Suntem estici, iar relaţia noastră cu comunismul este una intimă şi dureroasă; o parte din inconştientul nostru mutilat în epoca de aur – comunismul mioritic – ne joacă feste. Poate că nu vestul – acolo unde există o disciplină a dialogului prin care se pot neutraliza argumente absurde – este cel mai vulnerabil la ideile aşa-numite progresiste, chiar daca nu le-a trăit pe propria piele. Din pricina unei incompatibilități a memoriei de dată recentă a estului şi a vestului – neunificate în ciuda prăbuşirii cortinei de fier – în spaţiul estic (zona fostelor ţări comuniste) tendințele prezentului se întâlnesc cu – şi sunt potenţate de – o serie reflexe exagerate, de spaime şi de tendinţe defulatorii stârnite de traumele trecutului.
Corectitudinea direcţiei de abordare şi a selecţiei argumentelor (precum şi eventualul succes al demersului) depind de identificarea şi diagnosticarea acestor fenomene.
În primul rând se remarcă echivalenţa în mintea electoratului (declanşată şi întreţinută de mesajele aruncate în arena politică de oponenţi) între doctrina social-democrată şi doctrina comunistă și chiar (pe o treaptă superioară) între statul social și statul totalitar. Oricât de utilă – şi neetică în acelaşi timp – ar fi această manevră politică (prin care se încearcă compromiterea partidelor ce se înscriu pe linia social-democraţiei), nu trebuie pierdut din vedere faptul că şi reversul este posibil. Comunismul se poate amestecă printre forţele de stânga (profitând de confuzie), îşi poate consolida poziţia, iar în final – de ce nu? – poate câştiga puterea chiar dacă este minoritar. Istoria – partidului bolşevic – a arătat că acest scenariu este plauzibil.
O altă consecinţă a derivei ideologice şi morale – a doua în ordinea în care le consemnăm – este preferinţă pentru abuzurile (şi chiar furturile) unei guvernări de dreapta, unei variante social-democrate. (Din nou, istoria – de dată asta de dată recentă – ne furnizează exemple relevante şi revoltante). Ca o ilustrare a modului de gândire ce duce la un astfel de rezultat, îl putem parafrază pe Georg Lukacs: cea mai îngrozitoare societate capitalistă este superioară celei mai bune societăţi socialiste; repetată de suficiente ori, cabala aceasta poate căpăta valoare de adevăr şi poate fi utilizată mai ales în strategii de evitare a vreunei critici prin schimbarea obiectului ei sau prin introducerea unei false dileme: „Da! Dar ceilalţi….”, (unde „ceilalţi” au relevanţă istorică nu politică, pentru simplu motiv că nu mai sunt actuali (în spaţiu şi timp).
În al treilea rând – evitarea abordării discuţiilor despre comunism – în general, atunci când ele se poartă – altfel decât de pe poziţii de respingere categorică. (Ca un paradox ce merită înregistrat: Dacă anti-comunismul că formă a devenit o specie a corectitudinii politice, comunismul ca fond a devenit motorul corectitudinii politice). După cum pe vremea comunismului se arată cu degetul a condamnare şi a ameninţare spre occident şi se prezentau numai statisticile şi realizările (multe falsificate) pozitive, tot astfel – astăzi – arătăm cu degetul în trecut exclusiv răul şi consecinţele lui negative, iar acest rău este legat indisolubil de ideologia comunistă.
Există astfel pericolul de a crede că răul nu poate aduce bine sub nicio formă (şi deci binele existent în comunism este o dovadă a faptului că a existat voinţă binelui) şi că o ideologie bună şi corectă nu poate avea – dacă este pusă în fapt – consecinţe dezastruoase (sau – dacă are consecințe dezastroase – vină exclusivă este a celor care pun în practică).
Nu în ultimul rând, tabuul comunismului are drept consecinţă şi imposibilitatea etichetării în mod corect a unor idei socialiste/comuniste ce străbat din când în când mediile sociale. Mentalităţile resentimentare conduc uneori la soluţii radical comuniste şi pot genera paradox-uri. Nu este rară întâlnirea în est (România) cu susţinători ai dreptei liberale cu discurs inflamant anti-comunist ce susţin deschis – dar fără să recunoască! – direcţii de centru stânga/extremă stânga: (1) învăţământ gratuit şi egal pentru toată lumea, (2) masificarea, ubicuitatea şi intervenţia în forţă a statului, (3) vociferează împotriva puterii şi a răspândirii a corporaţiilor capitaliste şi a liberalizării serviciilor medicale şi în acelaşi timp, (4) îşi aştepta salariul ca pe un dat aprioric (după nevoi) nu ca pe o negociere pe piaţă muncii şi că o recompensă pentru muncă depusă.
Reacţiile evidenţiate mai sus – pro sau anti comuniste – sunt supărătoare, uneori chiar frustrante, dar nu grave; adevărată problema a estului este că în spatele acestor reacţii se ridică un (tot mai înalt) zid al tăcerii, o renunţare la memorie sub formă rău-voitoare a indiferenţei, o anti-memorie (ce nu poate întâlni şi educa memoria vestică). Nu poate fi vorba în această atitudine de a depăşi, că o victima încă tremurândă a unui viol, mai degrabă prin uitare, decât prin asumare un trecut abject. (Chiar dacă ar fi adevărat, această strategie nu ar fi nici pe departe cea mai bună; evreii sunt un bun exemplu de ceea ce se poate face cu un trecut prin de orori). Nu găsesc o scuză nici într-o fragmentare psihică a ființei că o modalitate de adaptare la acele vremuri: două fiinţe cu două memorii separate, din care una a murit la revoluţie. Nu cred nici în „conştiinţa unei complicităţi vinovate” – (H.R. Patapievici), ce aduce individul în faţă unui forum interior, îl amuţeşte şi îl obligă să îşi bage capul în piept. Mai degrabă cred că este vorba de lipsa unei forţe etică pentru o judecare a trecutului şi o auto-judecare (căci marea izbândă a comunismului a fost tocmai insensibilizarea etică a indivizilor prin vaccinuri ideologice şi prin branule conectate la Stat). Faptele există, sunt percepute, dar pentru că nu pot fi aşezate în categoriile binelui şi ale răului şi pentru că jenează prin virulentă lor acuzatoare, sunt abandonate cu lehamite. Vindecarea în acest caz (ca în celelalte, mai benigne) este posibilă doar prin acceptarea unui dialog onest și argumentat.
Lasă un răspuns