Într-un august dogoritor am pornit prin prăfuita Dobroge spre litoral cu familia și prietenii. Pentru a nu cădea în plasa autostrăzii ce te poartă parcă prea repede spre țărmul Mării Negre, am dorit ca drumul să fie mai melancolic, mai „dobrogean” și am căutat câteva locuri legendare ale bătrânului spațiu românesc pretomitan. Dacă pe drumul ce aduce dinspre mare se află tot felul de indicatoare, am avut surpriza de a nu descoperi nici unul pe drumul ales de noi. Localnicii au fost cei care ne-au ghidat spre destinația dorită. Pentru început de drum am dorit să vizităm Peștera Sfântului Apostol Andrei. Auzisem atâtea și atâtea despre acesta, dar pașii nu m-au purtat niciodată până aici. Plecând de la Cernavodă spre sud, în direcția Ostrov, pe drumul care șerpuiește printre coline, aproape de cursul Dunării, am ajuns, după mai multe localități cu specific pescăresc, în comuna Ion Corvin. Un indicator aflat la ieșirea din sat, ne-a îndrumat să mergem mai departe, pe un drum lateral pentru a ajunge după 3-4 kilometri la Mănăstirea „Peștera Sfântului Apostol Andrei”. La capătul drumului ce trece printr-o pădure se află mănăstirea, cu cele trei biserici ale sale și corpul de chilii, situate într-un frumos cadru natural. Despre istoria acestei peșteri nu se știu prea multe, deoarece Dobrogea a fost timp de 400 de ani, până la Războiul de Independență din anul 1877, sub stăpânire otomană.
Sfântul Apostol Andrei a locuit aici atunci când a venit să îi creștineze pe locuitorii din Dacia Mică (Scythia Minor). După ce am rătăcit o vreme în căutarea ei, intrarea impunătoare a peșterii ne-a apărut în față. Ea a fost construită de curând. Dacă treci pragul ei, intrii în spațiul de taină și rugăciune. E adevărat că din tavan picură ceva apă, iar în jur sunt icoane așezate pe pereți, dar arabescurile create de focul lumânărilor pe pereții de piatră te fac să crezi că te afli într-un templu egiptean, cu o mulțime de inscripții în complicatul alfabet hieroglific. După intrare, în stânca peșterii sunt scobite două paturi (lavițe) pentru odihnă și reculegere, iar dacă mai înaintezi puțin ajungi la un altar, cu o boltă ce urcă spre verticalitatea divinului, unde se vede un mic petic de cer. Tăcerea și semiîntunericul domnește în grota în care a locuit „Cel dintâi chemat la Apostolie”, fratele Sfântului Petru, un om care l-a cunoscut pe Mântuitor. Avem scris în Noul Testament că Sfântul Andrei a venit pe vechiul pământ al Daciei Mici, adică aici în Dobrogea, pentru a propovădui creștinismul, dar avem această legendă biblică păstrată și din tată în fiu în acest popor blajin dobrogean. La toate acestea se adaugă modul în care, după sute și sute de ani, a fost redescoperit acest loc sfânt: visul pe care l-a avut în anul 1918, în trei nopți la rând, avocatul constănțean Jan Dinu, cel care a pornit în cercetarea zonei, a descoperit și a defrișat intrarea în grotă.
Nu există nici o dovadă scrisă că aici chiar a stat Sfântul Apostol Andrei, dar legenda locului este puternică. Se spune că în această zonă a existat un centru spiritual al zeului Zamolxe. Preoții de aici l-au găzduit pe Sfântul Andrei, care a fost înconjurat cu înțelegere și omenie. Spre biruința lui Hristos, vechii preoți ai lui Zamolxe au acceptat să fie creștinați și au devenit primii episcopi din aceasta zonă. Legenda spune că Innal, dacul binecredincios, a fost unul dintre primii preoți pe care Sfântul Andrei i-a găsit la peșteră, împreună cu ucenicii lui Rimmal și Pinnal. Nu se știe exact cât a stat Apostotul aici, dar se spune că de aici și-a trimis ucenicii sau a plecat împreună cu ei să propovăduiască pe mai departe, pe alte și alte coordonate spațiale. Nu doar Sfântul mergea la oamenii din zonă, dar veneau și aceștia la el, pentru ca să fie botezați. O vreme a fost plecat în zona Kievului, dar întorcându-se iarăși în Dobrogea și văzând că aici toate lucrurile sunt bune, Sfântul Apostol Andrei a plecat de-aici spre sudul peninsulei balcanice, mai precis a ajuns la Patras, în Grecia, unde a fost prins și răstignit pe o cruce în forma de X. Locul unde a botezat credincioșii dobrogeni a rămas în memoria oamenilor ca peștera în care Sfântul a trăit și s-a rugat. Sute de ani au trecut și grota a rămas ascunsă în munții măcinați ai Dobrogei.
Nu se știe exact ce s-a mai întâmplat, dar un teolog francez a găsit o harta veche din 1564, în care erau consemnate în zona peșterii cinci mari catedrale și mănăstiri cu peste 5.000 de călugări. Teologul a venit să caute vestitul loc, dar nu a mai găsit nimic din ce era trecut pe vechea hartă. Doar, printr-un noroc, la începutul secolului XX, avocatul Jan Dinu, care venea des din Constanța în satul Ion Corvin, a avut un vis care s-a repetat de trei ori. I se arăta peștera în care a trăit o vreme Sfântul Apostol Andrei. Pentru că avea totuși o teamă, o reținere, a pornit însoțit de preotul Lembădu Constantin în căutarea grotei. Au descoperit-o ascunsă de copacii ce crescuseră peste fire și atunci avocatul Dinu a simțit că aici trebuie să se construiască un lăcaș de rugăciune.
În anul 1942, avocatul a început amenajarea peșterii și la 30 iulie 1944, aceasta a fost sfințită de Episcopul Cherasie Păunescu al Tomisului. Vremuri grele s-au abătut apoi asupra locului. Războiul și desființarea forțată a Episcopiei de Constanța au făcut ca peștera Sfântului Andrei să fie părăsită din nou și să intre în paragină. Unii oameni din zona au ajuns chiar să își adăpostească oile aici. Mărăcinii, arbuștii și lianele au astupat din nou intrarea, totul căzând în uitare. Simțind o chemare tainică, la sfârșitul anilor ‘80 creștinii au început din nou să vină să se roage și să aprindă lumânari la peșteră. După Revoluție, în vara anului 1990, ieromonahul Victor Ghindăoaru și monahul Nicodim Dincă, de la Mănăstirea Sihăstria, simțind chemarea celor creștinești, s-au așezat la Peștera Sfântului Apostol Andrei și oficial, au înființat în 12 decembrie 1990 schitul de aici. Astfel, zona grotei a devenit din nou loc de închinăciune, loc de rugăciunea pentru călugări și pentru credincioși. Patru ani mai târziu, la 8 august 1994, schitul a fost transformat, prin hotărârea Sfântului Sinod, în „Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei”. Până să se construiască paraclisul și noua biserică, slujbele s-au ținut chiar în grota în care a locuit Apostolul. Aici a fost amenajat un mic altar, așezat înspre răsărit, chiar lângă intrarea în peșteră. În zilele noastre Peștera și Mănăstirea au devenit loc de pelerinaj și, în fiecare an, mii de credincioși, urmașii ai celor care au fost creștinați acum aproape 2.000 de ani de către Sfântul Apostol Andrei, vin într-un neobosit pelerinaj în acest loc. Biserica mare construită aici adăpostește moaștele Sfântului Andrei, protectorul românilor. Sfântul Andrei era fratele lui Simon Petru și s-a numărat printre cei 12 apostoli ai lui Iisus Hristos. Apostolul a fost primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci. Și pentru că în zonă se află alte câteva grote în care au locuit primii creștini botezați de Apostol și ucenicii lui, călugării aflați aici vor să refacă drumul spre acestea, pentru a putea fi vizitate de turiști și pelerini.
În apropiere se mai găsește și Izvorul Sfântului Apostol Andrei. Tradiția spune că atunci când Sfântul Apostol Andrei a ajuns aici, în aceasta zonă nu exista apă. Atunci a lovit cu toiagul în stâncă și a izvorât apă și se păstrează Izvorul Sfântului Apostol Andrei ca mărturie până în zilele noastre, nesecând niciodată.
În liniștea serenisimă a acestei oaze de creștinism se aude ritmat cu cineva bate toaca. Este călugărul paracliser Andrei, cel desemnat să bată toaca, aici la Mănăstirea „Peștera Sfântului Apostol Andrei”. Obiceiul acesta vine de la Noe. „Acesta a bătut toaca înainte de potop și atunci au venit animalele spre arcă, pentru a fi salvate. Acum toaca cheamă pe dreptcredincioși la slujbă, adică tot la salvare”, ne spune călugărul.
Semne tainice ale credinței noastre strămoșești sunt peste tot pe acest pământ locuit de români, dar aici, la „Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei” se simte un fior ca niciunde. Dacă pașii vă poartă spre litoral, nu vă grăbiți pe cenușia și „rapida” autostradă și treceți și pe aici, pe la Peștera din vis…
Lasă un răspuns