Șarje jurnalistice ale unui vechi gazetar (7)

Mă bucur, nespus de mult, că am fost obligat să mă răzgândesc  

Cum spuneam şi altădată, a ajuns în fruntea ţării şi a românilor de pretutindeni, din neant şi aproape pe nesimţite, aducând cu sine o mai veche moştenire a străbunilor săi înaintaşi: proverbiala fire închisă şi rezervată a vorbitorului matern şi patern de limbă germană. Dovadă că „Omul nostru din Ardeal” este, mai tot timpul, tăcut şi rezervat în vorbele rostite în relaţiile oficiale cu cei din preajma lui. Numai că, în realitate, este extrem de vorbăreţ, de ironic, de certăreţ, de mândru şi de fudul în ascunzişul firii sale, căznindu-se din răsputeri să pară că respectă măcar unul dintre principiile înţelepte ale omului tăcut: acela că cine vorbeşte puţin, n-are cum să mintă mult!

Numai că acum, după trecerea a aproape un prim-an de la urcarea sa triumfală pe „tronul prezidenţial”, românul simplu şi cinstit stă pe gânduri să-i reamintească sau nu că numele lui a apărut pe buletinul de vot ca o certitudine a „lucrului bine făcut”. Şi că faptele de până acum nu întrezăresc înfăptuirea acestui deziderat tare greu de atins, la români. Şi, din păcate, n-ar fi pentru prima oară în ultimii 25 de ani de hoţie şi de minciună instituţionalizată şi generalizată, de legea fără de legilor, de nedemocraţie, când românul cinstit şi harnic se înşală în aşteptările sale!

Iar aceste întâmplări neîntâmplătoare îmi readuc aminte de spusa, enervant de actuală şi de adevărată, cea a filosofului-moralist francez Jean de Bruyere (1645-1696): „Despre puternicii lumii mai bine să tăcem; să-i vorbeşti de bine înseamnă să-i linguşeşti, să-i vorbeşti de rău e periculos cât sunt în viaţă şi e dovadă de ticăloşie s-o faci după ce ei au murit”.

Până mai deunăzi, eram tentat să scriu pe hârtie ceea ce credeam şi anume că dacă o ţine tot aşa, aproape sigur actualul preşedinte nu-şi va încheia nici măcar primul din cele două mandate constituţionale ale sale! Dar iată că a trebuit să vină „Doliul Naţional” ca pe acest om aparent mult prea sobru şi rezervat să-l văd milos şi omenos, cumpătat şi lucid în spusele şi în gesturile sale emoţionale! Şi mă bucur, sincer! Mai puţin pentru el, cât mai mult pentru amărâta şi ghinionista noastră Românie!

„Vinul pentru inimi dureroase”…

Se zice că ar fi fost „inventat”, cu aproximativ 865 de ani în urmă, de călugăriţa-stareţă benedicteană Hildegard von Bingen (1098-1179), cea care îşi avea mănăstirea undeva în Renania nemţească, pe Rhein, folosind următoarea reţetă casnică de preparare: tulpine proaspete de pătrunjel cu frunze cu tot bine spălate. Totul se toacă mărunt cu un cuţit inoxidabil şi se pune într-un vas care nu rugineşte, peste care se toarnă un litru de vin, alb sau roşu. De preferinţă cu cât mai puţin tanin din coaja şi sâmburii strugurilor, la care se adaugă 2-3 linguri de supă de oţet natural. Obţinut, fie din fermentarea vinului, fie din cea a mustului din mere. Totul se lasă să fiarbă timp de 10-12 minute la foc domolit (cu atenţie la spumă). Conţinutul rezultat este strecurat fierbinte printr-o sită fină din metal, după care se adaugă 250-300 de grame de miere de albine. După ce prin amestec mierea s-a topit, lichidul este deşertat în două sau trei sticle sterilizate, căpăcite cu dopuri ermetice. Pentru a evita eventuala fermentare şi oxidare, lichidul este păstrat la rece şi la întuneric. Se administrează doi-trei linguri, însă numai atunci când simţim înţepături dureroase la inimă, fie cauzate de schimbarea bruscă a stării vremii, fie atunci când pe nepregătite am trecut prin emoţii puternice.

Se cuvine să facem şi alte câteva cuvenite şi deosebit de utile precizări, între care că acel miraculos „Vin de inimi dureroase” îşi dovedeşte utilitatea în mai toate împrejurările vieţii omului. Ceea ce înseamnă că indiferent că acele emoţii omeneşti sunt provocate din prea multă iubire şi dragoste, din bunătate, dărnicie, bucurie, tristeţe şi supărare. Sau dimpotrivă: din prea multă lipsă de iubire şi dragoste, din prea multă şi nestăvilită ură şi răutate, duşmănie, brutalitate, invidie şi zgârcenie.

Aşa stând lucrurile, am impresia că ar fi bine să bem zi de zi miraculosul „Vin de inimi dureroase”! Nu dealta, dar vedem cum, oriunde ne-am afla în astă lume, viaţa, în general, ne oferă motive cu nemiluita, dominând cele revoltător de triste, de dureroase şi de costisitoare.

Notă: În acele vremuri tare îndepărtate de lumea noastră de astăzi ca nelumea, amintita călugăriţă-stareţă nemţoaică era vestită nu numai pentru credinţa s-a profundă în Dumnezeu, dar şi pentru cunoştinţele sale temeinice acumulate în domeni precum teologia, biologia, botanica şi arta mzicii. Ca urmare a lăsat posterităţii şi o lungă listă cu reţete ale medicinei şi farmacologiei populare, între care: Salvia, leac miraculos; Ciuboţica cucului şi depresia psihică; Carnea bună, carnea rea; Frunzele de ferigă pentru ochii buni şi Cimbrul, bun pentru afecţiunile care, mult mai târziu, vor primi denumirea medicului-savant german Parkinson…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*