Lavinia Maria Nică și Gheorghe-Daniel Bogăţan din Sibiu, două condeie remarcabile

Lavinia Maria Nică din localitatea Porumbacu de Sus, județul Sibiu, de profesie economist și învățătoare, este membră a Cenaclului „George Topârceanu” patronat de Cercul Militar Sibiu, cu apariții în patru volume de poezii – “Piramida sufletului”, ed. Salgo, Sibiu 2010, 2011, 2012, 2013 – și cu articole în Revista “Rapsodia” și Revista “Singur”. La rândul lui, Gheorghe-Daniel Bogăţandin localitateaOrlat, județul Sibiu, de profesie inginer constructor și economist, are apariţii în revista “Rapsodia” – Cenaclul “George Topârceanu”.

I-am cunoscut recent la Biblioteca Astra din Sibiu, cu prilejul lansării romanului „Casa de sub cenușa focului din satul fără câini” al talentatei și prolificei aspirante la un loc de drept în Uniunea Scriitorilor din România, scriitoarea Mihaela-Dana Chioariu, sibiancă originară din satul în care a văut lumina lumii marele poet George Topârceanu. Sunt doi tineri dedicați iubirii de neam, țară și limbă românească, pasionați de literatură și mai ales de poezie, au o versificație modernistă profundă, cu mesaje grave, aproape solemne prin stilistica de atmosferă și prin metaforismul sobru, chiar sumbru, potrivit nu doar toamnei ca anotimp, ci și toamnei ca stare de tristețe, de blazare și angoase, specifică generației lor descumpănite, înșelate de politicianismul românesc, frustrate de dreptul la bunăstare și demnitate. I-aș cataloga plastic drept… două lacrimi lirice din sacul lacrimal aproape secătuit de decepții și dureri de aripi frânte ale opiilor și tinerilor noștri acum îndoliați pentru confrații lor carbonizați în iadul unui sistem diabolic de ticălos și nemilos. Recomand aceste două nume cu drag și cu încredere că vor căpăta curând notorietate în piesajul artistic al unei Românii dezolate, dar cu șanse de regăsire prin astfel de voci și inimi românești tinere, curate.

Lavinia Maria Nică

Motto:
“Nu trebuie să fii trist că n-ai fost remarcat. Fii trist că n-ai făcut nimic remarcabil.
Oamenii se aseamănă în natura lor; obiceiurile îi diferenţiază.
Păstrează credinţa şi sinceritatea ca principii primordiale. ” (Confucius)
 

Toamnă bizară

Desculţă, goală, despletită,

Mirosuri de castane coapte.

O frunză tristă, ruginită,

Cvartete de rouă-n noapte.
Cerul nud, mesteacăn falnic,

Cârduri de cocori gonind.
Nostalgie, vânt năvalnic,

Stol de gânduri şerpuind.
Cercei din struguri rozalii,

Soba încinsă către seară.
Privesc spre norii plumburii…

Îmbrăţişez toamna bizară…

Avântul soarelui

Printr-o gaură-n pământ

Se zăreşte-un fir de soare.

Îşi face loc, parcă flămând

De-o-mbrăţişare.
Firu-i galben ca pământul

Cu lumină sfidătoare.

Dulce îi era avântul,

Iarnă

Mi-s tălpile-ngheţate

De mersul prin zăpadă

Pe vise-abandonate

Gonite în cascadă.
Mi-e nasul roşu, rece

De frigul iernii albe

Durerea nu mai trece –

Se-nnoadă în scurte salbe.
Mi-e gândul nins sărmanul

De iarna grea de-afară

Căci uite, trece anul

Şi viaţa-i tot amară!
Mi-e sufletul în ţurţuri învelit

De-atâta albă greutate

Şi totu’-n jur e adormit.

E întuneric! E obscuritate!

Iubirea din sertar

Pemite-mi să-ţi descriu un mic ritual din paginile mele alese

Să vezi şi tu cum în jocul în doi nu mai poate nimeni intra

Ascultă şi crede că nimeni nu poate răsfoi prin adrese…
Permite-mi şi tu!
Să vezi de ce noaptea stelele strălucesc şi luna îşi face-o cărare

Respiră un aer ce tu îl refuzi din crestele munţilor bravi

Şi-atunci ai să simţi că-n drumul spre soare nu mai ai o scăpare…
Să vezi şi tu!
Ascultă glasul ce caută-n inima ta să intre cu greu ca-ntr-o ţeastă

Acordă-mi o şansă de a măsura iubirea de-altădată, de cândva

Sentimentul pierdut în sertarul biroului de lângă fereastră…
Ascultă şi tu!

Lumină ştearsă

(sonet)
Căzând în falduri de rubin

S-a reflectat lumina ştearsă

În spaţii efemere… Farsă

A unui nestemat aldin…
Am prins în palme-acel topaz

Dar sângeram ca la-nceput,

Iar trandafirul roşu din obraz –

Un surogat în veşnicul durut…
Smarald, safir, beril, ori iaspis,

Pădure de smarald în strălucire

Un fel de divă şi de miss

Cu poleieri de albă nălucire.
Doar fire sidefate de nisip,

Nestemate surde când ţip..

Gheorghe-Daniel Bogăţan

Descompunându-l pe Eros

Privire pierdută… O voce asurzitoare

ţipă mut în fiecare celulă a unui corp

sleit de puteri şi vise… un radio

prăfuit îmi cântă melancolic

amintirile unei adolescenţe rememorate

continuu, obsedant… prezentul metamorfozează

într-un viitor tot mai îndepartat…

Sunt îndrăgostit?!
Mină bolnavă… Singurătate deprimantă

dătătoare de insomnii chinuitoare…

oameni mii, mii de oameni fericiţi

în toate ungherele camerei mele;

în centru, un om golit,

un nimic fără sens…

o greşeală în matricea Universului…

Sunt nebun?!
Sudori de gheaţă… Viaţa nu are înţeles,

moartea nu oferă răspunsuri… inima,

descumpănită, a bătut ieri într-un trup

de 60 de ani, azi în unul de 80, mâine

va fi fost moartă… tot ce am trăit

a fost minciună, toate figurile angelice

din jurul meu au devenit diabolice…

Sunt pe moarte?! Și eu?… să fiu oare pe moarte,

nebun sau… îndrăgostit?!

Tata

Ies agale la poartă, trag avid din ţigară,

Nicio frunză nu mişcă, niciun suflet afară,

Nicio stea nu e trează, niciun zgomot de ţară,

Niciun câine nu latră – doar o poză de vară.
Lângă mine o poamă este brusc renegată:

Corcoduşul renunţă a mai fi al ei tată!

Corcoduşa, buimacă, s-a trezit alungată…

Pentru ce? ea nu ştie… n-a greşit niciodată!
Spre pământ, printre lacrimi, derutată pluteşte;

În cădere se zgârie, căci de crengi se loveşte.

Nicidecum tragedia aici se opreşte:

Fără simţ, leşinată, de-un pietroi se zdrobeşte!
Moartea dulce-o-nfiază… în sfârşit – izbăvire!

Nu mai simte durere, niciun dram de iubire,

N-o mai roade trădarea – preaslăvită pieire!

Solul reavăn o vede şi o ia în primire.

Vouă

~glossă~
Nu aparţin acestei lumi infecte,

Zilele trec scăldate în noroi.

Tărâmul meu de basm, fără defecte,

E un coşmar terbil pentru voi.
Mă simt stingher în astă viaţă gri,

Înconjurat de năzuinţe-abjecte;

Tânjesc să scap din laţ urlând: „I’m free!

Nu aparţin acestei lumi infecte!“.
Lumina dimineţii mă doboară

Cum soarele-l ucide pe moroi;

Adorm în zori când ochii-ncep să doară…

Zilele trec scăldate în noroi.
O noapte veşnică aş vrea în jur…

Doar întunericul oferă stări perfecte

Cu braţele iubitei împrejur –

Tărâmul meu de basm, fără defecte.

Crepusculul cel tainic să ne-nghită

Drogaţi de-amor, gustând formele moi.

Acesta-i visul meu: beznă-iubită –

E un coşmar teribil pentru voi.

E un coşmar terbil pentru voi

Tărâmul meu de basm, fără defecte.

Zilele trec scăldate în noroi…

Nu aparţin acestei lumi infecte

Reverie

Cu-un zâmbet tâmp tatuat pe chipu-mi buhăit

Eu mă ridic tiptil din pat, ca un pisoi:

Să îţi răpesc ca un corsar nu voi,

Din vreo prostie, somnul liniştit.

Mă dezlipesc cu greu de trupu-ţi cald, firav

Şi pentru-un sfert de oră te abandonez;

Pe-o pernă mic-dejunul îl aşez,

Trezindu-te cu un sărut suav.
Îmbrăţişându-mă, tu spulberi orice nor,

Iar surâzând râvnita linişte-mi oferi!

Sunt date-uitării ploile de ieri

Sub soarele de azi, din viitor…

Dar Eros, visător, de Cronos e răpus:

Spre teatru te îndrepţi, eu spre serviciul meu.

Lupta e-n toi – înaripatul zeu

Revine şi triumfă în apus!
Ultimul scaun gol… Iau loc, emoţionat.

Un joc fermecător – publicul e-n delir!

Ovaţiile se-aud minute-n şir

Pentru-al tău rol sublim interpretat!
Cu-o floare te aştept un zâmbet să îţi fur…

De fericire beţi spre casă ne-ndreptăm.

Pradă iubirii-acolo ne lăsăm

Feriţi de mârşăvia dimprejur.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*