Șarje jurnalistice ale unui vechi cronicar (2)

Verdictul franţuzesc, vechi de un secol, al unui vrednic general: O întâmplare adevărată şi tare veche; încă de pe timpul Primului Război Mondial (azi-mâine împlinându-se 100 de ani de la încheierea lui). Iar acea întâmplare „ascunde” o înţelepciune, prin morala ei! Numai citiţi cu răbdare ceea ce urmează să vă povestesc!

Generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931), şeful misiunii militare franceze la Bucureşti, între anii 1916-1919, făcând cunoştinţă cu viitoarea vitează armată română, înainte de eroicile şi victorioasele sale bătăli de la Mărăşeşti şi Oituz, împotriva armatei germane,      a rosti următoarea frază, scurtă şi categoică, precum o dreaptă, însă extrem de dură sentinţă judecătoreasă, fără drept de recurs: „Dragi prieteni, sunteţi admirabil de dezorganizaţi!”.

P.S: În treacăt fie spus, nici armata lor nu a avea să fie mai brează în faţa puhoiului mărşulitor al armatei Kaizerului german şi al celorlalte Puteri Centrale (Statele din Imperiul Austroungar şi Italia, iar ulterior şi Spania lui Franco). Nici chiar în inimaginabilele încleştari de trupe şi de arme de pe Marna (5-14 sep.1914) şi de pe râul Somme (1916), ca şi în bătălia de la Verdun (feb.-iulie 1916, un mic orăşel din regiunea Lorraine, încheiată cu peste 700.000 de victime: morţi, răniţi şi dispăpruţi). De fapt, aproape nicăieri unde au luptat armatele franceze, fie pe drept, fie pe nedrept, n-au avut sorţi de prea mare izbândă. Nici măcar în cele ale împăratului Napoleon Bonaparte, în campania sa din Imperiul Ţarist al Rusiei, ca şi împotriva englezilor. Însă nici acolo unde cu chiu, cu vai au subjugat alte popoare, transformându-le în colonii imperialiste şi capitaliste, extinzând francofonia! (Ca şi rivalii lor, englezii, care au pus bazele Commonweath-ului anglofon!).

În concluzie, ce ar trebui să înţelegem noi, cei de acum şi din viitorime, din acestă întâmplare petrecută cu acel general francez, Berthelot?. Nimic altceva decât că şi pe acea vreme, mai marii diriguitori ai acestei ţări, care încă se mai cheamă România, făceau de mântuială chiar şi lucrurile cele mai serioase şi grave! Exact ca şi acum. Nu degeaba un cetăţean român şi transilvănean, de etnie germană, a spus răspicat în limba oficială a statului (fraza lui, de atunci, având subiectul şi predicatul la începutul ei, nu ca în limba sa maternă, cu predicatul înţelesului frazei la sfârşit) că el vrea să facă „O Românie a lucrului bine făcut!”. Şi am văzut cum a început să se ţină de promisiune şi de cuvântul electoral: doar     încruntându-se tăcând, poruncind arţăgos guvernaţilor şi consilierilor săi, însă fără să dea soluţii de rezolvare a marilor necazuri… şi călătorind prin lumea largă zâmbitor, vesel şi costisitor! Silabisind impecabil de corect gramatical în cele trei limbi ale sale, vorbite, scrise şi înţelese: germana, româna(cu puţin accent străin) şi engleza!

*

O tristă şi alarmantă constatare, aproape apocaliptică: Cineva ar fi gândit în scris că „Dormim cu războiul sub pernă. Fără să ştim a respira prin masca de gaze a acelor idei care spun că omenirea are nevoie de încă un mare şi nimicitor război, ca să se poată primeni, urmând a o lua de la capăt… Astfel că doar focul nu va fi nevoit să se reinventeze singur, prin trăznete şi scânteia amnarului din cremene şi iasca ciobanului-oier română. Pentru că peste tot va domina o imensă şi fierbinte vâlvătaie…”

NOTĂ: Observaţi ce crede vizionarul nostru? El evitând, intenţionat, să ne spună care este acel capăt.Ca urmaremă lasă pe mine, neştiutorul, să mă întreb de unu’ singur: Să fie, oare, acel incredibil de îndepărtat timp al începutului civilizaţiei omenirii, sau cel (presupus tare apropiat) al sfârşitului civilizaţiei actuale. Numită: modernă?! A super-electronicei şi a super-laserelor şi rachetelor nucleare; a bolilor tot mai incurable; a năvălilor disperaţilor şi înfometaţilor lumii arabe şi asiatice, dar şi a derutei întratât de generalizată încât un popor de năvălitori a înălţat garduri să nu intre migranţi peste el! Şi toate aceasta în vreme ce conducătorii unui alt popor european, super dezvoltat şi educat, se pierde în exeplicaţii inutile şi ambigue. În toate cazurile dovedindu-se imensa gaură din sufletele acelor neoameni care refuză să dea milostenie în numele celor pe care nu-i văd şi nu-i cunosc. Iar creştinii, punându-se în locul refugiaţilor, continuă să spună că ceea ce se petrece sub ochii noştri e un adevărat masacru, un genocid ilogic, provocat intenţionat de cei care stau gata gată să aprindă flacăra comflagraţiei mondiale. Pentru că baiul cel mare nu e lipsa banilor, ci tot mai sărăcăcioasa bunătate a oamenilor şi puţinătatea credinţei şi fricii de Dumnezeu!

Oricum, acelui om-academician cecrcetător ştiinţific (de care vă vorbeam la începutul articolului) nu-i dau nici cea mai mică crezare, ştiind că lumea asta, ca nelumea, are mulţi nebuni cu diplome şi masterate universitare! Însă, ceea ce este extrem de sigur şi de precis,   e că încă un război mondial va fi mult mai altfel de cât toate câte au fost până acum, începând cu Războiul Troian şi terminând cu cel care va fi ultimul pe Pământ. Supravieţuitorii lui fiva numai cei aflaţi definitiv în Cosmos. Şi nici acolo nu va fi nici Pace şi nici linişte deplină! Mă tem că şi acolo, în acea lume a aparentelor tăceri surde, mai devreme sau mai târziu, tot se vor auzi ţăcănitul mitralierelor şi bubuitul asurzitor al tunurilor! Iar combatanţii vor silabisi nişte vorbe neînchipuit de complicate pentru urechile şi mintea noastră de acum! Cei mai optimişti dintre pesimiştii pământeni crezând că acele vorbe vor fi o combinaţie fonetică şi linvistică între vechea slavă rusească şi mai noua engleză, excesiv de americanizată! Despre incaşi, egipteni, persani, latini, gali, induşi, sumereni, greci, sciţi şi daci, nu se mai şti absolut nimic! Peste tot şi peste toate va trona o infinită tăcere şi necunoaştere! Exact ca şi când n-ar fi existat limba şi civilizaţia lor!

*

Încă se mai scriu scrisori pe hârtie, puse în plicuri fără timbru: Un prieten drag, însă beteguţ şi cu ceva mai în vărstă de cât mine, mereu îmi tot scrie câte un alt bileţel, cu mâna lui tremurândă, iar eu nu întârziu a-i răspunde. Cea mai recentă dintre ele începe şi continuă aşa:

„Dragă Ioane,

Bătrân şi surd precum mă ştii că sunt, de atâta amar de vreme, nu mă mai încumet să cobor scările pridvorului cerdacului casei mele, să vin la tine să te văd, prin dioptriile tot mai mărite ale ochelarilor mei, cu sticlele lor groase cât fundurile borcanelor de muştar. Iar tu, dragule de tine, nu le poţi urca să mă vezi. Şi chiar de-ai putea, n-ai timp. Te aud la Radio şi te citesc în ziare. Tu le spui, parcă în glumă, „vulcanisme”! Să ştii că-mi este tare dor de amintirile noastre din acest sat al meu şi al tău…! Din câte am înţeles a-i rămas acelaşi Om, pe care îl ştiu din anii copilăriei şi fecioriei noastre! Ţi-aş da un sfat: Nu mai pune la suflet toate neroziile celor care în loc să îndrume Ţara, mai rău o încurcă! Noi, bătrânii de astăzi,   le-am dat-o întreagă, bogată şi stimată. Ei au adus-o unde este acum, săraca de ea! Într-o neagră, adâncă şi tristă fundătură…Cine o mai ştie; Cine o mai caută; Cine mai are timp s-o iubească; Cine şi cu ce să o mai apere de batjocoritori şi de hoţi; Cine să-i cinstească onoarea, credinţa străbună şi vechimea ei multimilenară…!”

Gândesc, în sinea mea, că din nou ai tare dreptate, dragă prietene „Onu’ de pe deal”! Trist şi adevărat!. Şi mie mi-e tare dor de acel mic sat al nostru. Ca şi de oamenii lui care nu mai sunt. Iar Ţara este aşa cum spui tu. De prea multă vreme este precum un sat cu câini mult prea cuminţi, ţinuţi zăvorâţi în lanţuri de stăpânii lor, nu numai tare bogaţi, ci şi înspăimântător de nepatrioţi, de hoţi zgârciţi, de nemiloşi şi de răi la suflet!

Şi trebuie să-ţi mai spun şi ţie cititorule că am mare noroc cu acest consătean al meu, ca şi cu a lui nevastă, Paraschiva (urându-i multă sănătate de Sfânta Sărbătoare a numelui său), care sunt statornici buni prieteni! În primul rând că mai ştim unii de alţii, neînstrăinându-ne de tot şi de toate! Eu şi familia mea trăind, multă vreme în dragul nostru oraş Târgu Mureş, iar în Sibiu de aproape 30 de ani! Şi încă ceva: Acest „Onu’ de pe deal”, cu a lui soţie, (din acel sat transilvan făr-de-nume), au doi strănepoţi gemeni, bucuroşi să se trasforme, măcar odată pe lună, în mici curieri poştali. Comuna lor , care este şi a mea, ne mai având oficiu poştal. Şi cam de prea multă vreme. Tot la fel ca şi multe altele comune din această neguvernată ţară. Iar aceşti băieţei gemeni, frumoşi şi cuminţi, licieni-internişti la Sibiu, se oferă să facă, din când în când, naveta între casa „Moşului ţăranu’” şi locuinţa mea de „domn la oraş”. Bunicul lor, din partea mamei lor, îmi scrie, iar eu îi răspund! Şi invers: eu îi scriu şi el îmi răspunde. Până când, nu avem a ştii nici unul dintre noi. Poate că ştie Bunul Dumnezeu, drăguţu’!

Naivi, precum suntem, noi, semnatarii acelor neînsemnate epistole cu vechi şi dragi amintiri, tragem nădejdea că acei gemenii-poştaşi vor lua în păstrare, alături de grija Ţării, şi aceste „Scrisori puse în plicuri fără timbru!”…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*