Istoricul Din Petre se dezvăluie prin noua incursiune editorială ca un istoric matur, cu un rol asumat şi deja bine definit în mersul istoriografiei contemporane. Alături de Doru Radosav, Sorin Mitu, Teodor Nicoară sau Călin Felezeu, mai tânărul confrate Din Petre este un nume pe firmamentul Clio al noii generaţii specializate pe istoria mentalităţilor şi imaginarul social. Din Petre face parte din noul val istoriografic „conservator” românesc care nu confundă istoria cu mitul sau trecutul cu demitizarea.
Mare mi-a fost bucuria când fostul meu coleg de facultate, istoricul Din Petre mi-a dăruit ultima sa carte publicată la Editura Napoca Star „Spaţiul românesc între secolele XVIII-XIX. Istorie, mentalităţi colective şi imaginar social” (Cluj-Napoca,2015). Din Petre încă din facultate era un maestru vivace al verbiajului colegial şi al limbajului istoric codificat şi un pasionat de istoria mentalităţilor. Deşi doctor în istorie magna cum laude, cu câteva cărţi la activ publicate şi apreciate de critica istoriografică, Din Petre este în viaţa cotidiană un demn corifeu al Şcolii Ardelene, urmând pe iluştrii săi înaintaşi, ca profesor de ţară lângă o comună de pe lângă Munţii Făgăraşi. Cartea am citit-o pe nerăsuflate. Deşi citează copios din lucrările despre imaginar ale bucureşteanului Lucian Boia, studiile publicate sunt de fapt scrise într-o contra-oglindă ideologică.
Volumul cuprinde un set de studii despre mentalităţiile, imaginarul social şi miturile epocii pre-moderne şi moderne ale României, scrise fermecător cu acribie şi într-un stil care nu face economie de la o calofilie preţioasă. Din Petre se concentrează într-un stil recurent pe paradigmele intelectuale ale formării ideilor naţionale în secolele XVIII-XIX, creuzetul formării statului modern român. El surprinde portrete de patrioţi, gânditori sau revoluţionari români care au lăsat o amprentă funciară pe mentalul colectiv în formarea ideii de naţiune română. În cărţile publicate anterior, Din Petre s-a afirmat ca un specialist pe mitul „bunului împărat” şi pe consecinţele reformelor iluministe ale lui Iosif al II-lea în mentalul colectiv românesc din arealul ardelean. Din Petre continuă şi completează cu pasiune debordantă şi acribie şcoala istoriografică clujeană specializată pe istoria mentalităţilor, reprezentată de Doru Radosav, Teodor Nicoară sau Călin Felezeu.
Portretele intelectuale ale promotorilor şi creatorilor identităţii naţionale sunt scrise într-un stil antrenant, cu o bibliografie la zi şi plăcut prezentate pentru a fi digerabile oricărui lector pretenţios. Aflăm că Ioan Piuariu Molnar, era fiul unui preot ortodox care a refuzat Unirea religioasă cu Roma, fapt pentru care a suferit ostilitatea contondentă a Curţii de la Viena, fiind bătut, umilit şi tuns –i se spunea Popa Tunsu – de către birocraţii austrieci ca exemplu negativ pentru ceilalţi preoţi care refuzau trecerea la greco-catolicism după 1700. Fiul Ioan Piuariu Molnar a acceptat propaganda catolică a Habsburgilor, devenind un fidel al establishmentului austriac, urmând facultatea de medicină la Viena şi apoi a fost numit primul profesor oculist român la Şcoala Medico-Chirurgicală de la Cluj. El vedea ca şi ceilalţi corifei ai Şcolii Ardelene o îmbunătăţire a situaţiei românilor ardeleni de sus în jos. Intelectualii români devin de un dinasticism austriac aproape supărător în speranţa că dragostea sufocantă arătată spre împăraţii „iluminişti” austrieci va aduce mila statului asupra iobagilor ardeleni.
El şi scrie o odă în limba latină semnificativă ideilor politice ale Şcolii Ardelene: „Ode pentru pomeiria Mutheri cea di pururia a Augustei Mariei Theresiei”, în care plânge moartea împărătesei Maria Tereza „cel cu suspin al Daciei”. Pe aceeaşi gândire etatistă austriacă sau “dinasticistă” a mers şi istoricul Gheorghe Şincai, care beneficiază de toate bursele posibile ale statului Habsburgic, pentru subordonarea sa intelectuală intereselor Casei de Austria, dar care în scrierile particulare recunoaşte că Unirea cu Roma nu a adus nicio îmbunătăţire politico-economică evidentă a românilor din Ardeal, eventual doar „popilor uniţi”. Poate aici asistăm şi la o revoltă a lui Şincai împotriva „Şcolii de la Blaj” reprezentate de adeversarul său funciar episcopul Ioan Bob, cu care s-a luat la propriu de guler, fapt ce i-a adus ostracizarea în Ardeal, cu complicitatea austriecilor, până la moarte. Remarcabil surprinde istoricul Din Petre şi exagerările călătorului boier Dinicu Golescu din Însemnările sale de călătorie, care intenţionat idilizează viaţa oamenilor din statele occidentale pe care le-a vizitat pe la 1826, ca să pună în umbră „reaua tocmire”, corupţia şi ineficienţa sistemului administrativ valah, proaspăt ieşit din fanariotism, bazat pe cumpărarea de slujbe, nu pe meritocraţie şi în folosul „binelui obştesc”. Dinicu Golescu îndemna ca prin cultură şi învăţământ să se ridice Ţara Românească ca să ajungă din urmă Occidentul. Cu „iluministul” Dinicu Golescu putem vorbi de începutul obsesiei sincronismului românesc, care până astăzi e o paradigmă naţională.
Din Petre contribuie la „demitizarea” portretului scrobit de militar în uniformă franceză a lui Al. Ioan Cuza. Într-un studiu scris, ca pentru o revistă mondenă, istoricul prezintă viaţa amoroasă a domnitorului moldovean frumos, afemeiat şi cartofor, fapt pentru care nu i-a afecta strălucirea unei domnii de numai şapte ani, ce a pus bazele României moderne şi a dat legi şi instituţii fundamentale care dăinuie şi astăzi: de la pompieri, la codurile legislative şi universităţi. Alexandru Ioan Cuza a trăit un menage a la trois în palatul domnesc, împreună cu soţia, doamna Elena Cuza şi amanta „sârboaică” Maria Obrenovici, cu care a avut doi copii, pe care i-a înfiat doamna Moldovei cu pretextul public că erau doi copii orfani scăpaţi cu viaţă de la inundaţiile din Bucureşti, spre deliciul gazetelor bucureştene. Despre Avram Iancu în perioada aşa – zisei „nebunii”, istoricul clujean a scris un studiu de referinţă dovedind clar şi fără tăgadă că Craiul Munţilor nu a fost „nebun” cum încercau autorităţile austriece să se înţeleagă, la fel şi istorigrafia maghiară. Avram Iancu scârbit de nerecunoştinţa Casei de Austria, care a ignorat lupta românilor pentru drepturi naţionale şi salvarea imperiului Habsburgic în timpul revoluţiei de la 1848/1849 a căzut într-o depresie graduală care s-a condimentat după 1865 cu momente de exagerare cu băutura. Din Petre publică mărturii despre erou şi scrisori redactate de Avram Iancu din anii 1860-1870, în care acesta era extrem de lucid, dar supărat pe nerecunoştinţa ingrată a Vienei şi pe faptul că unii politicieni români pentru funcţii şi bani au trădat interesele poporului român din Ardeal. Avram Iancu s-a retras în sine după ce ausriecii l-au închis, batjocorit şi pălmuit, preferând compania moţilor cinstiţi, curaţi şi săraci, cântând din fluier şi pescuind. Din Petre ne spune că Avram Iancu era un pescar pasionat, lucru mai puţin cunoscut.
Despre Mihai Eminescu autorul clujean a scris cinci studii exhaustive arătând rolul mesianic al Poetului Naţional în publicistica românească, nostalgia după „vârsta de aur” a domnitorilor medievali şi refuzul unei modernizări care să dezrădăcineze poporul român. Era adeptul unui dezvoltări organice a ţării, nu prin arderea etapelor, fapt ce ducea la o alienare politică şi spirituală a poporului. Eminescu era adeptul programului conservator şi un duşman al Casei de Austria, ce lupta împotriva unităţii românilor, care de altfel a şi pus la cale „înnebunirea” poetului pentru a îl discredita, în complicitate cu poliţia secretă carlistă. La finalul cărţii, Din Petre face şi o incursiune total inedită despre percepţia Transilvaniei în istoriografia contemporană, în care am descoperit, ca o surpriză plăcută, citarea şi interpretarea cărţii subsemnatului „Transilvania model României”, un studiu apărut în 2003 şi care s-a bucurat de un oarecare succes în publicistica acelor ani.
Lasă un răspuns