Memoria timpului pierdut
Se spune cum că Nicolae Iorga (1871-1940), după ce a ajuns mare învăţat şi academician, la un moment dat a avut neinspiraţia să împartă istoria neamului său în patru perioade distincte, însă toate referitoare numai la ţinuturile Munteniei şi Moldovei: cea de neatârnare, care ajunge până în anul 1500; cea de aservire faţă de turci (1550-1720); cea fanariotă (1720-1850) şi cea modernă de acum, în care România va dăinui cine ştie cum şi până când…Pentru că aceşti oameni „moderni” ai vremurilor noastre sunt mult mai altfel decât erau cei din trecutele timpuri: puţin mai răi şi mai arţăgoşi, mai grăbiţi şi mai superficiali, mai fuduli şi mai mândrii, mai deştepţi şi mai proşti; mai nestatornici şi mai imprevizibili…Asemănători, în cele rele, temutelor triburi năvălitoare: avarii, barbarii şi tătarii! Şi o omisiune greu de explicat: în acel voluminos tratat de istorie, enciclopedul cărturar nu aminteşte nimic nici de Ardeal, în întregul său, şi nici de Maramureş şi Banat. Ca şi când n-ar fi existat aceste trei mari ţinuturi istorice româneşti. Se preapoate că aşa erau obişnuiţi şi aşa să fie şi rămas, până în zilele noastre, dâmboviţenii, ilfovenii şi regăţenii. Adică să facă uitate ţinuturile româneşti cu cea mai complicată, tumultoasă şi pilduitoare istorie a neamului românesc!
Când nici prin gând nu-i trecea să îşi zică Dinicu Golescu (1777-1830), marele logofăt valah, pe numele său real de Constantin Radovici din Goleştii Argeşului, călătoreşte şi hoinăreşte cu caleaşca trasă de caii poştalioanelor, minunându-se de ceea ce vede pe unde umblă: în „Ermanştad” (Hermannstadt-Sibiu), în „Belilgrad” (Alba Iulia), în „Beci” (Viena), în „Minchen” (Munchen). După care scrie în frumoasa şi plastica limbă românească a acelor vremuri de mult pierdute: „Mă bucur, nădăjduind că negreşit va veni vremea întru care patria mea (n.a. Ţara Românească-Muntenia), nu zic în puţini ani, să se sămuiască întocmai cu oraşele cele mari ce am văzut, ci măcar pasul cel dintâi să se facă spre folosul obştei.” Notă: Ce ziceţi, un astfel de scrib-maestru ar fi avut loc în mult prea aglomerata şi pestriţa Uniune a Scriitorilor de acum?!
Maria Rosetti (1819-1893) a fost prima femeie ziaristă din presa românească. Cu precizarea că era, prin tatăl său, scoţiană de origine, iar prin mama sa, franţuzoaică. Tatăl Mariei fiind, o vreme consulul Angliei în România. Şi cu toate acestea participă activ, alături de soţul ei , omul politic C. A. Rosetti (1816-1885), la Revoluţia de la 1848 din Muntenia, precum şi la înfăptuirea Unirii Principatelor Române din 24 Ianuarie 1859. Doar un succint pasaj, din volumul apărut în anul 1893, cuprinzând o sinteză a scrierilor sale: „După mine, oricare ar fi convingerile politice ale individului, cred cu stăruinţă că cea mai mare, cea mai de căpetenie ştiinţă pentru cel care voieşte a deveni om adevărat, este a învăţa să se guverneze pe sine”. Şi cum trăise şi scrisese în acele vremuri îndepărtate, de mare efervescenţă politică şi de nestăvilit elan patriotic (spre exemplu: era pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza şi a urcării pe tron a regelui Carol I), Maria spune că „…cu voia lui Dumnezeu, n-a mai rămas de înfăptuit decât independenţa deplină şi creşterea ţării pe vechile fruntarii ale lui Mihai Viteazul… Le spun mamelor copiilor că nimic pe această lume nu e mai preţios decât binele şi fericirea ţării şi a poporului. Poporul nu poate fi fericit dacă trăieşte înafara ţării”.
Cei care i-au urmat, în ale scrisului, acestei brave femei-gazetar (scoţiană prin origine şi mare româncă prin căsătorie şi şedere în ţara ei de adopţie), vor continua gândurile sale spunând că acele generaţii şi-au văzut, cu ochii lor, îndeplinit fiecare vis: Mica Unire de la 1859; independenţa de stat a României, în urma războiului din 1877-1878, şi declararea Regatului la 10 Mai 1881, anticipând înfăptuirea, peste 37 de ani, a României Mari, la 1 Decembrie 1918. Undeva, în recenzia de prezentare a acelui volum al scrierilor selective ale Mariei Rosetti, unul dintre gazetarii de prestigiu, din acele timpuri pierdute, Ioan Rusu-Şirianu (1964-1909, rudă apropiată şi consătean cu scriitorul bănăţean Ioan Slavici, 1848-1925), scrie: „Acesta este poet; el cântă luna, stelele, soarele, aurora şi Polca. Făcut-ai, domnule, ceva în memoria eroilor României?. Un ceva care să fie înţeles de toată lumea, cum: „Astfel e Românul şi Român sunt eu/ Sub jugul barbar nu-mi plec capul meu!./-Nu, copilul meu!!/ Este un adormit: deşteaptăţi-l!”.
Toamna, când în viile ruginii se culeg strugurii
Colegul în ale melancoliilor lirice, Mircea Dorin Istrate, din Târgu Mureş, cochetând cu poezia, mi-a „recitat”, în scris, „Melancolii de toamnă”: „Vine mama încărcată cu de toate de la ţară,/Câte-un pic din a sa trudă şi din viaţa ei amară”. Un altul, Aurel Botezan, în „Toamna, marea doamnă”n-are astâmpăr şi zice: „Vino iubito să bem/Şi-n acest anotimp/Miraculosul must,(…)/Dumnezeiescul rod al toamnei/Bunica ne va aduce prânzul/În coşul de nuiele:/Plăcinta aburindă/Cu brânză, prune, pere…Şi dacă soare blând/Ne va mai mângâia/Am să te duc la Râpă/La cules de vie…/Tu, draga mea, să-ţi pui/Un şorţ şi-o ie”.
Şi, astfel, mi-am reamintit, nu ştiu pentru a câta oară, că într-o expoziţie de bătrâne straie ţărăneşti am admirat o ie românească de vârsta Statelor Unite ale Americii. O ie păstrată cu sfinţenie din străbuni, purtată doar la sărbători, din cel mai fin borangic şi lucrată în fir de mătase neagră, cu migală şi pricepere măiastră. Precum se ştie, iile din borangic sunt rare şi nu cred că se mai află mână omenească pe pământ românesc să lucreze astfel de roade ale răbdării, desăvârşit feminine şi delicate. Ca urmare, continui să mă întreb: De unde a ştiut românca noastră, ţărancă, proporţia ideală în artă?; Din ce spiritualitate înaltă coboară într-o ie atâta smerită frumuseţe?; Cine sunt de fapt românii mei şi ce taină deţin ei de aşa cum sunt de necăjiţi, de trişti şi de veseli mereu se opintesc să continuie a urca pe greul şi anevoiosul urcuş al acestei lumi împiedecate?!
Notă: Întrebări cu multe şi felurite răspunsuri!. Numai că eu continui să cred că românul credincios, în clipele sale de cumpănă, ar trebui să-şi reamintească de cea dintâi lecţie de viaţă pe care ne-o dă Mântuitorul după Învierea Sa: Cea a vindecării slăbănogului, pildă prin care Dumnezeu vrea să ne spună că iubeşte Omul. Şi poate aţi aflat cum că Ierusalimul mai păstrează (încă) ruinele unei scăldători care se numeşte pe evreieşte Vitezda, ce poartă cu sine taina acelui slăbănog ridicat în picioare!. Dar şi că arheologii-istorici tind a crede că pasnicii acelei „Porţi a oilor” (cum se numea acel loc al scăldătorii) erau însăşi bunicii Mântuitorului, Sfântul Ioachim şi Sfânta Ana. Iar dacă se spune cum că România ar fi „Grădina Maicii Domnului”, de ce n-am putea spera într-o reridicare în picioare şi a acestui neam de „chiatră”!? Numai să ne lase răii răilor!
Fi-va, aoare, Crăciunul-Crăciun şi Boboteaza-Bobotează?!
Actualele războaie adevărate din Siria şi Afganistan, ca şi celelalte declarate sau nedeclarate din alte părţi ale lumii, doar par a semăna cu toate celelalte de până acum. Ca şi ele, şi acestea, de acum, lăsă în urma lor morţi şi răniţi cu sutele de mii; fugari-dezertori şi migranţi hăituţi de singurătate şi disperare prin lumea largă; supărăi şi plânsete cu multe lacrimi şi suspine; slujbe religioase de înmormântare în toate cultele şi credinţele Pământului, priveghiuri cu lumânări şi morminte cu sau fără Sfinte Cruci la căpătâi; monumente ale Eroilor Cunoscuţi şi ale celor Necunoscuţi… Numai că adevăratele războaie n-au cum să semene între ele. Bunăoară, depinde din ce parte a războiului de ţesut le priveşte destoinica şi cumintea noastră ţărancă româncă, Ioana, cu al ei soţ, Ion, bărbatul cu mâinile bătătorite de greaua povară a coarnelor plugului, scos la arat cu vitele şi cu caii pe câmpurile negre ale câmpiei de la comfluenţa apei Arieşului cu cea a râului Mureş, nu departe de aeroportul şi a baza militară aeriană NATO de la Turda-Câmpiei Turzii! Locuri în care a fost răpus, mişeleşte, în anul 1601, viteazul voievod-domnitor Mihai Viteazul.
Vă sigur că nu le este nici lor tot una când privesc cerul împânzit de avioanele super-supersonice; mari, argintii şi scilipitoare; purtătoare, în imensele lor foale, a rachetelor teleghidate cu lasere în focoase. Şi nici când au auzit cum că „vecinul” din vest, perseverând în răutăţi şi în şicani de tot felul, şi-a închis o mare parte din graniţa răsăriteană cu lungi şi înalte garduri din plase cu sârmă ghimpată, prinse pe stâlpi din beton armat, supravegheate de radare şi de camere de luat vederi de la mari distanţe. Fie că-i zi, fie că-i noapte! Fie că-i cald sau frig; ploai toreţială, furtună, grindine sau ninsoare viscolită!.
Parcă îi văd, pe acei doi bătrânei soţii şi ardeleni, cum „şăd”, nu pe scaune, ci pe gânduri, întrebându-se tăcând, cam aşa: „Oare de unde au neprietenoşii noştri vecini atât de multe sârme şi betoane?! Şi cum de atât de repede le-au înşiruit pe sute şi sute de kilometri lungime! Şi cine, oare, şi când le-au dat bani şi io ajutat la atât de multă şi grea muncă?! Să fi ştiut ei, cumva, mai înainte decât cei de la Consiliul Europei de la Bruxelles şi de preşedintele Rusiei, ca şi de cel al Americii, că se va repeta „năvălirea de demult a popoarelor”?! Şi dacă povestea e aşa precum credem noi că este, atunci, nu prea avea pe unde şi cu ce maşini să vină lesnicios Acasă băieţii şi nurorile noastre, cu toţii plecaţi la grădinărit în îndepărtata Olandă! Că au învăţat carte la facultăţile Clujului, iar meseriile de legumicultor, de floricultor şi de cultivator de hamei de la foşti noştri ingineri şi tehniceni ai CAP-ului din sat şi ai fermei IAS-ului de la Zau de Câmpie. Şi atunci cu cine vom mai mergem noi, bătrânii, la Biserică să ne închinăm creştineşte, să ne spovedim şi să ne fălim cu ei; cine ne mai ajută să tăiem şi să pârlim porcul de Crăciun; să facem şi să afumăm cârnaţii şi slăninile; să măcinăm grâul la moara cu valţuri din Luduş; să plămădim, să frământăm şi să coacem făina aluatului pâinilor şi cozonacilor; să umplem frunzele de varză murată cu carne tocată, în amestesc cu păsatul din boabe de porumb, să fierbem sarmalele în oalele de lut puse pe vatra încinsă a cuptorului din curtea casei bătrâneşti; să mestecăm cu făcăleţul mămăligile, să spunem Tatăl Nostru la masa de mâncăruri, după care să ne cinstim cu câte un păhărel de ţuică, iar la urmă cu o cană plină cu vin; să hodinim fără griji; să grăim şi să sporovoim fără habar; să dormim în vise plăcute în „Casa dinainte”, plină cu ţoale frumoase şi cu sfinte şi vechi icoane! Şi de n-or putea veni, atunci cine are să mânce şi să beie atâtea bunătăţi?!. Numai noi şi nepoţeii nu le vom birui. Poate se vor nimeri şi pe la noi nişte musulmani de ăia de care le e atât de frică şi de teamă îmbuibaţiilor şi zgârciţilor Lumii bogate şi nesătule!. Numai să fie Oameni de treabă şi creştini! Că la noi, în sat, ca de altfel în mai toate celelalte aşezări de pe o parte şi de alta a apelor Mureşului şi Arieşului, ţăranii români şi cei maghiari şi unguri sunt nu numai oameni de mare treabă, ci şi de mare ajutor la necaz şi suferinţă! Şi poate, cu timpul, se va statornicii Pacea şi în ţările lor, iar atunci fivă-lea dor să se întoarcă la casele lor, de unde au pornit în lunga, greaua şi nesigura lor pribegie!”.
Lasă un răspuns