De la Aristotel și chiar mai devreme de el aflăm că viața îi revine divinității ca act al inteligenței dăinuind în sine, de aceea Dumnezeu a putut fi definit ca Ființă Eternă și Desăvârșită, cauza tuturor cauzelor, conceptualizare aprofundată ulterior în teologia creștină a veacurilor care au urmat. Ființă accidentală, Ființă în act, dar și Ființă în stare potențială, omul, de la scolastici încoace, a fost definit prin intricarea categoriilor substanței și spațio-temporalității. Ființa filosofiilor medievale, kantiene și postkantiene, în virtutea ontologiei (Ființa nu este un predicat real, la Kant) a fost succesiv Ființă a ființării (fapt de a fi ceva, essentia; sau simplă prezență, existetia), Ființă a naturii (res extensa) și Ființă a spiritului (res cogitans), ca mai apoi teza logicii să definească fiecare ființare prin fiindul (este-le) ei, opțiuni preluate, criticate și duse mai departe, după Georg Wilhelm Friedrich Hegel și Søren Kierkegaard (sec. al XIX-lea), de fenomenologia secolului trecut, aftată sub semnul lui Martin Heidegger și al lui Jean-Paul Sartre.
Neîndoielnic că originea unor idei filosofice, a unor concepte și orientări coboară adânc până în miturile esențiale și în mitologiile fundamentale ale lumii, pentru că ființa însăși, prin condiția ei, a invitat dintotdeauna la reflexie, iar în interiorul acesteia au luat formă epică, în majoritatea lor, reprezentările izvorâte din spaimele sau din uimirile ancestrale. Că literatura, cu un accent special în poezie, a venit simultan cu reflectarea filosofică a vremii or a ajuns cu mijloace proprii, prin contemplare specifică, să exprime aceleași opțiuni filosofice e la fel de neîndoielnic. Viața în sine, cu toate ale ei, Ființa (ființarea și fiindul) au fost și au rămas încă surse ale reflecției și reprezentărilor de orice gen. In literatură (de la Mahabharata, la Epopeea lui Ghilgames, la Poemele homerice, la Eneida și Divina Comedia), în dramaturgie (Euripide, Sofocle), în artele plastice (Michelangelo, Bernini, Pierre Puget), în clasicismul muzical (Bach, Händel), ideația mitică și-a probat totodată fecunditatea în teme și motive eterne ale umanității. Aceste ispite au rezonanțe firești inclusiv în lirica universală unde au exprimat în acord sau în contradicție cu religiile fundamentale colorații conotative remarcabile. Nu am știință dacă pe aiurea s-a reușit în lirică o paralelă sistemică modernă, laică, coerentă, o epistemologie romanțată, dar la mai toate popoarele poeții și-au pus întrebări cu un astfel de conținut. La noi însă, ca să iau doar doi poeți contemporani, după ce am citit Recviemul pentru tăceri şi nimiciri (Ed. Tipomoldova, 2013) al lui Aurel Pantea (vezi volumul nostru Lecturi reflexive; Ed. Tipomoldova, Iași, 2015), am prilejul să citesc volumul Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, un florilegiu din poezia lui Eugen Dorcescu (selecție, schiță biobibliografică și eseu hermeneutic de Mirela-Ioana Borchin; Ed Eurostampa, Timișoara, 2015), volum care prin interpretările celei care l-a realizat conduce prin „arhitemă” tocmai la o astfel de observație. Eugen Dorcescu, în acord cu ceea ce teoretic adnota el însuși în Poetica non-imanenței (Ed. Palimpsest, București, 2009) i se confesează Mirelei-Ioana Borchin:„Toată opera mea e un zbucium, în care se mișcă avataruri, amintiri, uitare, suferințe samsarice, aspirații nirvanice…”(p.480). Ideea, relevată de autoarea volumului și de poet, trimite tocmai la o astfel de epistemologie romanțată. Eugen Dorcescu, doctor în Filologie, poet elevat, cu preocupări teoretice remarcabile (Metafora poetică; Ed. Cartea Românească, București, 1975 ș.a.) are informații redutabile, care acoperă arii culturale fundamentale și va sublinia în poezie că „irealitatea lumii e mai reală decât realitatea ei”(p.513).
O sinteză tematică, dar și o concluzie asupra poeziei sale formulează însuși poetul: „Poezia mea nu este peisagistică, deși are foarte plastice descrieri de natură. Nu e religioasă, deși îl are în centru pe El Shaddai. Nu e thanatică, deși vorbește mereu despre moarte. Nu e erotică, deși e plină de aluzii la iubirea sufletească și trupească. Poezia mea nu e nimic din toate acestea, și, de fapt, este toate acestea. Dacă arhitema ei este ființa, adică sinteza de nepătruns dintre viață și moarte, atunci e firesc să acopere, pe cât posibil, tot spațiul și timpul în care se manifestă ființa, precum și toate soluțiile propuse de filosofii, de religii etc., la această interogație”(p.573-574). În acest sens este scris de fapt și eseul hermeneutic Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei (p.459-594), îndelung chibzuit, cu acribie și cu har erudit caligrafiat. Mirela-Ioana Borchin antologhează selectiv și cu atenție poezia lui Dorcescu de la volumul lui de debut, Pax magna (1972), și până la Nirvana (2014), acesta din urmă prilejuit de trecerea în eternitate a soției sale, criticul, istoricul literar și stilisticianul Olimpia Berca. Secțiunea dedicată poeziei se încheie (Finis coronat opus!) cu un grăitor Epilog: „Izvoditoru-acestor stihuri știe/ Că isprăvindu-și truda pune punct/ La scriitură și biografie/ Că, deși viu, de-acuma e defunct…”(p.458). Inaintea acestuia însă poeziile din Omul de cenușă, Omul din oglindă, Cuvântul, Dorul, Heilligenblut, Vulturul nopții, Postbiografie, Samsara, Sufletul liniștii ori Nirvana fac argumentația ideii-generic a eseului hermeneutic din final. Mirela-Ioana Borchin se dovedește a fi un cititor atent și avizat al poeziei în general și are capacitatea decodării liricii dorcesciene după regulile cele mai subtile ale hermeneuticii și criticii literare, iar Eugen Dorcescu, într-o „mărturisire poetică de Sine” (p.464) confirmă că, în viziunea lui în care se unifică marile perspective epistemice, „Spiritul și Materia sunt identice, separarea lor, non-echivalența lor, dă naștere stării de spirit numită Samsara”, afirmată de la filosofiile hinduse ale Vedantei la Jainism și Buddhism. Dintru aceste începuturi orientale se relevă cele trei mari adevăruri:1. Sufletul omului este nemuritor, iar viitorul lui este un viitor a carui dezvoltare și măreție sunt nemărginite; 2 Principiul dătător de viață trăiește înlăuntrul nostru și în afara noastră, e nemuritor și veșnic binefăcător, el nu este auzit, nu este văzut și nu poate fi palpat, iar cel însetat de cunoaștere îl poate distinge; 3 Fiecare om este propriul său judecător, distribuitorul propriei sale fericiri sau suferințe; își determină singur viața, răsplata sau pedeapsa, așa cum le formulează Yog Ramacharaka (Viata de dincolo de moarte, Ed. Lotus, Buc., 1991, p.100).
Așadar, din perspectiva hindusă, nu există eschatologie pentru că nu există Moartea, ci numai Viață cu numeroasele ei ipostaze ale trecerii: „Cel ce cu credință dobândește Cunoașterea, năzuind spre ea cu simțurile stăpânite; dobândind Cunoașterea, ajunge repede la pacea supremă” (Bhagavad-gita, IV -39). Ținta supremă fiind Nirvana, finalul Samharei. În înțelepciunea tradițională brahmanică viața omului cunoștea patru vârste distincte, în firească contiguitate: vârsta uceniciei, etapa casnică, semiretragerea și renunțarea cu conținuturi subordonate unor scopuri fundamentale ce vizau succesiv artha (materialitatea), kama (plăcerile), dharma (datoria socială) și moksha (eliberarea). Pe ultima ei secvență lumească, viața tindea către Brahman, scop personal ce precede și asigură moksha, și totodată castă respectată ca atare, alături de Kshatrya (oștenii), Vashya (negustorii și agricultorii) și Sudra (meșteșugarii, muncitorii casnici). Eugen Dorcescu este un bun cunoscător al acestor filosofii și nu-i sunt străine nici concepțiile hinduse privind viața de dincolo de moartea fizică, cu depășirea planului grosier al mundanului, cu trecerea în astral și crede în eliberarea nirvanică, deși hindușii împărtășeau credința că „sufletului îi este imposibil să se ridice mai sus de planul căruia îi aparține” (Yog Ramacharaka, op. cit., p. 45). Cele mai multe suflete rămân în astral, dar ele pot fi vizitate de sufletele care ajung în planurile superioare, atribut al dezvoltării samsarice (na) care au înrâurire inclusiv într-o serie de credințe din psihologia poporului român, nerepudiate de creștinismul nostru ortodox. Eseul Mirelei-Ioana Borchin urmează și el aceste etape samsarice, argumentele poeziei lui Eugen Dorcescu susținând nouă astfel de trepte, poate în acord și cu credințele autohtone în cele nouă vămi ale cerurilor pe care sufletul le va străbate după moarte, dar și în legătură cu dogma creștină. În filosofia esoterică a Indiei (vezi lucrarea cu acest titlu a lui C. J. Chatterji, Ed. Princeps, Buc., 1991), Atma (Sufletul) ar fi primul din cei șapte factori ai Realității urmat de Buddhi (înțelepciunea), Manas superior, Manas inferior, Kama (senzația, dorința), Prana (vitalitatea) și Sthula Butha (materialitatea). Atma este totuna cu Mahatma (suflet mare).
Toate acestea sunt străbătute de Eul omului, Sinele care înregistrează toate variațiunile spiritului, ale mentalului și ale grosierului, martor unic al existenței, esența Ființei, principiu eteric care e identificabil cu viața în sine și în care se manifestă dimpreună Brahma (Legea; primul Logos), Avidya (Neființa, Irealul; al doilea Logos), și Mhat (Ideațiunea; al treilea Logos), o trinitate similară celei din Creștinism (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh). Poetul, deși nu s-a concentrat, existențial vorbind, pe o anumită religie, nefiind un poet religios, după cum se declară (p. 464), ceea ce este esențial pentru mărturisirea de Sine, se poate întoarce în astral și îl caută în Sine pe Cel ce a fost, Ființa elementelor, înr-o thanatică oglindă, în Râul negru al pre-existenței: „În Râul negru, ceara/ desişurilor galbene de floare/ aprinde facle”, sau „Grea lumină/ în negrul Râu, în sumbrele portaluri!”(p.466). Timpul și spațiul, ca dimensiuni ontice, la Eugen Dorcescu își șterg aributele pentru că, așa ca în ezoterismul hindus, ar rupe armonia sferelor, ar crea un complex de iluzii incompatibile cu sensul samsarei. De fapt nici la hinduși aceste categorii nu semnifică prea mult: Timpul (Kala) se rezumă la acțiunea de a număra, Spațiul (Deshala) presupune a indica, în vreme ce Absolutul este definit până și de filosofi cu echivoc: nici aceasta, nici aceea. Poetul își structurează viziunea din perspectiva samsarică nu sub constrângerea categoriilor, ci după o simbolistică etnogenetică. Aceasta, la Eugen Dorcescu, într-un statut al Manasului superior,s-ar putea rezuma la însuși simbolul getic al lupului: „Doar el, doar lupul singur, stă deoparte,/ Nu poate juca dublu, nu se-mparte,/ N-amestecă viaţă şi cu moarte./ Alege şi prigoana, şi pustia,/ Îşi poartă, fantomatic, schivnicia,/ Ştiind prea bine care este preţul:/ Lui, glonţul, poate. Celorlalţi – dispreţul”(p.470). Iată de ce Mirela-Ioana Borchin ordonează ideatic poezia într-o samsara stratificată pe nouă trepte (Poetica treptelor): I ‒ Visele apelor, II – Visul celtic, III – Dulcea moarte, IV – Adâncul, Nimicirea, Abaddon, V ‒ Thanatos, VI – Absența, VII – Bătrânul, VIII – Prima treaptă a cerului, IX – Nirvana ‒ impresie și expresie.
Cu argumentele poeziei lui Eugen Dorcescu, Mirela-Ioana Borchin sintetizează treapta întâi într-o zonă misterioasă dintre conștient și subconștient, în lăuntricitate, acolo unde (p.464) poetul își înțelege ființa și o definește la hotarul de nepătruns dintre viață și moarte, dar și ca traseu lumesc al Spiritului detașabil de teluric, de materialitate: „Nici nu mai ştiu: sunt chip, sunt arhetip?/ Când trupul meu se-apleacă peste unde,/ Cel din adânc tresare şi se-ascunde – /Şi totuşi, fără caznă, mă regăsesc oriunde” (p. 465). Treapta a II-a – Visul celtic (Visul nirvanic, am adauga noi); aici se naște ființa Poetului, cu intersectări de anamneze, se situează în aspațial și atemporal și se relevă sub aura misterului „… în care-ncerc, de veacuri, să pătrund./ De veacuri, luna picură pe prund/ şi Râul se destramă în pustiu,/ ca o spirală-n vid, ca un crochiu./ Crochiuri suntem. Singuri, înotând/ într-un ocean de beznă, larg şi blând,/ într-un ocean matern, primordial…/ Întoarce-te spre mine, eşti un val”(p.466). Tot aici, cealaltă parte a decorului teluric, Cetatea păduroasă, e reținută ca amprentă emblematică pentru lirica poetului: „În codrii fără capăt, verdea zare/ A frunzelor, a ierburilor, lin/ M-acoperă, de vis şi vreme plin,/ Într-un vârtej de umbre mişcătoare./ Copitele, pe drumul de pământ,/ Se-aud distinct, ca inima. Şi-n gene/ Port toată mierea dulcilor poiene/ Ce mă-nsoţesc vibrând, din când în când”( p.479). Poetul recunoaște că toată opera sa e un zbucium în care se mișcă avataruri, amintiri, uitare, suferințe samsarice, aspirații nirvanice (p.480), însăși viața lui este trăită între realitatea empirică și cea metafizică și se exprimă metaforic în limbajul poeziei. În viziunea sa, poetul are convingerea că orice viață este o renaștere a sufletului, un zbucium samsaric în care Sinele transcende spre ceea ce același ezoterism hindus numea Sat-Avidia (Ființă-Neființă).
Cea de a III-a treaptă este consacrată morții din perspectivă samsarică, dar în egală măsură și vieții repetate întru toate ale ei, mai ales în resfințirea iubirii. Eugen Dorcescu a scris o poezie cu un singur filon erotic, ne spune Mirela-Ioana Borchin (p.485). Aşa cum a declarat, a iubit o singură femeie: Doamna lui. În vieţi succesive. Această iubire configurează o treaptă a fericirii. Adevărata fericire nu se poate trăi în Samsara. O arhi-amintire este însă o stare de întrezărire a Nirvanei: „Era o zi senină, ca şi azi/ (Tu, chintesenţă-a zilelor senine!)/ Se destrămau păduri de sumbri brazi/ În urmă, pe ceţoasele coline.// Călătoream, de mult, către apus,/ Când drumul m-a adus într-o câmpie/ Greu adâncită-n umbra viorie/ A codrilor ce-o străjuiau de sus.// Şi te-am zărit. Departe, în amurg,/ Fixai curbura unui spaţiu, care/ Înainta treptat în înserare/”…(ibidem). Integrabil aceleiași poezii a ființei, erotismul este o purificare a Sinelui care se va desăvârși după principiile Fengshui yin și yang, respectiv materia stabilă, dar pasivă a naturii, concentrată în întuneric și umezeală (feminitatea) și forța cerească expansivă, activă deci, exprimată prin căldură și uscăciune (masculinitatea): „Goana lor buimacă/ E-a unui trup în taina altui trup”(p.489), când duh și trup, Spirit și Materie sunt Una spre încheierea/ săvârșirea/ desăvârșirea dramei existențiale, după cum observă poetul (p.497). Sau: „Nu erau ceruri, nici pământ./ Dar nici nu le doream. O, nu!/ Mă stăpânea un singur gând:/ Să te găsesc, să fii şi tu/ Cu mine, unde eu eram./ Un gând, ca un fuior de vânt,/ Un gând, ce mă purta vibrând./ Te căutam, te căutam,/ Zbor lângă dor adăugând./ Te căutam. Şi-mi petreceam/ Eternitatea căutând…”(p.490). Treapta a IV-a, Adâncul. Nimicirea, Abaddon, este consacrată discontinuităților, accidentalului care se manifestă la exteriorizarea interiorității în căutarea alterității pe paradigma mundană a Sinelui: „…acum, pe treapta a IV-a, intervine ŞOCUL la contactul cu EXTERIORITATEA. Cu anecdotica Samsarei. Acum are loc cunoaşterea fenomenală, la suprafaţă, a Samsarei. Cunoaşterea stării de spirit numită Samsara”, confirmă poetul (p.493). Materialitatea disolută în diluvian (ploaia ca simbol) amenință legătura universală a principiilor fundamentale din cosmogoniile vedice, buddhiste și jainiste, familiare poetului: „Dintr-o zare în/ alta,/ zac, în apele/ somnului,/ oameni uzi, de pământ./ Nu tresare niciunul. Nu/ învie/ niciunii./ Numai Duhul/ se poartă/ pe deasupra genunii”(p.500). Sau „… plouă,/ în solul uscat, firele de apă/ caută tuburile/ sparte ale scheletelor,/ undeva, adânc, foarte adânc,/ zac milioane de schelete din/ vremea Potopului […] spre-a ne face şi/ mai sinistră aşteptarea, şi/ mai de neînţeles amânarea”(p.500). Toamna vine să încheie tot în disoluție un ciclu: „E toamnă, deci. Haoticul sezon./ Şi vidul din priviri are-o culoare/ Cu-ntunecimi agonice şi-amare./ Pe străzi, năluci, incinerate-n soare,/ Îmi glăsuiesc, arzând, la unison,/ Topite-n trista lor halucinare:// Adâncul. Nimicirea. Abaddon”(p.503). Habitatul, orașul, devin apăsătoare, amenințate în adânc de nimicire în aceeași mlaștină a Samsarei, frecventă referire alături de Nirvana. Cea de a V-a treaptă, Thanatos, se deschide tot cu un motto și se adresează vulturului negru al morții:„Cât de crunt m-ai făcut/ să-nțeleg!/ Cât de crud m-ai trezit!” (p.509). O trezire dinspre perisabilul biologic spre sublimul Thanatos: După Dulcea moarte, treapta sublimă, înălţătoare, purtătoare a tragismului nobil, a unui omenesc superior, şi-ar avea locul, mi se pare, şi logic, şi pentru continuitatea în tragism şi sublim, o treaptă a lui Thanatos(p.509). Pe această secvență reverberează psalmodic Sinele reflexiv, debarasat de emoțional. „Lăudat să fii, Doamne,/ pentru lumină şi soare,/ lăudat pentru alba ninsoare,/ lăudat pentru ploi, pentru grâne,/ lăudat pentru luna şi stelele ce/ clipesc primăvara în Râu şi-n fântâne./ Lăudat pentru bucata de pâine/ şi pentru paharul de apă, date mie ieri,/ date azi, date mâine./ Lăudat că eşti Duh. Că-mi vorbeşti/ fie-n vis, fie-n suferinţă, fie-n gând./ Fiindcă eşti./ Lăudat pentru-nmiresmatele ierburi. Pentru/ frunze şi flori.// Lăudat că-n final/ mă omori…”(p.509).
Așa cum spunea Eugen Dorcescu (vezi supra), poezia lui nu este religioasă stricto sensu, ci mai degrabă se situează deasupra religiozității prin trăire și reflexivitate, într-un numinos proteic. Aici se împacă și se șterg și diferențele și diferendele dogmatice și consensualizează întru același El Shaddai revelat în lumină, chemând eul, tot mai departe, din lumină-n lumină; şi Avatarul – Totemul, care cheamă eul din negură în negură (p.514). Treapta a VI-a, Absența, este un alt pas spre desdăvârșirea samsarică prin suferință. Fiara morţii distruge şi căsnicia Poetului. Thanatos îl doboară pe Eros. Inelul marital nu mai are acoperire. Este vidat de semnificaţia pe care a deţinut-o jumătate de veac. Anulat ca semn. Preschimbat în iluzie. Fiindcă încetează a mai fi indicele unei stări de fapt. Acest indice devine, acum, certificatul de deces, notează în exegeza ei Mirela-Ioana Borchin (p.519). Descătușat prin spiritualizare întru veșnicirea spiritului, poetul trăiește diferit, într-o diacronie firească, moartea tatălui, moartea mamei și moartea iubitei după natura și încărcătura iubirii cu care i-a nemurit în versuri laolaltă. Lamentația sinceră e simultan emoțională și reflexivă: „Mi-e greu, iubita mea. Dar n-am de-ales./ Exhib certificatul de deces/ La un ghişeu, apoi la alt ghişeu./ Şi actul care-arată cine-s eu.// E totul cât se poate de firesc./ E inuman, dar foarte omenesc./ Alt gest convenţional, alt chip smerit,/ Spunându-mi, zi de zi, că ai murit”(p. 519). Întreaga lume e de acum absența iubitei, iar cel care trăiește nu mai este el, după cum se reține în motto. Treapta a VII-a este consacrată Bătrânului și este definită de Mirela-Ioana Borchin ca nod conflictual, ca vârsta limită între detaşare şi revoltă, între neclintire şi rătăcire, între contemplare şi acţiune autodistructivă (p.536), nu departe de ceea ce presupune în vedantism vârsta renunțării, despre care am amintit mai sus.Bătrânul are o structură lăuntrică triadică: eul e dezbinat între un eu trupesc şi unul spiritual, aflate în neîmpăcat conflict, această tensiune fiind permanent observată, consemnată şi deplânsă de supra-eu, de conştiinţă. De aici, dorinţa de a ieşi din existenţă, un fel de thanatofilie, de aici nevoia de uitare, de stingere a tuturor confruntărilor, de aici tânjirea spre Nirvana, explică și Eugen Dorcescu (p.543). Poezia vine să confirme și ea cu argumentele ei: „Bătrânului/ i s-a făcut atât de lehamite/ de ziua/ ploioasă, de/ înfăţişarea oraşului,/ de piaţa duhnitoare,/ de semenii murdari, săraci,/ zbârliţi, disperaţi,/ i s-a făcut atât de/ lehamite de sine însuşi, de/ propria-i viaţă,/ încât, întors acasă,/ şi-a şters, cu/ un gest decis, decisiv,/ şi-a şters, de pe/ pânza goală a zilei,/ statura, umbra/ şi urmele –/ atât înapoi, cât şi/ înainte”(p.541). Cu alura lui de sfinx, bătrânul este concomitent Sinele divizat între trupesc, spiritual și aspirația nirvanică, dar și înțelegere și acceptare a sensului și cauzărilor: „ nedespărţit e tot ce se desparte”. Cea de a VIII-a treaptă este îndefinitiv Prima treaptă a cerului: „Sufletul meu/ între cădere şi zbor/ se sfâşíe./ Hallelu Yah! mai apuc să/ rostesc./ Slavă Ţie!”(p.559). Bătrânul este acum în măsură să împace definitiv trecutul purificat de nostalgii cu viitorul lipsit de speranță prin metafizica compasivă și distantă a prezentului.
El face apoteotic sinteza de esențe în aria metafizică a trăirii și reflecției, în sensul trecerilor de prag: „Lăudat să fii, Doamne,/ pentru lumină şi soare,/ lăudat pentru alba ninsoare…”, pe careMirela-Ioana Borchin o reia și aici (vezi și p.509) pentru aceleași virtuți asupra cărora va zăbovi magistral în treapta a IX-a, Nirvana – inpresie și expresie, un capitol de hermeneutică aplicată, de critică și de stilistică exhaustivă, căreia nu-i scapă nimic din ceea ce e de luat în seamă la împlinirea estetică a întregului: acumularea lexematică, repetiția, punctul interior, paralelismul sintactic, apoziția, proformele, elipsa și, în final, prozodia ‒ tot atâtea surse și resurse de tensiuni lirice și subiacențe ale unui baroc original, legate intrinsec de începuturile și de preocupările științifice, profesionale, ale lui Eugen Dorcescu în cercetarea și teoria literară.Mirela-Ioana Borchin chiar notează la un moment dat (p.601) o apropiere grăitoare:Atrag atenţia studenţilor asupra frumuseţii versului chomskian. Dintr-o poezie care, din păcate, nu s-a mai scris. Noam Chomsky nu a avut în vedere poezia. Eugen Dorcescu însă, da. Noam Chomsky a părăsit şi lingvistica. Eugen Dorescu însă, nu. Notând și noi câteva impresii la apariția elegiilor din Nirvana (vol. Lecturi reflexive, TipoMoldova, Iasi, 2015, p.19) observam cu aceleași argumente și pe aceeași frecvență emoțională cu autorul cum „Poetul (Călătoream, de mult, către apus…; p.20) este trezit crunt și se găsește un strop de duh și-un/ munte de pământ…(p.23), un heideggerian revers al ființei/ al ființării (p.24), amăgit cu fericirea/ de-a iubi și/ de-a fi el însuși…(p.24), destul cât să se întrebe, după logica efemerității: Desăvârșit pentru ce,/ pentru cine?(p.25) și identificându-se cel mai sigur ca o subcontiguitate alternativă a lui Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei, 5.48), în condițiile fals paradoxale în care Chiar Domnul, pentru simțuri, e-o absență” (coperta a IV-a).
Ei bine, nu-mi pot încheia adnotările pe marginea acestui parcurs prin „epopeea lirică dedicată condiției umane” în și prin numele poetului Eugen Dorcescu de către Mirela-Ioana Borchin fără a conchide iarăși heideggerian că îndefinitiv „ființa este ființa devenirii și de aceea este dincolo de devenire (…) Ea este ea însăși la nesfârșit și se epuizează în a fi asta”, tocmai ceea ce Eugen Dorcescu relevă excelent și original în poezie. Selecția de poezii și eseul hermeneutic (excurs abil în denotarea și decodarea existenței reflectate în cod și conotativ), realizate de Mirela-Ioana Borchin în acest volum, nu știu dacă sunt un unicat la noi, dar sigur fac o raritate demnă de luat în seamă inclusiv de Institutul Cultural Român pentru o deschidere care lui Eugen Dorcescu i se cuvine fără îndoială în contul unei șanse persuasive a poeziei românești spre universalitatea careia îi aparține.
Lasă un răspuns