Șarje jurnalsitice ale unui vechi cronicar (5)

Românii nici habar n-au cât de căutată, de admirată şi de iubită este ţara lor!

Cu pensiile lunare de 800 de euro, în medie, tot mai mulţi străini şi occidentali din „lumea bună a lumii” ne spun că România este cel mai nimerit loc din lume în care merită să-ţi trăieşti anii bătrâneţii şi să mori sănătos. Aşa o fi, dacă spun ei!

Şi unde mai pui că atunci când îţi vine sorocul să o mierleşti, total şi definitiv, ai asiugurate bocitoare profesioniste şi ieftine, soboruri de preoţi şi de cantori-cântători cu nemiluita şi la preţuri fără concurenâă, dar şi pomeani nu numai pe cinste şi nu prea costisitoare, dar şi tradiţional româneşti, gustoase, ecologice şi îndesulătoare, precum mesele înbelşugate ale ospeţelor de nunţi şi de botezuri! Astfel că nicicând nu-ţi mai vine să mai trăieşti. Indiferent cât ai fi de bogat sau de sărac, de trist sau de vesel, de sănătos sau de bolnav, de tânăr sau de bătrân.

„Casa cu dragi amintiri din ţara cu dor”

Se tot vorbeşte cum că românii înstăriţi ai străinătăţii (mai domneşte numindu-se lideri ai diasporei româneşti) s-ar cam feri de conaţionalii lor mai necăjiţi, ştiind că sunt tare invidioşi, certăreţi şi pârâcioşi… Iar uni dintre ei, chiar hoţi şi cerşetori de profesie. Eu, unu’, vă asigur că ăiştea din urmă nu-s români-români adevăraţi, ci numai nişte corcituri cu nume ce sună a româneşte!. De asemenea, că românul este, în general, om de treabă, chiar şi atunci când ajunge să trăiască în ţări străine. Ca urmare, vă propun să lecturaţi scrisul unei scurte poveşti adevărate.

Aflându-mă, vremelnic, în prospera Germanie, într-una dintre zile mă chinuiam, din răsputeri, într-un amestesc verbal de germană cu săsească, să-l rog pe un neamţ bătrân să-mi explice cam unde se află o anumită stradă din Heilbronn. Ghicindu-mi originea şi neamul din care mă trag (acela de român ardelean), numai că îl văd pe presupusul neamţ că mă ia în braţe,     rugându-mă, cu lacrimi în ochi: „Grăieşte-mi româneşte, te rog din suflet, că tare faină-i!”.

Curând, amândoi aveam să uităm de strada căutată de mine, trezindu-ne în spaţioasa şi eleganta lui curte-grădină şi casă, în care aveam să aflu că soţii Hemuth şi Ilse locuiesc înpreună cu cei trei fii ai lor, căsătoriţi şi cu mulţi copii. Ca urmare, la cină, în jurul mesei, ne-am strâns 12 guri, percum şi tot atâţea povestitori şi ascultători. (Noroc că nu m-am făcut „de ruşine şi ocară” pentru că mi-am adus aminte că mai rămăsese în maşina mea o „glaje” cu ţuică din pere mălăieţe şi mere pădureţe, cu câteva fructe întregi în ea, o dărabă bună de slănină afumată şi o alta de brânză telemea, câteva cepe roşii şi nişte borcane cu zacuscă şi cu dulceaţă de răbarbăr.) Evident că cei mai „cuminţi” şi nevorbitori ascultători, din toţi câţi eram, aveau să fie nepoţii şi nepoatele lor, cei şi cele care doar o „rupeau” pe româneşte. Nu vă mai spun că „bătrânii” saşi se trăgeau din două sate mureşene aproape învecinate. el din Zagăr, iar ea din Filitelnic; că se mutaseră în Agnita, „fugind” de teama CAP-ului, şi că aveau o mândră casă pe „Valea ţiganilor”, aproape de fosta cârciumă „Trei păduchi”; că amândoi lucraseră 35 de ani în acel orăşel: el, tâmplar la „Economica” (fostul IMIX, de pe timpul destoinicului şi gospodarului director Gheorghe Vlad), iar ea, triocoteră la „Fabrica de ciorapi”, cu sutele şi sutele de muieri şi fete frumoase.(Era pe vremea bunului inginer-director Constantin Ionescu). Ţin să fac precizarea că aceşti doi oameni simpatici şi de mare omenie, îmi erau prieteni buni şi de nădejde, încă de pe vremurile când eu eram bibliotecar şi, apoi, „povestitor” la microfoanele şi la difuzoarele Centrului de Radioficare din Agnita, cu peste 1000 de „abonaţi” orăşeni şi ţărani. Aşa că nesperatele şi amabilele mele gazde ospitaliere nu m-au lăsat să plec la drum de la ei nici prea devreme şi nici cu mâna goală. Însă cel mai de preţ, din toate câte mi-au dat ei, şi cu care m-am reîntors bucuros şi mândru în ţară şi în Agnita mea natală, este amintirea acelei emoţionante întâlniri a unei familii de saşi ardeleni care o duc extrem de bine în ţara lor de adopţie, dar care plâng şi suspină când aud   vorbindu-se şi cântându-se româneşte. Că uitasem să vă mai spun şi cel mai important dintre toate amănuntele de până acum: după ce înpreună le-am ascultat muzica, m-am făcut că am uitat să mai iau cu mine cele 4 CD-iuri cu romanţe, cu doine ardeleneşti şi cu pricesne bisericeşti, din care nu lipseau vocile Ioanei Radu, Mariei Tănase, Lucreţiei Ciobanu şi Vetei Biriş, ca şi ale lui Gică Petrescu, Ioan Bocşa şi Nicolae Furdui Iancu, precum şi dansul cântat şi zgomotos al „Lolelor săseşti din Agnita”! L-a despărţire, mi-au promis că în primăvara anului viitor, de Floriile românilor şi de Paştile saşilor, vin cu toţii la Agnita, unde şi-au păstrat „Casa cu dragi amintiri din ţara cu dor!”, ca şi la Zagăr şi Filitelic, să-şi revadă fostele lor case părinteşti.

P.S. Ştiţi ce mi-a spus în şoaptăt Hemuth, la despărţire de familia lui?: „Când ajung în Agnita, ies la poartă, în faţa casei, doar să dau Bună ziua la oameni!”

Dacă-i adevărat cum că istoria omenirii îi ciclică, în sensul că mereu se repetă…

Atunci, aşa cum evoluează omenirea de o bună bucată de vreme, nu-i exclus ca urmaşii urmaşilor urmaşilor noştri să se scufunde până în adâncul epocii primitive. Pentru că ce este altceva actuala globalizare dacă nu „anotimpul” în care bietul om reprezintă doar un număr oarecare, precum puşcăriaşul în strânsoarea celulei închisorii sale, stridia strâmtorată între tabla conservei, furnica în aglomeraţia neînchipuit de mare a muşuroilui şi albina în cea a fagurelui din stup!?

Iar această perspectivă sumbră este anticipată nu numai de „capriciul” actual al tot mai multor tineri de a purta haine cât mai zdrenţuroase cu putinţă şi de aşi tatua corpul neînchipuit de disgraţios şi înspăimântător de urât, ci şi de proliferarea homosexualităţii, a poligamiei, a violenţei nebănuite a războaielor şi a migraţiei etniilor şi popoarelor înfometate spre ţările bogate ale lumii; de „modernizarea” excesivă a religiilor creştine şi a celorlalte culte consacrate, ca şi de reinventarea altora noi, dar care nu au nici cea mai mică legătură cu Divinitatea Dumnezăirii!

Ca la noi, la nimeni în lume. Adică: nu ştie dreapta ce face stânga

Mai pe şleau şi pe româneşte spus: Nu se ştie ce face, nefăcând nimic, Preşedintele ţării, dar şi ce face de capul lui şeful Guvernului, care hoărăşte, de la sine putere, înpreună cu omologii săi din Bulgaria şi Sebia, să ameninţe occidentul că vor pune zăbrele la graniţele ţărilor lor, închizându-le în faţa puhoilui emigranţilor şi transfugilor.

– După ce nediplomaţia românească şi-a dat cu dreptu’ în stângu’, chiar şi în înaltul form legislativ de la Bruxelles al Uninii Europene, în legătură cu situaţia disperată a refugiaţilor lumii arabe şi nord africane, a venit rândul parlamentarilor „neopoziţiei” române să se facă de râsul curcilor cu moţiunea lor de cenzură formulată înpotriva guvernului Ponta, după care „PNL-ul PD-list” a decis să se facă de râs până la capăt şi a amânat, total şi definitiv, aşa zisa „grevă japoneză”, motivând voalat că de vină sunt numai şi numai lipsa banilor şi a croitorilor înalt calificaţi în confecţionatul banderolelor albe.

– Singurul vicepremier pe care îl mai are în fruntea ei biata Românică, dar care este nu numai general ci şi ministru de interne, încrezut şi îngâmfat, mereu străbate în mare viteză, cu coloana lui de maşini puternice şi de motociclişti-poliţişti, haosul necirculaţiei rutiere a Bucureştiului. Fie de-i grabă oficială sau numai distraţie şi divertisment politic amuzant. Până când într-o anumită zi mohorâtă de octombrie a anului 2015, unul dintre însoţitorii coloanei cade într-o groapă adâncă, săpată în carosabil, în care moare pe loc. Trec zile, trec nopţi, vine ziua înmormântării victimei accidentului, şi absolut nimeni dintre oficialităţile statului nu scoate un cuvânt despre nefireasca şi tragica întâmplare bucureşteană! Dar numai până când „arţăgosul şi tăcutul Preşedinte”, aflat în vizită la Arad, de Ziua Armatei Române, îi „roagă” pe Oprea şi pe Ponta, ironic şi scrâşnind din dinţi, să grăiască la oricare microfon vor ei, numai să spună naţiei române ce trebuie să spună şi ce vrea poporul suveran să audă pe limba lui şi să înţeleagă cu mintea sa nemanipulată!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*