oamenii erau mereu speriați, oriunde vedeau un restaurant, tăbărau pe el, de parcă erau din neamul lui Flămânzilă. Unde băgau atâta în ei? Dar aveau bani și oamenii cu bani nu intră în muzee, intră în restaurante. Orice încercare de a discuta despre Ibsen, marele dramaturg al Norvegiei, sau despre Edvard Grieg, simbolul orașului Bergen, despre faimosul său Concert pentru pian și orchestră în la minor, pe care l-am ascultat de atâtea ori la Festivalul „George Enescu”, interpretat de mari soliști ai lumii, se izbea de un zid. În autocar, ghidul nu punea muzică populară norvegiană, ci manele! Eram în rai și el punea comicării cu Puiu Călinescu, foarte aclamate de turiști! În jur erau munți, lacuri, peisaje nemaivăzute, iar el spunea bancuri, precum unul cu o domnișoară care e întrebată de un cuceritor, ce înălțime aveți? 150 cm, răspunde fata. Dar cu greutatea cum stați? O, mult mai bine, spune ea. Am sub 150, am 120! Omul acesta e bun de ghid pentru gâscani, căci era lipsit complet de sentimentul măreției, al evenimentului, al fenomenului. De ce? Fiindcă nu avea nici un strop de sacralitate în el. La cea mai veche biserică de lemn din Norvegia, un miracol arhitectonic, el făcea poze cu un picior în aer. E un om admirabil, plăcut, cu multe calități, dar trebuie să se pregătească mai bine, să știe că într-un grup există diversitate, și altfel de oameni, care nu au spirit de turmă, care merg în excursie cu un scop înalt. Pe mine m-a confundat. Am întâlnit la Bergen, la Statuia Vikingilor, o familie de români, el și ea, care se jucau cu copiii lor. Am intrat în vorbă cu bărbatul și spunea că vin acolo la muncă, dar nu lucrează decât pe sezoane, restul timpului nu au ce face. Cum nu, mergeți la teatru sau la Opera din Oslo, le-am zis. Ce să căutăm noi acolo?! Nouă ne este dor de România, e mai bine la noi, fiindcă românii sunt calzi, norvegienii sunt reci! Păi și eu sunt rece față de un om ca el! Iată opinia unui român din Lumea I, fără nici o aspirație. Cu neamul lui Șoșoacă nu poți decât să faci de râs România. Astfel de oameni, care n-au intrat într-o bibliotecă, nu înțeleg nimic din Norvegia. Fără aspirații pentru Lumea II, stai acasă, rămâi cu bancurile despre Bulă și Bilă.

E foarte greu de dedus unde va ajunge România, cu milioane de oameni răspândiți care-ncotro. Nu zic că ghidul pe care l-am avut era dintr-o asemenea plămadă. Dimpotrivă, aș zice, dar are nevoie la rându-i de o călăuză. Rolul unei călăuze este să fie mereu la obiect. La obiect era să pună muzică populară norvegiană, nu manele. Sau în lumea Alpilor norvegieni, să pună concerte de Edvard Grieg, suitele sale inspirate din folclorul scandinav. Sau imagini din spectacolele Operei de la Oslo, nu hâhâieli cu Puiu Călinescu și suita de gaguri luate din emisiunea „Tembeliștii”. Peisajul nu permitea o asemenea blasfemie. Permitea imagini din Fragii sălbatici și alte filme ale unuia dintre cei mai mari regizori ai lumii, Ingmar Bergman, a cărui operă, despre care am scris zeci de pagini, definește cel mai bine omul scandinav și angoasele lui. Școala de film suedeză este model pentru istoria cinematografului. Dar Bergman nu a apărut pe limba lui. Misiunea unei călăuze este să-i facă pe călători să plece mai bogați spiritualmente decât au venit. Dar el nu s-a pregătit în acest sens. Nu a nimerit-o niciodată, să fie pe unda aspirațiilor scandinave. Era mereu ca nuca-n perete.

Luasem cu mine ultima carte apărută, Angelophania, cu gândul să i-o ofer călăuzei. Sau altuia din grup pe care l-aș fi apreciat. Cumva vreo miraculoasă călăuză a călăuzei. Dar n-am avut cui, nu am găsit pe nimeni potrivit pentru ea. Erau oameni cu bani, și milionarii nu cumpără cărți, ei cumpără bancuri. De aceea am numit grupul cu care am fost NOBODY. Nici unul nu mi-a răspuns la prezentarea mea. Dădeam mâna, mă prezentam, spuneam cine sunt, dar ei se comportau ca NOBODY. Cine se comportă așa? Oamenii care nu au nimic de arătat, care nu au cu ce se mândri, care nu au cu ce să se laude. Zici că sunt modești. NU sunt. Sunt „stupid people”, cu excepțiile de rigoare. „Modestia este calitatea celor care nu au alte calități”, spunea Napoleon. Ei sunt pomanagii, cu excepțiile de rigoare, repet. Dar și în Norvegia? Aici nu există cerșetori, iar la Catedrala din Oslo am întrebat două măicuțe care vindeau suveniruri dacă aici există pomana, alms, în engleză, dacă se dă de pomană la săraci? N-au înțeles, deși le-am pronunțat și cuvântul dole, ajutor pentru șomeri. Așa trebuie să fie o utopie a viitorului, să nu existe săraci, șomeri, pomeni, orice formă de umilință a omului. N-am văzut nici un cerșetor pe stradă sau la ușa bisericilor. Și nimeni nu vindea sticle și borcane ca în era Iohannis-Ciolacu, „să-i ia dreacu”.

Mereu m-am izbit de această realitate, care e diferența dintre noi și norvegieni sau alte popoare civilizate? Calitatea umană. Cum se ajunge la ea? Prin educație, prin cultură. Cum poți să educi, așa, dintr-odată, într-o călătorie, o grămadă de oameni? Nu poți. Fiindcă ei nu au venit cu educația minții de acasă. Ba în fața Bibliotecii din Oslo, cineva mai sexy din grup, mi-a spus să nu mai pomenesc de cărți și de artă, că scoate pistolul. „Să intru eu într-o bibliotecă?Never! Never!”, a strigat, înălțându-și brațele spre niciunde. Ce trist sunt și acum că nu am avut cui să dăruiesc Angelophania, să o ofer ghidului sau altcuiva care să mă facă să simt că are atingere cu sacrul. Ce fericit aș fi fost să văd pe cineva dornic de cultură, de cunoaștere, de a fi părtaș la viziunea mea angelică. Și vă mai dau un exemplu. În localitatea Borgund, la 191 kilometri de Bergen, există o biserică din lemn seculară, cea mai veche din Norvegia, poate și din lume. E clădită acum aproape 800 de ani. Are o structură solidă, e construită din pereți de bârne numiți „stavkirke”. Bârnele și legăturile dintre ele se susțin fără nici un cui, așa cum își făceau și dacii casele. Noi ne cunoaștem bine bisericile de lemn din Maramureș, dar această biserică este nemaivăzută, nu fiindcă nu are icoane, că nu pare creștină, ci e construită din lemn masiv, fără altar, are forme de corabie vikingă. Au construit-o chiar vikingii, din rațiuni care nici azi nu au fost descifrate. Ei bine, românii din grup au refuzat să meargă la ea, să o vadă și prin interior. Unde ar fi văzut, în loc de icoane, senzaționale sculpturi cu lupi și dragoni, parcă ar fi fost inspirate de stindardul dacic – cap de lup, trup de dragon. Am fost singurul care am ajuns acolo și am rămas uimit de frumusețea ei arhitecturală. Era cioplită așa cum e și măreața corabie vikingă din Muzeul vikingilor de la Stockholm.

Cred că lucrurile stau așa cu toate grupurile din România care brăzdează lumea. Românii se află în această fază de pelerini ad-hoc, de descoperitori ai altor lumi deja descoperite. Foarte bine. Dar se duc boi și vin vacă. Altfel, dacă n-ar fi așa, s-ar întâmpla ceva benefic și cu țara noastră. Dacă sute de mii de români, milioane, străbat lumea și văd ce minuni fac alții, de ce la noi se duc la vot și o aleg pe Șoșoacă, sau pe Ciucă, de ce nu se imită aceste repere regale, dimpotrivă, le ignorăm, ne-am omorât regii, președinții, și România tot dă înapoi ca racul, după decenii de democrație original dirijată.

Și vreau să se rețină ceva esențial: când pleci în lume, trebuie să pleci pregătit, să știi pentru ce vrei să ajungi într-un loc sau altul, să te documentezi, să ai un țel, un scop, nu să pleci fiindcă ai bani și nu mai știi ce să faci cu ei sau să vezi și tu ce a văzut colegul de birou! Ridică-te la cunoaștere, la ceea ce poți învăța nou, ca să poți la rându-ți să-i înveți și pe alții! O doamnă din grup spunea că a fost în 43 de țări. Și la ce i-a folosit? Cine știe? A fost pentru ea, e problema ei, din experiența ei se alege praful dacă nu are un rol în societate, dacă nu a scris despre ea, dacă nu a enunțat-o, ca să folosească și altora. Egocentrismul trebuie dat sub preș. Există, așa, la unii patima călătoriilor, dar e problema lor, călătoria lor nu se transformă într-o carte sau în altceva util. Vikingii explorau lumea, dar se întorceau acasă cu bogății, cu tot ce adunau mai bun din lume. Noi nu suntem vikingi războinici, nu ne putem compara cu ei, dar putem să strigăm guvernanților, uite, ce am văzut acolo sau dincolo, de ce nu faceți și voi ca ei? Compari fără să vrei realitățile din țara ta și țara pe care o vizitezi. Și mereu mă întrebam, oare norvegienii nu sunt oameni?

De ce oare noi, românii, nu putem fi ca ei, ca norvegienii? Comparativ cu ei, e limpede că noi, românii, nu suntem oameni. Ne lipsește calitatea umană.

Dar, nota bene, eu nu m-am dus în Scandinavia să cunosc români, îi știam prea bine, voiam să cunosc localnici, norvegieni, suedezi sau danezi. Și am cunoscut destui, în timpul liber, când mergeam la opționalele pe care ceilalți le refuzau, nu-i interesau, cum ar fi vizita castelului Kronborg, o fortăreață renascentistă care i-a inspirat lui Shakespeare piesa Hamlet, sau la Tivoli, cel mai mare loc de distracții din lume, la concurență cu Disneyland, dar mult mai rafinat și sofisticat. Aici vezi unde a ajuns omenirea, aici te întrebi de ce marea catedrală din Copenhaga e goală, iar în Tivoli sunt sute de mii de oameni, care, cu mic cu mare, caută fericirea copilăriei. În loc să vezi așa ceva, cu doar 24 de euro, îi arunci pe cârnați și maioneză! Și-au pierdut oare oamenii credința? NU, au găsi altă cale spre fericire, satisfacțiile umane nu mai sunt de tip religios. Aici nu există BOR, care să țină o țară pe loc, în incultură, în rugăciuni stupide și promisiuni deșarte, dependentă de atâtea practici depășite, aici nu există cultul sfinților și al icoanelor! Nici măcar cuvântul pomană nu există. Ce e aia?, mă întreba ghidul de la Bergen, și toată lumea se amuza. Creștinismul s-a infiltrat târziu în Norvegia, în Scandinavia, după epoca vikingă, ca ungurii la noi în Dacia, dar oamenii s-au lămurit repede ce-i cu el și acum bisericile au devenit muzee, cum o să devină și Catedrala Mântuirii noastre, dacă știm să ne mântuim mai repede de păcate!

În 1992 președintele republican G.H.W. Bush a pierdut alegerile pentru al doilea mandat, în favoarea senatorului democrat de Arkansas, Bill (William Jefferson) Clinton. La 20 ianuarie 1993, Bill Clinton a preluat funcția de președinte al Statelor Unite, pe care a păstrat-o până la 20 ianuarie 2001. Cele două mandate prezidențiale ale lui Clinton se suprapun în linii mari peste cele două mandate ale lui Boris Elțîn la președinția Federației Ruse (10 iulie 1991 – 31 decembrie 1999), astfel încât ultimul deceniu al secolului trecut este denumit uneori, în studiile politologice, deceniul Clinton – Elțîn.

1. Parteneriatul Clinton – Elțîn

Bill Clinton l-a cunoscut pe Elțîn cu ocazia întâlnirii acestuia cu președintele G.H.W. Bush, la Washington, în iunie 1992. Clinton era liderul opoziției democrate și candidatul ei la președinția Statelor Unite. După cum spune Clinton în cartea sa autobiografică, Elțîn l-a tratat politicos și prietenos, dar cu condescendență, convins că Bush va lua al doilea mandat; în încheierea discuției i-a spus „sunt sigur că vei avea un viitor frumos”. Însă la alegerile din decembrie experimentatul președinte G.H.W. Bush nu a reușit să obțină al doilea mandat, datorită recesiunii economice din perioada președinției lui. Clinton l-a sunat pe Elțîn imediat ce a preluat președinția: „-Acum, în calitate de președinte, vreau să vă reafirm promisiunea că Rusia va fi o prioritate de vârf a Administrației mele. Sunt sigur că, împreună, vom crea cel mai strâns parteneriat U.S.-Rusia posibil.” „-Sunt nerăbdător să vă întâlnesc și să vă cunosc ca «Bill»” – a răspuns Elțîn – pentru ca, la prima lor întâlnire ca președinți, la Vancouver, în 3-4 aprilie 1993, să pluseze: „Suntem prieteni și parteneri, Bill”.

Înregistrările declasificate în 2018 ale convorbirilor telefonice și întâlnirilor lor atestă o relație de apropiere afectivă, pe baza căreia Elțîn a sperat, dar nu a putut, să construiască un parteneriat autentic între Federația Rusă și Statele Unite. Înșiruirea cronologică a acestor documente arată, ceea ce poate nu era evident sau vizibil în cursul evenimentelor, anume că în administrația Clinton s-au pus bazele excluderii Federației Ruse de la structura de securitate europeană, care rămăsese gândită la Washington în termenii originari ai NATO, ușor actualizați: „Americans in, Russians out and Germans down” (dicton al generalului Lord Ismay, primul secretat general NATO). Din documentele declasificate până acum nu reiese că excluderea ar fi fost programată, ci treptată, evoluând printr-o izolare din ce în ce mai accentuată a Rusiei. În ceea ce îl privește pe Clinton, nu cu ostilitate. ci, mai degrabă, cu o lipsă de clarviziune pe termen lung, în pofida avertismentelor unor personalități politice și militare americane de prim rang. Poate constrâns de esthablishment. În schimb, sprijinul lui Clinton pentru politica internă a lui Elțîn a fost continuu și fără nicio ezitare. De exemplu, după întâlnirea de la Vancouver Clinton a impulsionat punerea în practică a acordului grupului G7 (țările dezvoltate: SUA, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, Canada și Japonia), care fusese deja obținut de președintele Bush, ca organismele financiare internaționale să ofere Rusiei un ajutor in valoare de 27 miliarde dolari, ajutor care, spre disperarea lui Elțîn, întârzia. Mai mult, tot cu sprijinul lui Clinton, Rusia a fost admisă, în 1997, în G7, care a devenit G7+1. În felul acesta, Elțîn a primit câteva guri de oxigen financiar care l-au ajutat să-și mențină un minim de credibilitate pe plan intern timp de două mandate.

Există și aspecte anecdotice ale prieteniei personale dintre Clinton și Elțîn. La Vancouver convorbirile debutaseră cu un atac dezlănțuit al lui Elțîn, care, printre altele, cerea imperios ca SUA să-și schimbe poziția de control asupra armelor și să deschidă piețele americane la mărfurile rusești, atac pe care tânărul președinte l-a domolit cu înțelegere și dibăcie. După Vancouver, Clinton s-a exprimat: „Mi-a plăcut. Este un urs plin de contradicții aparente.” În memorii, Clinton notează de asemenea, cu vădită plăcere, răspunsul lui Elțîn, după un summit, la întrebarea unui ziarist, dacă este fericit: „Sunt mulțumit de negocieri, dar fericit nu mă pot simți decât in fața unei femei!” Personalități accentuate, cu temperamente complementare, cei doi președinți aveau și slăbiciuni complementare. Tot Clinton notează că Elțin era comparat cu generalul Grant din războiul civil american, despre care Lincoln spusese, alertat fiind de „snobi” despre acel viciu al generalului: „Descoperiți ce bea el și dați-o și celorlalți generali.”

2. Criza Constituțională din Federația Rusă – 1993

Pe 2 ianuarie 1992, imediat după implozia URSS, Elțîn – devenit, pentru o perioadă, stăpânul absolut al Federației Ruse în virtutea puterilor excepționale pe care și le-a asumat în timpul puciului din august 1991 – a declanșat reforma economică radicală spre economia de piață, pe care o promisese încă din octombrie 1991. Liberalizarea prețurilor, a cursului rublei și a comerțului exterior s-a făcut brusc, sub forma „terapiei de șoc”, într-un acord de împrumuturi cu FMI, Banca Mondială și Trezoreria Statelor Unite și, bineînțeles, sub rigorile impuse de acestea. A urmat hiperinflația, falimentarea întreprinderilor prin privarea de credite și lipsa de comenzi. Unii dintre foștii colaboratori ai lui Elțîn s-au distanțat față de acest tip de reformă și de impunerea dictatorială, prin decrete prezidențiale, a măsurilor ei. La 9 decembrie 1992 Parlamentul (denumit încă Sovietul Deputaților Poporului) a refuzat confirmarea ultra-liberalului Egon Gaidar în funcția de prim-ministru și a împuternicit Banca Centrală a Rusiei (aflată sub control parlamentar) să continue acordarea de credite întreprinderilor care erau în pragul falimentului. A doua zi, într-un discurs violent, specific temperamentului și luptei sale pentru putere, Elțîn acuză Parlamentul că este „o fortăreață a forțelor conservatoare și reacționare”. În replică, deputații votează trecerea armatei sub control parlamentar. Criza politică izbucnise. Vicepreședintele Federației, Alexandr Ruțkoi (fost aliat al lui Elțîn, ridicat în această funcție și la gradul de general de către Elțîn după eșuarea puciului din august 1991) denunță reformele președintelui ca „genocid economic”. Pentru moment, președintele Federației și președintele Parlamentului, Ruslan Hasbulatov, au ajuns la un compromis, care prevedea organizarea unui referendum asupra unei noi Constituții și asupra încrederii în președinte și reformele sale, precum și alegeri legislative și prezidențiale anticipate. Deputații au respins, însă, alegerile legislative anticipate.

După un an de hărțuire politică reciprocă între legislativ și executiv, în cursul căreia a supraviețuit politic unei inițiative de punere sub acuzare, la referendumul din 25 aprilie 1993 Elțîn a câștigat votul de încredere popular și sprijinul pentru reformele sale (60% din voturi). Alegerile anticipate prezidențiale au fost respinse, iar cele parlamentare nu au întrunit cvorumul ridicat, special impus de către Parlament.

Adversitatea președinte–Parlament a continuat până în toamnă. La 21 septembrie 1993, printr-un Decret Prezidențial (Decretul 1400), Elțîn dizolvă Congresul Deputaților Poporului, anunță noi alegeri parlamentare și suspendă Constituția în vigoare, înlocuind-o cu o lege fundamentală care-i dădea președintelui puteri executive excepționale. Curtea Constituțională (președinte Valerii Zorkin) declară decretul lui Elțîn neconstituțional. A doua zi Paramentul îl demite pe președinte și îl pune sub acuzare, numindu-l președinte interimar la conducerea Federației pe vicepreședintele în funcție, generalul (r) Alexandr Ruțkoi, care depune jurământul pe Constituție. În această calitate, Ruțkoi demite miniștrii Apărării (generalul Pavel Gracev), Internelor și Serviciului Federal de Contrainformații (viitorul FSB), care fuseseră numiți de către Elțîn după înfrângerea puciului din august 1991. Țara avea acum două guverne – unul la Kremlin, al președintelui, și unul la Casa Albă, al Parlamentului.

3. Atacul asupra Parlamentului

Respingând Decretul 1400, a cărui primă prevedere era dizolvarea Parlamentului, deputații se baricadează în clădirea Casei Albe (aceeași în care se baricadaseră împreună cu Elțîn, cu doi ani în urmă, la puciul din 19-21 august 1991). Pe 28 septembrie1993 izbucnesc violente proteste de stradă, care culminează, la 2 octombrie, cu o mare demonstrație anti-Elțîn la Moscova. Rusia este din nou în pragul războiului civil. Președintele Parlamentului, Ruslan Hasbulatov cere demonstranților, de la un balcon al Casei Albe, să cucerească centrul de televiziune Ostankino, iar Ruțkoi cere asaltarea Kremlinului, devenit, din 1991, sediu al Președinției Federației Ruse. Instituțiile de forță rămân, însă, de partea lui Elțîn. În noaptea de 3/4 septembrie, la Ostankino, trupele trag de pe blindate în demonstranți, iar în 4 septembrie generalul Pavel Gracev dă ordinul de tragere cu tunurile tancurilor asupra Casei Albe. Ruțkoi (fost colonel de aviație, erou al Uniunii Sovietice, cu peste 400 misiuni de luptă în Afganistan, din trei supraviețuind prin catapultare) cere prin radio foștilor săi colegi să bombardeze Kremlinul. Intre timp trupele speciale asaltează și preiau Casa Albă, etaj cu etaj. Pe 5 septembrie rezistența este lichidată, Ruțkoi, Hasbulatov și alți deputați – arestați, Din partea protestatarilor anti-Elțîn – 187 morți și 437 răniți (cifrele oficiale).

O comparație cu puciul din august 1991 se impune. După moartea, mai degrabă datorată unor acte de bravură, a celor trei tineri care au fost singurele victime ale confruntării din 1991, cei doi mareșali în viață, Ahromeev și Iazov (ministrul Apărăii) au dispus retragerea armatei în cazărmi, ceea ce a dus la eșecul puciului de la Moscova din 1991. În ceea ce privește lovitura de Stat a lui Elțîn din septembrie 1993, sunt remarcabile câteva extrase dintr-un interviu acordat, peste un deceniu, de către generalul Pavel Gracev jurnaliștilor americani Petr Aven și Alfred Koch. Hotărârea de a se trage cu tunul asupra Casei Albe, după care să fie asaltată, a fost luată de Elțîn, Gracev și Alexandr Korjakov, fost gardă de corp a lui Elțîn din 1985 și, apoi, din 1991, șeful Serviciului Securității Prezidențiale (PSB). „Am băut puțin”, spune Gracev. „ La asalt, nouă dintre oamenii mei au murit. Dar și noi am omorât mulți.” Aven: „Câți?” Gracev: „O mulțime.” Aven: „În jur de 200?”. Gracev: „Poate, Nimeni nu i-a numărat.” Aven:”Între 200 și 400, după diverse estimări.” Gracev: „Pe scurt – mulți.” Aven: „Apărători ai Casei Albe?” Gracev: „Da , apărători. O mulțime….A fost superb. Casa Albă era în flăcări.” («That was beautiful. The White House was ablaze.»). Explicabil: cu două săptămâni în urmă, Parlamentul îl destituise pe Gracev din funcția de ministru al Apărării.

Trebuie subliniat că, de data aceasta, în 1993, Elțîn nu lupta cu ultra-conservatorii comuniști, ca în 1991, ci cu foștii lui aliați, cei mai de nădejde, din 1990/1991, care nu doreau întoarcerea la comunism, ci un regim parlamentar autentic și o reformă treptată în locul sinucigașei terapii de șoc susținute la limita stopului cardiac economic de împrumuturile FMI și BM. Elțîn era acuzat că vinde țara americanilor. La rândul lui Elțîn a creat, pentru a-i discredita și acuza, un termen oximoronic bine țintit pe anxietățile ruse: „rebeliune armată fascisto-comunistă”.

În 5 octombrie, prin Șeful Administrației Prezidențiale, Elțîn îi cere lui Valerii Zorkin să-și depună demisia din funcția de președinte al Curții Constituționale pentru că „a creat o bază legală pentru activitățile extremiste ale lui Ruțkoi și Hasbulatov”, ceea ce remarcabilul jurist face a doua zi. Toate cele trei puteri, separate în principiu, ale ceea ce se numește Statul de Drept, executivă, legislativă și judecătorească, sunt concentrate în mâna președintelui Elțîn. În spectaculoasa lui carieră politică, Boris Elțîn s-a dovedit a fi un campion al luptei pentru putere, în mare măsură a luptei pentru putere personală, extrem de rezistent la loviturile primite și extrem de dur în cele date. Cursul istoriei URSS și apoi al Federației Ruse a fost influențat decisiv de amprenta voluntarismului său. În unele texte de istorie a acestei perioade, cele zece zile de conflict militar sunt denumite „a doua revoluție din octombrie”. Similaritățile, prin revers, în oglindă, sunt evidente, iar una este frapantă: determinarea lui Lenin de a lua puterea prin lovitura de Stat bolșevică la 25 oct /7nov 1917 (Troțki, Kamenev, Zinoviev, toți se opuneau) și determinarea lui Elțîn de a păstra puterea prin lovitura de Stat din octombrie 1993. O diferență: loviturile de Stat pentru păstrarea puterii după ce ea a fost câștigată legal, constituțional (cazul lui Elțîn), sunt denumite auto-lovituri («self-coup»).

4. Un regim super-prezidențial

În noiembrie Elțîn și-a prezentat, într-o emisiune televizată, Proiectul de Constituție sub deviza „Rusia are nevoie de ordine”. Conform acestui Proiect, Președintele poate numi primul-ministru chiar împotriva obiecțiilor Parlamentului și desemnează conducerea militară și a Consiliului de Securitate fără aprobarea Parlamentului. În cazul unui vot de neîncredere în guvern, președintele poate păstra guvernul timp de trei luni și, dacă votul se repetă, poate dizolva Parlamentul. Președintele are drept de veto împotriva oricărei legi trecute cu majoritate simplă în Dumă, după care legea are nevoie de majoritate de două treimi ca să treacă. Președintele nu poate fi pus sub acuzare pentru încălcarea Constituției.

La 12 decembrie 1993 au avut loc, simultan, referendumul pentru noua Constituție și alegerile pentru noul Parlament (numit acum Adunarea Federală Rusiei), bicameral (Consiliul Federației și Duma de Stat).

Noua Constituție a fost adoptată cu 58,4% voturi, la o prezență la vot de 54,4%. Elțîn a reușit să-și impună proiectul de Constituție, creând o președinție puternică, caracterizată prin capacitatea foarte mare de guvernare prin decrete. Președintele devenea șeful executivului, cu dreptul de a emite, conform Art. 90, ordonanțe cu putere executivă. Conform acestei Constituții, apreciază analiștii, Federația Rusă se definea ca un stat „super-prezidențial”, sau „prezidențial parlamentar-prezidențial”. Se aprecia că această Constituție este elaborată pentru perioada Elțîn și că nu-i va supraviețui.

În schimb rezultatul alegerilor din 1993 pentru Duma de Stat a constituit o lovitură puternică pentru reforma lui Elțîn și, în perspectivă, pentru el personal. Pe primul loc s-a situat Partidul Democrat Liberal al lui Vladimir Jirinovski, a cărui retorică naționalistă rusă de dreapta a surprins (el fiind evreu ucrainean), iar pe al treilea, Partidul Comunist al Federației Ruse, reînființat în februarie 1993 și condus de Ghennadi Ziuganov. De-abia acum Parlamentul intra sub controlul unor forțe anti-capitaliste și anti-americane. La următoarele alegeri parlamentare, din 1995, P.C.F.R. va deveni, detașat, partidul dominant al Dumei,

Efectul social al terapiei de șoc, al privatizării sălbatice și al dictaturii Elțîn a devenit limpede la alegerile prezidențiale din iunie/iulie 1996. Elțîn a câștigat la limită (35%) primul tur în fața liderului comunist Ziuganov (32%), urmat de generalul (în retragere) Alexandr Lebed (14,5%). Cooptându-l pe Lebed pe postul de secretar al Consiliului de Securitate, Elțîn a câștigat, în turul doi, al doilea mandat prezidențial cu 54,4%. În schimbul sprijinului, Lebed i-a cerut și capul rivalului său, generalul Pavel Gracev (după puciul din august 1991, Gracev îl îndepărtase pe Lebed din capitală, trimițându-l la conducerea armatei a 14-a). Elțîn l-a sacrificat pe Gracev fără ezitare, uzând de acuzațiile notorii de mare corupție, implicare în asasinarea unui ziarist și de incompetență în războiul din Cecenia, aduse acestuia.

În cartea sa Boris Elțîn-De la Răsărit la Asfințit, Korjakov descrie în termeni extrem de duri corupția și disprețul față de instituțiile democratice care domneau la Kremlin, inclusiv acțiunile lui în intimidarea și înlăturare adversarilor președintelui: „Când trebuia să ia decizii, Elțîn era motivat nu de interesul de Stat, ci de al clanului familiei sale.” Neîndoielnic. pe Ețîn personal nu-l interesa îmbogățirea, el era un împătimit al performanței luptei pentru putere. Dar în jurul lui și al familiei lui roiau cei care au pus mâna pe toate activele statului, prima generație de miliardari, nu ruși, ci ai Rusiei. „Terapia de șoc” a lui Elțîn a aruncat Federația Rusă în haos, corupție, criminalitate economică și criminalitate de tip mafiot.

5. „Superba gestionare a crizei”

Clinton l-a sunat pe Elțîn imediat după ce acesta a făcut public, la 21 septembrie, Decretul 1400 de dizolvare a Parlamentului, exprimându-i sprijinul total „pentru reformă și democratizare”, precum și faptul că în Congresul american urmează să se voteze un pachet de asistență de 2,5 miliarde dolari, votul favorabil fiind condiționat de continuarea procesului de democratizare. Elțîn l-a asigurat că „nu va fi nicio vărsare de sânge” și că „toate forțele democratice mă susțin” (Doc. 03)

În 5 octombrie, imediat după asaltarea și ocuparea Parlamentului, Elțîn l-a sunat pe Clinton, ale cărui prime cuvinte de răspuns au fost: „Bună dimineața Boris, tocmai voiam să te sun și să-ți exprim sprijinul meu”. De data aceasta Elțîn i-a denumit pe opozanți „fasciști, teroriști și bandiți”. „Ai făcut exact ceea ce trebuia să faci și te felicit pentru modul în care ai manevrat” («you did everything exactly as you had to, and I congratulate you for the way you handled it.») – i-a spus Clinton la finalul convorbirii. Răspunsul lui Boris a fost plin de efuziune: „Îți mulțumesc pentru toate. Te îmbrățișez din toată inima” («Thank you for everything. I embrace you with all my heart.») (Doc. 05). Clinton nu era interesat nici de violarea democrației, nici de vărsările de sânge care au avut loc în Rusia. Elțîn era partenerul ideal pentru expansionismul american în Europa și Clinton l-a sprijinit în toate acțiunile interne, dictatoriale sau represive, obținând în schimb toate concesiile de care a avut nevoie în planul politicii externe.

În retrospectiva evenimentelor care au urmat, un alt pasaj al convorbirii lor din 5 octombrie capătă relevanță: Clinton: „Vreau să-ți exprim intenția mea de a lucra pe relațiile noastre bilaterale. Presupun că vrei să impulsionăm toate acest proiecte.” («I assume you want us to press ahead on all of these projects»). Secretarul Christopher va veni la tine în a treia săptămână din octombrie.” Elțîn: „Da, Bill, sunt foarte încântat de sprijinul pe care mi l-ai acordat și apreciez colaborarea.” Interesul lui Clinton și al echipei sale era deblocarea expansiunii NATO în Europa Centrală și de Est și blocarea Federației Ruse în anticamera pe care o vor constitui Parteneriatul pentru Pace și Parteneriatul Rusia-NATO.

Vizita secretarului de Stat american, Warren Christopher la Moscova, în 22 octombrie 1993 a fost o spectaculoasă manipulare a lui Elțîn de către Christopher, pe care Elțîn și echipa lui nu au înțeles-o pe deplin decât în ianuarie 1994, după ce jocurile erau făcute. O vom analiza în detaliu, în contextul Strategiei Expansiunii NATO. Aici notăm numai preambulul convorbirii, care l-a încântat și amețit pe Elțîn. Warren Christopher îl felicită pentru modul în care a gestionat evenimentele recente, adăugând: „Președintele Clinton a fost extrem de interesat în superba gestionare a crizei («president Yeltsin’s suprerb handling of crisis») și admiră reținerea cu care ați acționat după 21 septembrie.” (Doc. 10])