Comunism și anti-comunism în actualitate

Într-o carte cu coperţi roşu-aprins – la a cărei alcătuire au participat Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi H.R. Patapievici – am găsit un adevărat rechizitoriu al comunismului. L-am citit cu speranţa că în paginile ei se află explicaţia – concentrată – pentru care comunismul este atât de paradoxal, de seducător şi de periculos. (De fapt cred că asta era şi intenţia cu care a fost scris.) Mă aşteptăm la o argumentaţie solidă şi convingătoare cu rădăcini în filozofie, psihologie, sociologie, politică, economie etc…, însă, poate şi din pricina arhitecturii lucrării şi a diferitelor stiluri de gândire şi simţire, într-o oarecare măsură am fost dezamăgit.

Cu toate că ţinta nu a fost ratată în totalitate, la sfârşitul lecturii am rămas cu impresia că nu a fost spus totul, că unele întrebări rămân fără răspuns şi că răul pe care cei trei scriitori l-au cunoscut le-a afectat obiectivitatea pe care o astfel de temă o reclamă. Există suficientă literatură care să vorbească cu încrâncenare, patos sau chiar umor – acolo unde umorul poate deveni şi el o armă – despre abuzuri, torturi şi crime, despre vieţi şi comunităţi îngenunchiate şi chiar anihilate de către regimuri comuniste; exemplele pot stârni simpatie, milă şi o furie de moment, dar nu pot anihila carisma ideilor comuniste, ce pot oricând răsări din cenuşă marilor incendii pe care le-au provocat, că o pasăre Phoenix. Nu de lamentaţii sau răfuieli personale avem nevoie; aduse la tribună de la care se condamnă comunismul, ele pot în final întunecă şi încurcă logică şi ideile aruncate în lupta, tocmai pentru că se adresează sensibilităţii şi nu raţiunii. Iar sensibilitatea este schimbătoare şi nerecunoscătoare; doar raţiunea – în prezenţa unor adevăruri şi a unei logici de netăgăduit – poate rămâne.

Considerând că „nu […] trebuie demonstrat că regimul comunist a fost rău” [Andrei Pleşu] şi legând răutatea lui într-un mod biunivoc de premisele ideologice [H.R. Patapievici] se lasă deschisă o poartă prin care comunismul se poate întoarce. Nemulţumirea şi critica aduse constant sistemului şi modului de viaţă actual poate degenera oricând – folosind aceeaşi eroare logică – într-o critică a adusă liberalismului, democraţiei şi capitalismului (şi principiilor lor fondatoare). (Această situaţie o întâlnim deja în realitate, independent de atitudinea faţă de trecutul comunist, dar ea nu trebuie încurajată). Este fisură prin care alternativă comunistă se poate insinua din nou în conştiinţe.

Nici minimizarea/respingerea apriorică sau axiomatică a ideologiei şi desconsiderarea sau chiar dispreţul faţă de cei ce o împrumută (la nivel superficial – în conversaţii – sau, mai profund, – în conştiinţa), nu ajută la crearea unui mediu sănătos – social, politic şi economic – pe care ideile comuniste să nu (mai) poată fi grefate. Cuvintele lui Gabriel Liiceanu: „Când cineva spune că e comunist, mă uit la el ori că la un prost, ori că la un mincinos”, – dacă nu ar fi doar expresia unei atitudini radicale personale şi s-ar răspândi! – jignesc, suspendă orice dialog şi instituie o stare de angoasă şi de mobilizare generală prea puţin favorabilă toleranţei şi negocierii. Printre cei ce pot fi numiţi proşti sau mincinoşi se numără criticul literar Walter Benjamin, dramaturgul Bertholt Brecht, filozoful György Lukács, scriitorul J.P. Sartre, poetul şi romancierul Aragon, pictorul Pablo Picasso, (nu doar şoferi de taxi).

Nu aveam de-a face doar cu o atitudine izolată şi benignă. Discursul anti-comunism şi anti-ideologie, pe alocuri un simplu ecou al direcţiei trasate de către elită intelectuală, pe alocuri multiplicat în clişee demonetizate, este susţinut şi de eşantioanele doi şi trei: diverşi jurnalişti, politicieni, scriitori şi oameni de cultură. Mimetismul lor aduce mai degrabă dovezi în direcţia pierderii accelerate a discernământului, a datoriei postmoderne de a nega şi a debilităţii capitalismului real, decât în direcţia percepţiei corecte asupra comunismului în special şi a politicii în general.

Actualitatea temei nu poate fi negată. Cu toate că ne aflăm la o distanţă de un sfert de secol de căderea blocului comunist – aproape o generaţie, demersul nu este nicidecum tardiv sau anacronic. Între timp, comunismul a fost condamnat în mod oficial: în Europa în 2004 Parlamentul European l-a trecut în aceeaşi categorie cu fascismul, iar în România în 2006 şeful statului, pe baza – binecunoscutului – Raport Tismăneanu, l-a denunţat că fiind „ilegitim şi criminal”. Şi totuşi comunismul nu a ajuns – aşa cum mulţi se aşteptau şi îţi doreau – la ceea ce Troţki numea «groapă de gunoi a istoriei», însoţit de jena celor ce odată l-au creditat şi nici nu a căzut în uitare. Evenimentele – puternic mediatizate – ale începutului de mileniu: atentatele din New York asupra turnurilor gemene, ascensiunea islamismului în general şi a Statului Islamic în special, creşterea economică a Chinei comuniste, căderea economică majoră declanşată în America şi apoi generalizată, nouă ofensivă a “imperiului răului” – Rusia – pe falia geopolitică a Ucrainei, precum şi criză emigranţilor sirieni au dezvăluit fragilitatea ordinii sociale, politice şi economice instaurate după încheierea Războiului Rece şi au generat o reacţie molipsitoare de spaimă.

În varianta pesimistă s-a răspândit prognoza apocalipsei civilizaţiei occidentale (acum identificată cu capitalismul), – rectificându-o pe cea de acum un secol a lui Spengler, iar în varianta optimistă, a crescut apetitul pentru visare utopică, în special pentru comunism. Singură atitudine blamată la început de secol XXI, excepţia de la regulă corectitudinii politice – după cum singură rasă ce poate îndură toate acuzele fără a avea dreptul moral să protesteze este rasă albă! – a ajuns realismul pragmatic liberal. Chiar şi fascismul – ce părea la un moment dat mort pentru Istorie – şi-a găsit noi adepţi: în Grecia partidul neonazist Zorii Aurii a crescut constant în ultima vreme pe fondul problemelor economice şi nemulţumirii acute faţă de clasa politică.

Pericolul există, dar tocmai existenţa lui impune o abordare critică şi lucidă şi nu (doar) una poetizantă. Crizele sunt şi momente de introspecţie, de reevaluare, de rearanjare a valorilor, nu doar de furie şi de căutare disperată a soluţiilor alternative. Comunismul rămâne oricât ne-am înverşuna împotriva lui, ba chiar se alimentează din pasiunile pe care le stârneşte.

Singura cale raţională pe care o întrevăd este calea vindecării: a vindecării de rănile trecutului, a vindecării de pasivitate furioasă în faţă prezentului şi – foarte important – a vindecării de lipsa de discernământ şi de slăbiciune în faţă anesteziei fundamentalismelor ideologice. Fără ca acest lucru să însemne uitare, revoltă sau dezvoltarea unui instinct gregar…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*