Șarje jurnalistice ale unui vechi gazetar (6)

Auzite, citite, văzute, gândite şi scrise

Mai zilele trecute a prins a ningea tomnatic peste înaltul Carpaţiilor Româneşti, iar peste restul ţării politicenii se întreceau în a arunca zgomotoase vorbe goale!

Acum, la începutul sezonului cinegetic toamnă-iarnă, statisticile mai marilor agriculturii şi silviticulturii româneşti ne vestesc cum că pe câmpurile ţării ar mai fugi doar cu ceva mai mult de un milion de iepuri! De-o fi adevărată această statistică, atunci se iscă o firească întrebare: cum este cu putinţă să ştim câţi urecheaţi mai avem, însă nu-i chip să aflăm exact câţi votanţi români mai suntem în realitate?!!

Scriitorul italian Cezare Pavese (1908-1950) ne spunea că aşteptarea este o ocupaţie. Şi că a nu aştepta nimic este groaznic! De asemenea, că există o singură plăcere, aceea de a fi viu, tot restul fiind mizerabil.

Deşi avem o oarecare tradiţie în sporturile de iarnă, noi, românii, nu mai obţinem rezultate notabile nici în schiul alpin, nici în patinajul artistic şi nici în cel de viteză, dar nici în hochei şi bob. Respectăm, în schimb, deviza şi spiritul Olimpic, acela care spune că important este să participi!

– Este sigur că nemţii lui Adolf Hitler (1889-1945) nu şi-au trimis nemţoaicele să lupte pe front. Spre deosebire de ruşii lui Iosif Visarionovici Stalin (1878-1953) şi de evreii foştilor şi actualii preşedinţi ai statului Israel. Cei care aveau şi mai au încă femei-militari cu milioanele! În ceea ce îl priveşte pe autorul cărţii „Mein Kampf” (Lupta mea, 18 iulie 1925), se pare că Hitler respectase deviza filosofului său preferat, Friederich Wilhelm Nietzsche(1844-1900), care glăsuia aşa: „Bărbaţii trebuie pregătiţi de război, iar femeile pentru odihna războinicului”. Nu credeţi că avea şi încă mai are dreptate?!

Scriitorul german Thomas Mann (1875-1955) a zis o vorbă mare, aflată şi acum în actualitate: „Vreau o Germanie europeană, nu o Europă germană”.

Veteranul asistenţilor-mamoşi sibieni Adrian Sângeorzan, cel care vreme de trei decenii a ajutat mamele să aducă pe lume mii de prunci frumoşi şi sănătoşi, scrie într-una dintre nuvelele sale tipărite: „Sala de naştere e ca o gară, în care toate trenurile ba au întârziere, ba ajung deodată mai multe pe aceeaşi linie”.

Ierarhul Andrei Şaguna (1809.1873), cel dintâi Mitropolit Ortodox al Ardealului, are trecut în calendarul biusericesc al fiecărui an, precum şi în inimile românilor, un nume de Sfânt. Referindu-se la neamul său românesc, marele căturar-teolog spunea că românii n-au venit de nicăiri, ei născându-se aici şi creştini. Ca urmare, nu mânâncă mălaiul şi pâinea din mila nimănui!

Primul mare oraş al ţării care avea, în parcurile sale, un Monument al Învăţătorului, avea să fie Sibiul, monument dezvelit şi sfinţit de preoţii saşi ai bisericei evanghelice în data de 24 octombrie 1927. Devastat şi refăcut în repetate rânduri, din respectivul monument a mai rămas doar soclul şi două bănci pentru meditaţia şi odihna tihnită a trecătorilor. Astfel că a mai rămas doar un fragment de nostalgică amintire a dascălului devotat şi a prestigioasei şcoli româneşti de altădată!

Oamenii de afaceri au imaginaţie nu glumă! Astfel că cei cu „Capelele mortuare” îşi denumesc activiatea cât mai atractiv cu putinţă, în aşa fel încât să-ţi fie mai mare dragul să mori: Drum nou, Destinul, Amurgul, Raiul, Odihna veşnică şi Dor de ducă!

Mediaşul, „Oraşul medieval de pe Târnava Mare”, ca şi sediul Statului Major al Gazului Metan Românesc, se pregăteşte să aniverseze jubileul înplinirii a 700 de ani de la prima sa atestare documentară, prilej cu care condeerii locali scriu şi lansează cărţi de tot felul. Una dintre ele poartă inspiratul titlul „Curcubeul e un fel de rugăciune” şi este semnată de profesoara de limba română şi engleză Smaranda Maxim, membră a Cenaclului Literar „Aron Cotruş”. Doar o singură strofă din volumul său de versuri: „Celebrez în toate zilele vieţii mele/Toate cuvintele care mă scriu/Ca să vieţuiesc de-a pururi (Ca o carte vie/Iată merg printre voi să mă citiţi”.

Dacă-i adevărat că Rusia a fost şi este, după SUA şi China, cel de-al treielea mare partener comercial al Uniunii Europene, mă întreb şi vă întreb şi pe dumneavoastră: Ce rost mai are aşa zisul embargou economic, militar şi diplomatic înpotriva „Ursului slav” de la răsărit?! Mai bine ascultaţi-mi sfatul părintesc şi românesc: Nu-l întărâtaţi, mai bine lăsaţi-l în pace să hiberneze în bârlogul său în voie bună, altfel fi-va şi mai multă jale în lume!

Desigur că cei mai în vârstă români, iubitori de literatură de bună calitate, îşi mai amintesc cum căutam cu disperare să cumpărăm sau măcar să înprumutăm o carte valoroasă spre a o citi, între care şi romanul „Forsyte Saga”, a englezului John Glasworthy (1867-1933, Laureat al Premiului Nobel pentru Liletratură). De la el a ajuns până la noi următorul îndemn înţelept şi mereu în actualitate: „Să nu vă pierdeţi simţul umorului. Umorul este pentru om la fel ca mirosul pentru trandafir”.

Ajungând cu greu la Mănăstirea Prislop, pe drumul său lung, întortocheat şi extrem de aglomerat, locul în care se află mormântul preotului-călugăr şi stareţ Arsenie Boca, am auzit din gura unei ţărănci bătrâne, de prin partea locurilor, următoarea definiţie a acestui sfânt şi bine-cuvântat lăcaş de rugăciune şi închinare din Ţara Haţegului şi a Hunedoarei: „Mănăstirea dragostei creştine”!

Vrând-nevrând, când omul ajunge bătrân se gândeşte tot mai mult la tinereţea sa, că de anii de fericire totală nu poate fi vorba în viaţa nici unui om.

Metodele simple şi rapide ale dezlegării celor mai încurcate iţe ale lumii

Dacă-i adevărat că e tot mai greu să i se găsească o rezolvare general acceptată a exodului spre Europa a refugiaţilor lumii arabe şi a celei nord-africane, ce ar fi să se procedeze aşa cum au făcut americanii din Statele Unite, atunci când i-au eliberat din sclavie pe negri. I-au obligat pe aceştiea ca în anul 1822 să-şi creieze propriul lor stat, cel denumit Liberia. Pentru că într-o situaţie aproape asemănătoare Anglia colonială i-a ajutat pe evrei să îşi înfinţeze un stat al lor, Israelul, însă pe pământ palestinian şi arab. De unde veşnicul conflict diplomatic, social şi militar.

Şi cum în lumea asta mare sunt atât de multe pământuri nelocuite, s-or găsi locuri demne de a fi populate şi pentru refugiaţii de acum, fie în imensitatea ţinuturilor Canadei, fie în cele ale Africei şi Australiei. Şi pace bună! Doar bogaţii şi şi războinicii lumii să-şi deschidă larg portofelele şi să-i ajute, acum, la început de drum! După care să se descurce cum or putea, dacă nu-i chip să mai revină pe la casele lor, pentru a trăii în ţările lor de origine!

Un oare-care economist englez, având numele de John Adams, ne spune că sunt două metode de-a cucerii şi de-a înrobi o naţiune: „Prin sabie sau prin îndatorare”. Exemplu cel mai simplu găsindu-l în povestioara care urmează: „Raşela l-a văzut pe soţul ei, Iţic, tot mai mohorât şi îngândurat şi la întrebat: de ce măi bărbate?! „Peste câteva zile trebuie să-i înapoiez lui Ştrul 1.000 de dolari şi nu-i am”. Raşela a râs şi a pus mâna pe telefon: „Auzi, măi Ştrul, vezi că Iţic n-are bani să-ţi înapoieze datoria deocamdată”. S-a întors spre Iţic: „Vezi, acum poţi dormi liniştit, că i-am stricat somnul lui Ştrul”. Aşa ar trebui să procedăm şi noi cu cei care ne-au îndatorat: FMI-ul şi BERD-ul. Şi mai ştiu eu cine!

Tare bine mai era atunci când nu eram ce sunt acum şi păşteam bivolii tatii

Îmi amintesc că în fiecare toamnă târzie, după ce, noi, copiii, ne întorceam de la şcoală şi mâncam ce ne lăsau părinţi de amiază, plecaţi în câmp, din nou ne puneam trăistuţele după gât, în care băgam nu numai o dărabă bună de pită şi un măr sau o pară, ci şi tăbliţa şi abecedarul, după care cu greu scoteam din grajduri bivoliţele şi vacile abia fătate pentru a le mâna la păscut pe marginea „drumului de fier” al căii ferate înguste a mocăniţei văii sibiene a Hârtibaciului. Mai spre seară „furam” dovlecii cei mai urâţi cu putinţă din cucuruzele ţăranilor pe care îi schimonoseam şi mai mult cu bicegruţele noastre, făcând din ei un fel de felinare cu ochi, nas, urechi şi gură căscată şi enorm de mare de om urât şi rău, din care se vedeau înfricăşătorii dinţi gălbui şi ciobiţi ca de carile dentare. Apoi, când ne apropiam să intrăm pe uliţa mare întunecoasă a micului nostru orăşel Agnita, venind din spre satul Coveşi şi a locurilor numite „Holdobane” şi „Valea stricaţii”, aprindeam cu chibritele, ascunse de ochii părinţilor noştri, feştilele lumânărilor din ceară, aşezate în scobiturile de sâmburi ai dovlecilor. Iar ca tămbălăul înfricoşător şi zgomotos să fie cât mai mare, plesneam din plesnitorile bicelor, în urma noastră venind agale şi mugind, ciurda mare a vacilor şi bivolilor, înpreună cu ţiganii ciurdari, vitele fiind aşteptate de stăpânii lor cu porţile caselor larg deschise, în vreme ce gospodarii mai bătrâni şi mai neputincioşi ne priveau miraţi, copleşiţi parcă de amintirile anilor propriei lor copilărie.

De unde să fi ştiut bietul ţăran român şi copiii acestora, că undeva, departe în lumea asta mare, un neam de amestec de popoare şi etni, denumeşte păgânul obicei al toamnelor cu un   atât de greu şi de dificil de pronunţat nume în limba română: „Halloween”! Abia când am crescut mai mare şi am deprins puţină carte şi învăţătură de bună şi creştinească creştere, m-am întrebat înciudat: Să fi luat americanii-americani acest năstruşnic şi ingenios obicei arhaic şi păgân de la copiii urmaşilor dacilor şi romanilor, iar ei, coloniştii de peste oceanele lumii, incoreţi şi brutali precum fuseseră cu foştii lor băştinaşi indieni şi piei roşii, să nu le fi cerut străbunilor noştri înaintaşi măcar o „ţâră” de învoială şi de bună înţelegere?! Bănuiesc că n-au făcut-o numai şi numai din prea multă teamă şi zgârcenie. Ca şi când, chipurile, după multe secole de întârziere am fi avut neobrăzarea să le pretindem să achite o sumă fabuloasă de bani la OSIM pentru drepturile de autor! Şi dacă stau bine şi mă gândesc, chiar nici acum nu-i nici prea târziu şi nici în zadar să-i dăm în judecată pe americanii lui Obama la Tribunalul Internaţional de la Haga pentru plagiat şi contrafacere, iar dacă, cumva, sunt neascultători şi zgârciţi la punga cu dolari să-i reclamăm şi la Consiliul de Securitate ONU! Poate că aşa îi facem să uite să mai trimită, peste mări şi ţări, militari, cosmonauţi, bombardiere, helicoptere, rachete, tancuri, portavioane, submarine, cucişătoare, lasere, radare, drone şi sateliţi cosmici! Şi s-or vindeca de aceste vechi şi păguboase „beteşuguri neomeneşti” chiar şi ruşii războinici ai lui Putin. Iar imiganţii şi refugiaţii lumii vor face cale întoarsă spre casele şi ţările lor de baştină! Pentru că nicăieri în lume nu-i mai bine ca acasă la tine şi în ţara ta! Nu de altele, dar ne ajunge priveghiul, jelitul şi îngropăciunea morţilor arşi în incendiile României ca şi în cele ale întregii lumi; da şi cei din accidentele rutiere ale şoselelor şi avioanelor căzute pe pământul din care s-au prea înălţat nechibzuit de mult în ceruri!

Notă: Profetul lumii ne spune:

– Nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă;

– Nu există surd mai mare decât cel care nu vrea să audă;

– Nu există nebun mai mare decât cel care nu vrea să înţeleagă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*