Adevărul despre Comunismul din România (1)

În România, ca și în celelalte țări, regimul comunist s-a întemeiat în primul rând pe propagandă și, implicit, pe minciună. Când minciuna nu reușea să fie convingătoare, a intervenit teroarea, crima, frica. S-a mințit în România după 23 august 1944 mai mult ca oricând. Ca oricând până atunci! Căci după căderea comunismului, adică în ultimii 20 de ani, demolarea regimului comunist şi aşa zisa restaurare a democraţiei se face tot prin minciună, prin manipularea și falsificarea datelor reale. Însăși idea de „cădere a comunismului sub presiunea forțelor anticomuniste” este o mare minciună, o diversiune nerușinată. Nu se poate înțelege situația grea în care ne aflăm și nu se poate imagina corect ieșirea din impasul „post-comunist” dacă nu vom percepe corect sensul celor petrecute sub controlul comuniștilor.

În mod curent, perioada 23 august 1944-22 decembrie 1989 este considerată a fi epoca comunistă din Istoria României. Există anumite interese, îndeosebi ale celor instalaţi la putere în decembrie 1989, să prezinte epoca respectivă ca omogenă, unitară, punând în sarcina acelei perioade de timp o serie de fapte şi caracteristici care ar defini întreaga perioadă. Este un neadevăr evident și o diversiune periculoasă să tratezi la un loc, sub același nume, tot ce s-a întâmplat în perioada august 1944-decembrie 1989. Mai mult, perioada 9 mai 1921- 23 august este aproape complet neglijată, ca și motivele pentru care, curând după înființarea sa la 9 mai 1921, Partidul Comunist din România a fost interzis prin lege. Motivele se reduc la unul singur: programul Partidului Comunist din România, confirmat de acțiunile și activitățile comuniștilor, era unul anti-românesc, urmărind anularea actelor prin care s-a constituit în 1918 România Mare. Pentru fondatorii Partidului Comunist, România era un stat imperialist, care cotropise Transilvania, Dobrogea și Basarabia, teritorii străine, aparținând de drept altor state…

Din perspectiva intereselor naționale românești, ale românilor, și la nivelul realității trăite, cred că este corect și indispensabil pentru cauza adevărului să distingem între epoca cominternistă (august 1944-1964) – când în România s-a instaurat şi a funcţionat un comunism cu caracter anti-național, anti-românesc, care a preluat spiritul anti-românesc din activitatea de până atunci a PCdR (1921-1944), și epoca comunismului naționalist (1964-decembrie 1989), când s-a încercat o compatibilizare a comunismului cu interesele naționale firești ale neamului românesc.

Teza specifică comunismului, responsabilă pentru cea mai mare parte a abuzurilor şi suferinţelor provocate de comunism, a fost teza luptei de clasă, luptă care, chipurile, a fost motorul istoriei. După Marx, istoria ar fi urmat să se încheie prin dictatura proletariatului, prin victoria clasei muncitoare asupra claselor exploatatoare.  Victorie consemnată prin dispariția claselor respective. Teza este falsă în chip elementar, deoarece apartenenţa la clasa proletară nu este pentru nimeni un ideal. Proletarul, adică individul exploatat şi sărac, nu doreşte să aparţină propriei sale clase. Proletarul nu are încotro s-o apuce în altă parte. Dacă i se iveşte ocazia, părăseşte clasa celor săraci şi obidiţi. El râvneşte să ajungă în clasa din pricina căreia i se spune că suferă. Chiar dacă urăşte clasa exploatatoare, el visează ca măcar copiii săi să aparţină acestei clase, să ajungă mari latifundiari sau mari industriași…. Acest dat elementar face din teza luptei de clasă o idee greşită, aberantă, imposibilă, dar extrem de periculoasă pentru societate, căci pe această idee se bazează multe strategii de destabilizare a societăţii. În numele ei s-au petrecut nenumărate crime, înainte şi mai ales după ce comuniştii au luat puterea politică. Lupta de clasă a fost un paravan excelent pentru cele mai scelerate crime din istorie.

Neputinţa liderilor comuniști de a lăsa moștenire copiilor propria lor situație de șefi, de privilegiați.

Inegalitatea este o stare naturală a societăţii, inegalitatea este inevitabilă. Un guvern serios, responsabil de faptele sale, se îngrijeşte însă ca în anumite condiţii un număr cât mai mare de „proletari”, cu anumite merite și aptitudini, să-şi poată părăsi clasa, să acceadă în structuri sociale superioare. În Anglia tradițională, de exemplu, sistemul de burse pentru copiii săraci meritorii permitea unui număr oarecare de copii de condiţie socială modestă să urmeze şcoli la a căror absolvire se trezeau propulsaţi în lumea bună britanică… O cât mai liberă, mai corect reglementată circulaţie în sus sau jos pe scara ierarhiei sociale, este cea mai bună metodă de contracarat propaganda axată pe ideea luptei de clasă ori a democrației. Meritocraţia descurajează lupta de clasă şi propaganda pro democraţie.

Ideea luptei de clasă se justifică numai ca diversiune. Are sens şi logică numai ca idee criminală. Sunt convins că liderii strategi ai celor care au invocat primatul luptei de clasă au ştiut bine că nu au nicio şansă să amelioreze astfel situaţia proletariatului, a celor mulţi şi săraci. Din păcate nici nu urmăreau acest scop. Stimularea şi susţinerea luptei de clasă în interiorul unei societăţi are ca rezultat şi, foarte probabil, ca scop nemărturisit, să macine structurile de supravieţuire şi dăinuire ale statului respectiv, ale naţiunii pe seama căreia s-a constituit statul respectiv. Exemplul Rusiei este dramatic de convingător, de edificator. În numele luptei de clasă şi al instaurării dictaturii proletariatului naţiunea rusă a fost lovită mortal: elitele ruseşti au fost lichidate, la fel clasa mijlocie, transformând marele popor rus într-o gloată dezorientată, mult împuţinată la număr. Societatea rusă a fost destructurată, poporului rus i-au fost smulse rădăcinile spirituale şi împuţinate resursele demografice. Rusia este azi un stat pe cale de de-rusificare, iar ruşii sunt pe cale de a deveni minoritari în propria lor ţară. Acesta este preţul năpraznic plătit de ruşi pentru onoarea de a se fi experimentat pe ei prima oară teoria marxistă a luptei de clasă… Pe scurt, teza luptei de clasă are un profund caracter anti-naţional. Unde a fost aplicată, inspirând politica de guvernare, ea a produs mari suferinţe şi mari pagube la nivel naţional, etnic.

La fel s-au petrecut lucrurile şi în România de după 23 august 1944. Sub pretextul luptei de clasă, al nimicirii duşmanului de clasă, au fost lichidaţi, încarceraţi, marginalizaţi sau alungați din țară o mulţime de români din elita oraşelor şi satelor. O statistică a victimelor comunismului din România, făcută la nivelul etnic, arată clar o majoritate, numerică şi procentuală, a românilor. Puţini evrei şi maghiari s-au manifestat ca anti-comunişti ori au fost condamnaţi ca atare. Iar în ceea ce îi priveşte pe evreii care au primit condamnări politice la zeci de ani de temniţă, nici unul dintre ei nu a stat mai mult de câteva luni, cel mult un an, doi de recluziune. Asta în vreme ce unii români, deţinuţi politici de pe vremea lui Ion Antonescu, au stat în închisoare 24 de ani. Petre Ţuţea a stat, fără niciun motiv propriu zis, 13 ani, Simion Ghinea 17 ani, Traian Popescu 24… Ca ei au fost zeci de mii de români. Înainte de a avea un caracter de clasă, prigoana comunistă instituită după 1945 a avut un caracter anti-românesc.

Stenogramele şedinţelor de guvern din perioada guvernării Mareşalului Ion Antonescu consemnează o interesantă discuţie din primăvara anului 1944. Era clar că România va fi în curând ocupată de ruşi. Unul dintre miniştri, Mircea Cancicov mi se pare, ia cuvîntul şi se lamentează pe această temă: ruşii vor ocupa ţara, vor pune la guvernare partidul comunist, alcătuit numai din minoritari, evrei şi maghiari îndeosebi, astfel că românii vor intra sub un jug cumplit! Câţiva dintre cei prezenţi i-au ţinut isonul, care mai de care căinând soarta poporului român. A intervenit şi Mareşalul, zicând cam aşa: „Domnilor, situaţia nu este chiar aşa de disperată. Comuniştii vor ajunge, într-adevăr, la putere. Dar câţi sunt la număr aceşti comunişti? Abia câteva sute! Ca să se menţină la putere, vor fi nevoiţi să lărgească baza de masă, să deschidă porţile partidului şi vor intra astfel în Partidul Comunist a mulţime de români. Iar când românii vor fi majoritari în partidul comunist, nu mă îndoiesc că partidul comunist îşi va schimba politica, va înceta politica sa anti-românească!”

Previziunea Mareşalului s-a dovedit perfectă. Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut o politică discretă şi eficientă de infiltrare a românilor în structurile de conducere ale Partidului Muncitoresc Român, cum s-a numit partidul comunist pe vremea aceea. Nota bene: la înfiinţare, în 1921, s-a numit Partidul Comunist din România, PCdR, fiind astfel localizat numai geografic, lăsând să se înţeleagă că nu era un partid românesc, al românilor, al intereselor româneşti. Perfect adevărat!

Mai spunem o dată: Partidul Comunist din România, cel înfiinţat şi condus de alogeni, în rândurile căruia românii erau minoritari, a susţinut încă de la înfiinţare că România este un stat multinaţional, imperialist, că just şi corect este ca România să se dezmembreze şi să dea înapoi URSS-ului Basarabia, Ungariei Transilvania şi Bulgariei Dobrogea toată! Pentru afirmarea acestei teze, PCdR a fost interzis prin lege la scurtă vreme de la înfiinţarea sa. Şi-a continuat activitatea în ilegalitate, cu sprijin sovietic total, şi cu o participare românească quasi inexistentă.

Politica de românizare a partidului comunist a dat roade: în 1958 conducerea românească a partidului comunist obţine retragerea trupelor sovietice de ocupaţie şi retragerea cohortelor de consilieri sovietici. În alte ţări socialiste aceste trupe au rămas până în 1990…  Succesul cel mai spectaculos l-a constituit declaraţia de independenţă politică a comuniştilor români faţă de Moscova, din 1964. În mod semnificativ şi simbolic, în acelaşi an 1964, imediat după declaraţia de asumare de către PMR a unui traiect politic propriu, deţinuţii politici din România sunt eliberaţi cu toţii şi, de bine, de rău, au fost reintegraţi în societate. Anul 1964 este socotit, pe bună dreptate, un an de cotitură în viaţa politică postbelică a României. Este anul când Partidul Comunist Român se angajează pe o direcţie a intereselor româneşti, aşa cum aceste interese puteau fi înţelese în condiţiile de atunci.

Nota bene: Se pot ușor invoca motive și situații, reale sau deformate cu rea credință, prin care să demonstrezi că PCR a acționat împotriva intereselor naționale și după 1964. Percepția noastră este pozitivă asupra național-comunismului numai printr-o apreciere globală, la scara istoriei, lăsând deoparte suferințele și abuzurile care pot fi apreciate ca efecte colaterale, accidentale, care au afectat destinul unor indivizi, nu puţini, însă fără a fi acesta un scop programat, politic. (va urma)