Jarje jurnalistice ale unui vechi gazetar (8)

Altfel de poveşti adevărate despre vechimea în timp a Tricolorului Românesc

În documentul intitulat Novella XI, semnat la 14 aprilie 553 de către împăratul roman Iustinian, supra-numit „cel care nu doarme niciodată”(n. 11 mai, 483 –  d. 14 nov. 565), păstrat în Arhivele de la Roma, teritorile de la nord de Dunăre, mai-nainte de a se vărsa în Marea Neagră, sunt reprezentate de o stemă care, nuîntâmplător, anticipează cele trei culori ale viitorului Drapel Naţional al provincilor istorice româneşti reîntregite. În partea dreaptă a acelei steme se află culoarea roşie; în mijloc, galben-auriu; iar în stânga ei, albastru.

După aşa-zisa retragere aureliană din Dacia Traiană (începând cu anul 271, respectiv în vremea împăratului roman Lucius Domitius Aurelianus, (214- 275), teritoriile locuite de  daco-romani, situate la nord de Carpaţi, respectiv cele care vor fi denumite când Ardeal când Transilvaniei, sunt reprezentate prin şapte turnuri şi purtau denumirea de „Terra septem castrorum”. Mult mai târziu, adică cam pe la începutul secolului al XIV-lea, cele trei culori simbolice vor apărea pe înscrisurile frumos caligrafiate ale hrisoavelor bisericeşti, ca şi pe sigilul unor documente semnate de unii domnitori munteni şi moldoveni. Însă, până la prima încercare de oficializare a Drapelului Naţional, cu cele trei istorice culori ale sale, vor mai trece încă câteva secole. Astfel că acel prim-eveniment se va petrece în timpul celei de-a doua Marii Adunări Naţionale a românilor-revoluţionari ardeleni, din anul 1848, de pe Câmpia Libertăţii a Blajului.

Notă: Am redactat aceste rânduri din dorinţa ca frumoşii tineri protestari, ieşiţi în stradă cu zecile de mii, să-şi readucă aminte de simbolistica Drapelului Tricolor Românesc pe care ei îl flutură cu atâta mândrie patriotică. Şi sper că le vom readmira îndrăzneala curajoasă de acum, ca şi marea cinste pentru adevăr şi mândria înflăcărată de ţară şi de neam, în curând şi la Alba Iulia, în ziua de marţi, 1 Decembrie!

Aşadar, dragi tineri români-români, ca şi cei din toate celelalte neamuri şi etni trăitoare pe sfântul pământ românesc, Veniţi cu toţii la Alba Iulia, în leagănul Ardealului lui Horea şi Iancu! Fiva atunci o entuziastă prefaţare a apropiatului jubileu de 100 de ani de la înfăptuirea celei de a doua Mari Uniri a tuturor provincilor istorice româneşti, după cea înfăptuită la 1600 de voivodul viteaz Mihai! Merită efortul şi crezul vostru tineresc de a ne reaminti, cu toţi, de eroica şi falnica Câmpie a Libertăţii din ţinuturile Târnavelor şi Blajului, după care să ne revedem pe legendarul Platou al Romanilor din Cetatea Alba-Iuliei. Şi ce bine, dar şi frumos ar fi să fim măcar tot atâţea câţi părinţii şi bunicii noştri au fost la 1 Decembrie 1918! Adică, 100.000 de oameni de mare omeni, cu inimi de români!

O mai veche vorbă…

Glăsuieşte că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. Ca urmare, românului i-a fost dată atât de multă minte şi atât de multă pricepre încât să umple cu toate bunătăţile Pământului marea lui traistă care se cheamă România! Dar ce ne facem că pe când amintita traistă stătea să fie plină cu vârf şi îndesat, mintea hoţească şi mânile lacome ale aşa zişilor „băieţi deştepţi” au deşertat tot conţinutul ei în propria lor traistă şi n-au mai pus nimic în loc din tot ce au luat cu japca şi cu de la sine putere! Şi atunci vine reversul acelei prime vorbe înţelepte: „Unde e multă minte e şi multă prostie!” Adică: hoţie, şmecherie, înşelătorie, duşmănie şi lăcomie.

Stă scris în Sfânta Scriptură că Pavel, cunoscut ca „Apostolul Neamurilor”, adresându-se locuitorilor din Corint(în Grecia-Antică, un fel de cetate-stat în regiunea Peloponez), a spus că: „Cine seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va secera, dar cine seamănă din belşug, din belşug va secera. Fiecare să dea cum a hotărât în inima lui: nu cu regret, nici din obligaţie, căci Dumnezeu îl iubeşte pe cel care dă cu bucurie.”

L-am auzit pe un erudit preot-universitar spunându-ne că acest sfat creştinesc este „un îndemn la a înţelege că zdroaba noastră, oricât ar fi de mare, ea poate fi rodnică numai prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De aceea devenim penibili când ne umflăm în penele bogăţiei sau câte unei funcţii debândite după regula lumii, rupte adesea de regula de aur a Evangheliei lui Iisus Hristos. El ne învaţă că aproapele nostru este cel puţin la fel de important ca noi înşine în logica îmbogăţirii în Dumnezeu…”.

Ei, dar ce ne facem cu cei care iau şi fură din prea multă plăcere şi din prea deasă obişnuinţă ?! Şi nici nu vor să scadă şi să împartă!. Ei ştiind, din cele patru operaţiuni ale aritmeticii, numai adunarea şi înmulţirea. Cu ăştea ce facem, mărite Sfinte Apostol Pavel! Că peste porţile acestei optimist de triste ţări, o mare furtună se abate! Chir dacă a venit la „putere” un guvern de tehnocraţi independenţi şi puţin manipulaţi. Nădăjduim că în acea „imensă traistă românească” să mai fi rămas măcar o feliuţă din „Pâinea Vieţii Românului”!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*