Românul, ca la cinematograf…

Cinematograful a oferit din totdeauna senzația de evadare într-un alt spațiu și un alt timp. El a fost cel care a oferit românului în regimul trecut senzația de libertate. Intrai în întunericul catifelat al sălii de proiecție și uitai efectiv de tine. Nu mai existau probleme, nu mai exista foame sau frig. Imaginea color ținea și de foame și de cald. Așa puteai călătorii pe întreaga planetă, dar și în spațiul infinit, te puteai îndrăgosti, puteai fi un aventurier din vestul sălbatic american, sau un erou al trecutului istoric. Așa puteai strânge de mână iubita sau săruta pe ascuns o fată, profitând de întuneric.

Sala de cinema avea magia ei. Când eram copil și mergeam la cinematograf căutam să ocup un loc în primul rând, având impresia că astfel sunt chiar primul care vede filmul respectiv. Cei din spate vedeau filmul mai târziu ca mine și astfel eu eram avantajat de poziția mea primă. După ce cumpăram biletul și doamna plasatoare de la ușă mi-l rupea (pentru control), alergam să ocup locul atât de dorit. Odată așezat, priveam peste umăr spre restul sălii de proiecție și eram mândru de locul meu. Când începea proiecția, senzația de început era una nemaipomenită, numai că, după începerea proiecției, nu puteam urmării întreaga imagine panoramică a ecranului imens. Parcurgeam în viteză, de la stânga la dreapta și invers, marele ecran, iar apoi urmăream și pe verticală imaginea, încercând să și citesc textul traducerii. Mă alegeam cu o amețeală cumplită, dar nu renunțam la primul rând.

Așa s-a întâmplat și cu românul de rând atunci când în ’89 s-au deschis granițele spre Europa, sau aiurea spre întreaga Planetă Albastră. Obișnuit cu apartamentul mic de la bloc, sau cu mica sa gospodărie, românul s-a văzut liber într-un spațiu imens (ca la cinematograf), cu obiective turistice atrăgătoare și istorii puse în valoare. Au privit românii cu gâturile întinse spre vârfurile catedralelor europene, spre minaretele moscheilor, spre vârful piramidelor și apoi, neștiutori, au citit repede și pe diagonală în paginile internetului despre aceste lucruri, care parcă nu erau adevărate. Imaginile erau fascinante, dar organizarea acestor state capitaliste era fascinantă; era foarte bine pusă la punct. Acestea toate se prezentau astfel, pentru că aceste țări au fost doar capitaliste de-a lungul istoriei lor, timp de sute de ani (ca într-un frumos film S.F.).

Noi, românii, veneam dintr-o tornadă a schimbărilor sociale care ne-a dat peste cap așezarea și gândirea de câteva ori: am fost scutul Europei o întreagă istorie luptându-ne cu imperiile și migratorii, am fost capitaliști (chiar Grânarul Europei și Micul Paris), apoi socialiști (unii spun comuniști, dar nu am ajuns chiar acolo; doar partidul era comunist; cu ceva realizări acum uitate (Metroul, Casa Poporului, Canalul Dunăre-Marea Neagră, A treia flotă a lumii, etc.), iar apoi din nou capitaliști (oare?)). Capitalul s-a „plimbat” de colo-colo; când a aparținut unei clase, când a aparținut tuturor, iar apoi s-a „adunat” din nou în mâna unei clase de parveniți, ziși și noii capitaliști. Silviu Brucan îi numea într-una din cărțile sale „stâlpii noii puteri”. Ei au fost de fapt chemați spre a li se împărții România. Trebuia în această degringoladă a reașezării României pe noile coordonate europene să avem și noi capitaliștii noștri, dar și faliții noștri. De fapt, falit s-a dovedit a fi poporul, care nu a participat la acest „joc” de culise, nefiind chemat sau anunțat; el era marele pierzător din start. Dacă punea întrebări incomode, i se spunea că s-au deschis granițele și este liber să plece (la un nou cinematograf ?).

Cei care încurcau procedura de reîmpărțire a României trebuiau să tacă sau să plece cât mai departe. Plecat afară, românul din prima linie a migrației (rândul întâi), a privit ca la cinematograf noile imagini ce i se perindau prin fața ochilor. Amețeala era plăcută la început. Avea și puțin din gustul libertății câștigate. Apoi, după ce a stat și a mai cugetat, românul nostru a început să înțeleagă că poate păși și el în imaginea aflată pe ecran, să facă parte din „filmul” la care doar asistase până atunci, ca într-un filmuleț de reclamă comercială în care spectatorii se ridicau de pe locurile lor din sală și pătrundeau efectiv prin ecran direct în acțiunea filmului urmărit. Și astfel milioane de români, până atunci spectatori la marele film internațional al globalizării, au devenit acum „actori”, asumându-și cu toată energia și puterea lor rolul în acea societate. Nu numai că s-au angajat și au dezvoltat cariere de succes, dar s-au implicat și politic și organizatoric. Toate aceasta s-au făcut pentru că acum acesta devenise și „filmul” lor; vor apare în distribuția de la final a istoriei.

În tot acest timp, în România, cinematograful falimentează, falimentează industria și agricultura românească. Pe lângă câteva Mall-uri în care se mai dau și filme, fostele săli de cinema sunt tăcute și pustii. Trebuiau să devină sali de jocuri de noroc, sau cabaret, dar nu s-au înțeleg la bani și atunci – ca la noi – mai bine stau închise o vreme. Oricum, nu prea mai avem nici filme. Cele ce apar prin festivaluri internaționale și au succes sunt tot cele care au ca subiect fie fosta Epocă de Aur, fie angoasele unei permanente tranziții postrevoluționare spre nimic. Nu mai avem filme cu muncitori, nu mai avem filme cu agricultori, cu caractere umane ce pot fi luate de model de către tânăra generație. „Vedetele” de acum sunt „gonflate” sau siliconate. Nu mai sunt filme de dragoste adevărate, nici istorice, S.F. sau comedii. Ne uităm tot la minunatele B.D.-uri și la filmele lui Sergiu Nicolaescu când le „prindem” pe vreun canal TV.

Dacă românii din străinătate au putut „să treacă de ecran” într-un film occidental și și-au construit o carieră, cei care au rămas în țară nu au mai avut la dispoziție ecranul magic al cinematografului care îi conducea către o altă lume și sunt blocați într-o buclă temporală care se repetă la infinit, ca bucla de film din studioul de post-sincron sau roata de antrenament al unui haster ce se învârte fără rost.

În vreme ce lumea evoluează și se schimbă, România ține închise cinematografele, sau prezintă aceleași filme vechi, sau filme noi cu subiecte vechi și angoasante. Noi avem o același lume, cu aceleași întâmplări, cu aceleași personaje cenușii. Teama de a nu putea fi controlați de un sistemul învechit, obedient și nepregătit ne face să nu putem trece la o altă etapă de țară. Suntem blocați într-o aparentă activitate, într-o aparentă evoluție ce este de fapt mincinoasă. În vreme ce ceilalți trec pe lângă noi în mare viteză („Fast&Furios”), noi stăm pe loc și nu avem noroc! Nu mergem nici măcar la pas… cu pas….

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*