Că vedem mult amatorism și destulă tendențiozitate în judecata românilor doar după criteriul scenei lor politice de azi așa de confuze e tot mai neîndoielnic pentru toți aceia care au ceva cunoștințe de politologie, de etnogeneză, de psihologie socială și de istorie autentică. Vicii de argumentație și erori grave de ideație conduc către un chip etnic profund anomic, contradictoriu, parcă neverosimil, ceea ce nu înseamnă că românii sunt niște sfinți frustrați, dar nici niște paria fără de Dumnezeu.
Închiderea definitivă a Dosarului „Revoluției”, redeschiderea celui al Mineriadelor, efuziuni naționaliste și reacții iredentiste, impetuozitatea DNA în ofensiva sa împotriva corupției de anvergură, greoaiele reașezări în PSD, stângăciile dreptei românești și turbulențele ei, proximitățile conflictuale și incertitudinile internaționale ‒ iată contextul care prefigurează doar virtualități fără a configura certitudini. Adevărul despre „Revoluție” se pare nu numai că trebuie închis ca depășit de timp, ci și de interes; istoria trebuie să se mulțumească cu viziunea dialectică a lui Ion Iliescu! Restul e „mitomanie românească”. Și asta pentru că nu tot ce este realitate ajunge să fie și istorie. O știm de la francezi, nu însă și de la englezi, precum știe și Gabriel Oprea. El tace însă; tace și Ponta întru echilibrul moral al situației. Degeaba de la Cotroceni se cere un răspuns demn pentru moartea poțistului Bogdan Cosmin Gigina de la Brigada Rutieră aflat în coloana oficială a minstrului de Interne. Ponta pasează totul unei comisii de anchetă scutindu-se ca de obicei de o atitudine promptă, dar nu uită să orienteze atenția spre cei de la Drumuri. Însă nu arată prea mult cu degetul, ca să nu se ajungă până la rănile de pe autostrada Sibiu ‒ Orăștie.
Demisia de onoare a viceprim-ministrului Gabriel Oprea din Guvernul Ponta amintește cumva de funia din casa spânzuratului; îi lipsește totuși un precedent. Evenimentul ar putea să treacă în umbra pe care o face pe mai toate ecranele Dosarul Mineriadei din 13-15 iunie ’90 cu protagoniștii lui readuși în actualitate prin aceeași ceață românească dintre adevăr și mitomanie, dintre realitate și virtualitate pentru o mai pertinentă responsabilizare. Finalitatea ar putea fi și în acest caz ca în Dosarul „Revoluției”, ca și în Condamnarea Comunismului ‒ recurența! O recurență pe care a sesizat-o mai întâi un jurnalist apologet al comunismului; subiectele sunt readuse în discuție doar ca să amăgească în egală măsură spiritele nostalgice și pe cele revanșarde. Un soi de vitejie de paradă și asta doar în ce privește viața românească de pe Dâmbovița, că pentru românii din afară vorbește mai mult, dar în van, fostul președinte Traian Băsescu, venit și el, ca și Liviu Dragnea la PSD, fără contracandidați, în fruntea Mișcării Populare. Aflat și el la Madrid printre cei 14 lideri europeni alături de trei mii de delegați la Congresul Popularilor europeni care au discutat în principal tema migrației, Traian Băsescu a dialogat îndelung cu Joseph Daul (președintele PPE) și despre situația din Republica Moldova, dar și despre reconsiderarea spațiului Schengen. Odată revenit la București, fostul președinte, eliberat de constrângerile constituționale ale funcției, a readus în fața colegilor săi de partid probleme serioase ale actualității interne și internaționale românești, printre care nevoia de asanare a vieții politice.
O eternă poveste, însă una din acelea care produc efecte tacit. Lipsă de bărbăție politică și demagogie, ezitare și tatonare, risc și luciditate, ipoteză și realitate, mit și adevăr. Numai că istoria nu oferă aceeași șansă în fiecare zi. Peste Prut, înainte de a ajunge Putin, românii ar putea să-și exercite dreptul de „preemțiune” unionistă. Or, cu un guvern măcinat de ezitări și afundat în interese politicianiste s-ar putea rata și acest prilej pe care românii de la Chișinău îl doresc soluționat de la București, nu de la Moscova. Până una-alta, pe Dâmbovița ne încurcăm în ideație și decizie rătăciți printre argumente monologale și mai puțin dialogale, deși tezele acționale au ieșit din indicativitate și sunt deja imperative. Începeam să-mi exprim acest punct de vedere sub un impuls pe care mi l-a dat tendențiozitatea unor judecăți diletante, viciate și în evaluativ și în factual, însă nu pot să exclud că toate aceste judecăți, dincolo de văditul lor apetit de etichetare, au totuși în subsidiar un dram de adevăr: înainte de a face un lucru serios și de durată, reclamăm nu nevoia de determinare, ci de un impuls. Până acum, mă tem că pentru marile noastre probleme am importat impulsuri, deși am constatat de fiecare dată că trebuie să achităm factura de plată a ezitărilor cu un preț prea mare. De data aceasta, nu se știe pentru cât timp, sorții îi sunt din nou favorabili nu atât României, cât mai ales românilor.
Lasă un răspuns