De toate, pentru toţi…
La Biserica „Înălţarea Domnului” din Sibiu, noaptea spre zorii zilei Sărbătorii Creştine a Cuvioasei Parascheva a fost luminată de mii şi mii de lumânări, aprinse în memoria „Bebeluşilor români din Ceruri”. Şi sunt înspăimântător de mulţi! Numărul lor depăşind întreaga populaţie de acum a României. Şi asta numai în cei 25 de ani de când au fost legiferate, juridic şi medical, blestematele avorturi! Vreme în care lumea noastră ca nelumea, s-a lăsat pradă puterii banului, minciunii, neruşinii şi nefricii, mai ales de Dumnezeu iertătoru’!
Când în anul 1963, satul mexican Puertou Vallarta devenea un imens platou pentru filmarea peliculei artistice cinematografice, de mare succes financiar şi de public „Noaptea Iguanei”, după piesa lui Tennessee Williams, în regia lui John Huston şi avându-i în distribuţie pe celebrii actori Ava Gadner, Doborah Kerr, Richard Burton şi Elizabet Teylor, amintita aşezare nu avea mai mult de 5000 de locuitori. Între timp, Riky şi cu Lyz s-au îndrăgostit lulea unul de altul, căsătorindu-se, astfel încât au construit în acel sat o elegantă reşedinţă de vacanţă, iar exemplul lor a fost preluat de numeroşi americani bogaţi. Ca urmare, în nici treizeci de ani, acel mic sătuc a devenit un oraş modern, în toată regula, cu peste 200.000 de locuitori.
Cea mai nouă şi neavenită găselniţă gazetărească românească spune cam aşa: „Ei, şi ce-i dacă n-avem autostrăzi precum ungurii din Ungaria! Noi ne-am calificat la turneul final de fotbal al naţionalelor europene. Ei mai aşteaptă!”. Eu, unu’, sincer să fiu, aşi fi preferate nu invers, ci amândouă variantele: performanţa, de acuma, a fotbalului românesc şi actualele autostrăzi şi şosele ungureşti. Dar dacă nu-i cap, cinste şi omenie, vai de cauciucurile maşinilor şi de buzunarele şoferilor!
– Monolog-dialogat, la anii înaintaţi ai bătrâneţei: -Nu mai văd, nu mai aud, mă dor picioarele şi şalele, îmi lăcrimează ochi, uit de la mână pân’ la gură, tuşesc, n-am somn, n-am poftă de mâncare, stomacul îmi e gol ca o minge de fotbal stricată, sunt nervos, supărat şi trist precum o mănăstire de maici părăsită…Ce să fie, oare ?! -Nimic altceva decât multele „telegramele” pe care ţi-le trimite „Doamna cu coasa”, ca să te pregăteşti de drum!
Am cunoscut un ţăran-oier tare vrednic şi cuminte, locuitor al mândrului cătun „Dulcea”, situat dincolo de Ibăneşti, în îndepărtata şi pitoreasca fundătură a Lăpuşnei Văii Gurghiului. De la el am auzit o vorbă înţeleaptă cât o mie: „Decât să ai un frate îndepărtat, mai bine un vecin apropiat şi cumsecade!”. Abia atunci am înţeles, şi mai bine, aşa zisul blestem al evreului, care glăsuieşte cam aşa: „Să-ţi dea Dumnezeu un vecin rău”!
Dialog între doi prieteni, care nu s-au mai văzut, la faţă şi ascultat la vorbe, tare tare de mult timp: „-Am auzit că te-ai însurat cu o româncă, de-a noastră, de pe aici! „Nici vorbă! Cu o unguroaică de prin secuime!”.„-Atunci, e şi mai rău!”.
*
Un prieten temător şi lipsit de curajul răspunderii personale, mă roagă să-mi întreb cititorii dacă le-ar conveni o altfel de Transilvanie, sau un altfel de Banat, de Maramureş, de Oltenie, de Muntenie, de Moldovă, de Dobroge. În sensul că fiecare provincie în parte să fie independentă. Adică autonomă, de sine stătătoare: cu guvernul, palamentul, imnul şi drapelul ei; cu moneda şi poliţia ei; cu curentul electric şi cu gazul metan al ei; cu pământurile, pădurile, apele, munţii şi şesurile ei, etc.etc. Iar de acel 24 Ianuarie 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza şi Moş Ion Roată, ca şi de acel 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia să ne amintim doar în vis?!. Pentru că, ne avertizează el, că de nu suntem atenţi, harnici, cinstiţi, cuminţi, şi credincioşi-ascultători acolo am putea ajunge, spre bucuria vecinilor neprietenoşi şi duşmănoşi ai românilor şi ai ţării lor rotunde, frumoase şi bogate! Însă, care este tot mai rău şi prost cârmuită.
Îndemnul din Biblie spune să întorci şi celălat obraz când primeşti o palmă (ceea ce vrea să însemne că tebuie să fim iertători, uni cu alţii). Rămânând, însă doar la gestul în sine, mi-e greu să cred că, cineva care primeşte o palmă adevărată şi duşmănoasă îşi va călca în picioare furia sau instictul de a riposta şi va întoarce, docil, şi celălalt obraz. Să ascultăm, în treacăt fie spus, numai ce se strigă şi se înjură pe stadioane. Iar fotbalistului fotbalist, i se interzice să riposteze! Nu vi-se pare că e mult prea multă ipocrizie, într-o astfel de interdicţie colectivă, refuzându-se ideia ca „expeditorului” înjurăturilor să i se returneze (vocal şi sonor) „scrisoarea”, din partea destinatarului?! În termenii poştali acest gest numindu-se „confirmare”, sau „aviz de primire”.
O „firavă” mostră de cum se respectă legea şi democraţia la americanii din SUA: O masă de restaurant din marele oraş-staţiune balneară Miami-Florida. Pe scaunele din faţa ei, o familie de români: soţ, soţie şi fiul lor, care pare a fi încă licean. După ce au sevit regeşte mâncarea preferată, bărbatul comnadă o butelie cu vin şi trei pahare. Chelnăriţa onorează comanda, mai puţin un pahar. Motivul?! În acel stat american tinerii, până la vârsta de minim 20 de ani, nu au voie să consume băuturi acoolice în locurile publice. Inclusiv în parcuri!
Ştiţi, desigur, că nu contează, prea mult, dacă mâncărurile sunt scumpe şi cât mai sofisticat gătite şi prezentate!. Ci gustul şi frecvenţa repetării lor, ca şi felul cum sunt servite la masă. De exemplu: Dacă ţi se dă, toată ziua, bună ziua, numai icre negre şi şampanie, cu siguranţă, că mai devreme sau mai târziu, vei prefera, în locul lor, un păhărel de pălincă, urmată de o tocană de cartofi fără nimic, sau de un boţ de mămăligă fierbinte umplut cu brânză burduf, iar alăturat, o ceapă roşie din Susenii-Reghinului văii Mureşului, zdrobită pe masă cu pumnul greu al mâinii drepte, după care să urmeze de o cană din tulburelul toamnei brumării şi ruginii.
Chinuindu-se ani în şir, bietul om bătrân şi tare bolnav, a întârziat într-atât de mult până a prins a muri, încât lumea a uitat că mai trăieşte!. Şi, astfel, la cimitir, în preajma coşciugului său, aveau să se adune doar dricarii, groparii, preotul şi cantorul-cântăreţ de la Biserica-Catedrală a acelui mare şi aglomerat oraş, în care numeroşii lui locuitori se consideră tare omenoşi, cuminţi şi credincioşi. Iată, însă, că s-a dovdit că nu-i chiar aşa! Şi că oamenii pot fi, de la caz la caz, în mai multe şi de mai multe feluri!?
Decupaj liric de pe Crucea unui mormânt din „Cimitirul Vesel” al Săpânţei Maramureşene: „Lelea Safta din Părău/După lume-i pare rău/După curte şi căsuţă/Dar, mai mult după glăjuţă”.
Anomalii, specific româneşti
Dispunând de afişaj al numerotărilor, „Maşinăria de tipărit diplome” ne arată că avem enorm de mulţi medici, asistenţi şi tehniceni medicali. Dar ce ne facem că în ţară au rămas să lucreze şi să trăiască mai puţin de jumătate dintre ei. De asemenea, că patria mumă ne este plină, de la un capăt la altul, de „Doctori” şi de „Doctori Honoris Causa”, titluri obţinute în diferite ştiinţe, specialităţi şi domenii. Posesorii lor ne spun că au fost luate pe cinstite. Adică: pe meritul valorii şi al originalităţii. Numai că realitatea este cu totul alta: cel puţin un sfert dintre ei ar putea fi acuzaţi de compiliat şi ruşinos plagiat. Doar eu, fraierul de mine, leneşul şi sărântocul, n-am fost în stare să-mi încropesc măcar un doctorat în fantezii şi minciuni gazetăreşti, dar mi-te de doctor sau de felcer!
Aţi observat aberanta situaţie în care fiecare spital de stat se cheamă „Spital de Urgenţă”, în schimb stai în disperare să îţi vină rândul la medicul care să-ţi aline durerile şi să-ţi vindece rănile, astfel că poţi da ortul popii chiar pe holurile supra-aglomerate ale Spitalului de Urgenţă!
Din cele 365 de zile ale anului, un sfert dintre ele au o anumită denumire simbolică şi festivă. Aşa au apărut: ziua limbii române, a portului popular, a limbii maghiare, a mamei şi copiulului, a eroilor patriei, pompirului, învăţătorului, medicului uman, medicului veterinar, nevăzătirului, pâinii, recoltei, verzei, mărului, vinului, brânzei, ţuicii, mersului pe jos, a munţilor şi văilor… Mă întreb: pe când zilele prostiei, hoţiei, a certurilor şi înjurăturilor folclorice, specific româneşti!?
Şcoala românească precum… neşcoala
Ca să nu fie singura care nu are o zi anume, dar numai şi numai a ei, românii au ales data de 5 Octombrie ca „Ziua educaţiei”. Doar atât, că în rest e prăpăd în grădiniţele, şcolile, liceele şi facultăţile de stat, ca şi în toate formele de bacalaureate liceale şi în sesiunile examenelor universitare, cu studenţi restanţieri,dintr-un an în altul, până ajung în pragul susţinerii lucrărilor de diplomă!. Se petrec toate aceste neregului şi pentru că de prea de multe ori se uită că învăţător priceput şi profesor destoinic sunt aceia care te învaţă cum să înveţi, ei deschizându-ţi doar uşa, iar de intrat te lasă intri singur!
Şi încă o aberaţie românescă: Intenţia de a fi organizate cursurile şcolare, în exclusivitate, numai dimineaţa! Da, întradevăr, este o dorinţă salutară. Însă ireală. Numai dacă, cumva, se găseşte năstruşnica soluţie ca patru elevi să şeadă într-o bancă de doi!
Lasă un răspuns