Povestea din „Iliada”, mai veche cu 1000 de ani decât se credea! (3)

Iliada este, dincolo de poezie, o frescă unitară, întocmai ca un tablou gigant al unei lungi epoci istorice. Acest tablou-poem ne apare ca o îmbinare măiestrit ticluită, un veritabil testament, în care se poate întrezări permanenta grijă de a lăsa posterității învățămintele și experiențele de veacuri ale unei civilizații care a preluat de la alții, dar a și adaugat de la sine un sumum de lucruri și fapte ce merită a fi consemnate peste veacuri. În realitate, suntem chiar în fața unor teribile adevăruri protoistorice. Deloc întâmplător poetul Chateaubriand, atunci când a fost constrâns de împrejurări să își vândă faimoasa sa bibliotecă, spunea că va păstra numai o singură carte: Iliada.

Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal rămas încă neexplorat de cercetătorii români. Fie și măcar ca operă de artă, Iliada a fost „abordată” pentru prima data în România abia prin anul 1938, de către Nicolae Cartojan (v. „Legendele Troadei în literatura veche românească”). În mod cu totul curios, epopeea este considerată de către istorici ca o simplă poezie, pe care nu te poți bizui ca și pe fapte reale. În același timp se admite de către poeți că ea este doar strămoșul poeziei europene și, că, în realitate ar fi doar vorba de o pură istorie romanțată. Ori, nimeni nu vrea să vadă – în afara unor încercări ale istoricului Nicolae Densușianu – dacă nu cumva aceasta epopee este posibil, ca întocmai oricărei opere de artă arhaice, să își transmită în continuare mesajul ancestral, chiar și în zilele noastre. Nimeni nu se apleacă să facă o trimitere, o cercetare, să caute o paralelă între aceste capodopere preantice și creațiilor populare ale poporului nostru: basme, credințe, eresuri, poezii, colinde, orații, blesteme, descântece, etc.

În Iliada există la acești eroi traci conștiința jertfei de sine și imanența morții. Astfel, Ahile Peleianul, întocmai celorlalți eroi traci, consimte foarte ușor la pierderea bunului suprem – care este viața -, pentru îndeplinirea marilor țeluri ideale, cum ar fi Gloria și Onoarea: „Dar acuma nu va scăpa cu viață nici unul din cei care zeul o să mi-i puie în mână-naintea cetății, nici unul, Oricare-o fi din ai voștri, necum feciorii lui Priam, Mori și tu, frate, și taci. De ce te mai vaeți zadarnic? Doar a murit și Patrocle, și ce ești tu față de dânsul? Cată la mine și vezi ce mândru sunt eu și ce mare; Tata mi-i Domn și viteaz, iar mama zeiță, și totuși, Vai, și pe mine m-adulmecă moartea și soarta Nebiruită pe veci. Dimineața, namiaza ori seara Are să vie o vreme, când unul și mie-o să-mi curme firul vieții, cu lancea lovindu-m-aci ori cu arcul…” (C. XXI / v. 106- 113)

Nu se pune în discuție problema vreunei „prietenii” între Ahile și Hector. Este vorba aici doar de liniștirea învinsului și acceptarea faptului că în luptă acesta este „datul”, adică soarta. Așa cum spune românul: „Ce ție scris, în frunte ți-e pus!” Luptătorii ahei, deși cu mult mai mulți (între 120-140.000 de soldați) și destul de motivați, sunt mereu învinși de mult mai puținii luptători troieni (circa 50.000 de soldați). Totuși ei acceptă faptul acesta, întocmai ca pe o hotărâre imuabilă a Divinității: „Mare și grea e osânda ce-mi dete părintele Zeus, Neînduratul. Deși se-nvoise cu semne ca-n țară nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber, Totuși acuma s-a pus să mă-nșele grozav, mă silește calea spre țară s-apuc rușinos după pierdere multă. Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic…” (C. II/ v.109-114) Asistăm la o smerită recunoaștere în fața unui nedrept, dar imuabil, destin.

Iliada ne mai supune atenției și cel puțin două cazuri evidente ale vechiului și binecunoscutului cavalerism al războinicilor aflați în conflict (cod al onoarei). În timpul înfruntării directe dintre tracul Glaucos Hipolohianul și aheul Tidid Diomede, luptătorii își invocă părinții și strămoșii până când ei observă că au o aceeași ascendență. Astfel, ei hotărăsc să înceteze lupta și voios își dau mâna: „Hai dar să facem schimb de arme-între noi ca să știe toți de pe aici că ne leagă o prietenie străveche. Asta vorbiră amândoi, săriră din care și mâna prietenește și-o strânseră și întăriră credința” (C. VI / v. 119 –236). Un alt eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari căpitani beligeranți, i-a pus față în față pe comandantul trac Hector Priamidul și pe căpitanul de oaste aheul Aias Telamonianul. Ei se luptară atât de crunt și îndelungat în fața propriilor oștiri, încât i-a apucat înserarea. La propunerea crainicilor ambelor tabere, conveniră să înceteze ostilitățile. Spuse atunci „încoifatul” Hector către Aias, încheind: „Hai să ne facem și daruri, un schimb de slăvite odoare, Ca între ahei și troieni să zică de noi oarecine: Vrajba ce mistuie vieți, silitu-i-a la încleștare, Dar se desprinseră ei împăcați amândoi ca prieteni. Astfel îi zise și spada țintată-n argint i-o întinse, Teaca împreună cu spada și chinga-i frumoasă de piele. Aias îi dete și el un șerpar sclipitor de porfiră. El dup-aceea se-ntoarse-napoi între ahei la corabii” (C. VII / v. 44-304).

Există în Iliada o referire la scrierea ce era practicată în acele timpuri protoistorice (în rest scrierea era interzisă, spre a nu se perpetua retrăirea psihică a timpurilor groaznice ale apocalipsei planetare). Este vorba despre misiva trimisă de regele Proitos din Argos, către socrul său, rege în Tracia, încredințată chiar transmițătorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu o indicație expresă ca acesta să fie ucis imediat la sosire, după citirea scrisorii: „Dar se feri să-l omoare, din teama de sus, îl trimise tocmai în Licia, unde pieirea să-și ducă el însuși semne de moarte scriind o mulțime pe-o placă-ndoită și poruncind s-o arate crăiescului socru să-l piarză…”, iar apoi: „Cum el ajunse în Licia, țară udată de Xantos, Craiul acolo voios îl cinsti cu ospete de nouă zile și jertfe de nouă juncani îi aduse pe-altare. Doar într-a zecea, când zorile trandafirii răsăriră, El începu să-l întrebe, ceru chiar dovezi ca să vadă ce fel de sarcină-i dete iubitul său ginere Proitos, Când a primit el tăblița-ndoită cu semnele morții…” (C. VI / versurile 167-170 și versurile 172-178).

Deși semnificația cuvintelor din original: „semata lygra” – apare ca neîndoielnică, ea a fost secole la rând pusă sub semnul îndoielii, deoarece însăși dezvoltarea și înaltul nivel de civilizație atins în mileniul al II-lea î. Hr. erau contestate. Abia descoperirile arheologice din Creta, ca și din Pyros, au atestat existența miilor de asemenea tăblițe cu înscrisuri, printre care unele întocmai scrisorii din Iliada, care fusese îndoită în sistemul roman de mai târziu; sistem practicat astfel spre a putea fi sigilată scrisoarea. Apare extraordinar de relevantă însăși ideea existenței unor corespondențe posibile între sudul Greciei și centrul Traciei, și asta încă din timpul perioadei homerice. Nu trebuie uitat faptul că, la Congresul antropologilor de la Berlin din 5-12 august 1880, în fața a peste 400 de savanți din întreaga lume Thorma Zsofia (arheolog, antropolog, paleontolog, de origine maghiară; 1832 – 1899) a prezentat noile descoperiri arheologice din România, semnalând uluitoarele asemănări dintre semnele ce apar în cadrul Culturii Turdaș – Valea Nandrului, cu scrierile din Troia sau Cipru (vezi și lucrările „Ilios” a lui Schliemann (arheolog german; 1822-1890) și „Cyprus” a lui Cesnola (Luigi Palma di Cesnola, arheolog; 1832-1904)), se făcuse deja pasul spre ideea că scrisul din perioada homerică ar putea fi identic cu acela din Dacia antică. Era anul 1880 atunci, dar de atunci savanții noștri nu au mai spus nimic. În zilele noastre, o altă cercetătoare româncă, Viorica Mihai, susține că scrierea geto-dacă ar deriva dintr-o scriere silabică dovedită că ar fi fost folosită și în cultura Gârla Mare, exact între anii 1600-1160 î. Hr. Dar și acum tăcerea este răspunsul primit de către cei care vor să afle mai multe.

Din epopeea studiată rezultă în mod cert că, înainte de Iliada, mai activaseră în Peninsulă și o sumedenie de alți poeți traci, dintre care cei mai importanți fuseseră Orfeu, Musaios și Tamiris. Deci, chiar înainte de Iliada, tracii obișnuiau să cânte întâmplările eroice strămoșești. Când trimișii lui Agamemnon, Fenix, Aias și Ulise, propuși pentru a trata împăcarea regelui cu Ahile, aceștia, mergând la cortul eroului: „Ei îl găsiră pe-Ahile cu armia lui la corăbii; Sta veselindu-se acolo cu dulcele sunet din lira-i cea cu călușul de-argint, frumoasă și meșteșugită, Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea Craiului Vultur. Cânta, veselindu-se, fapte viteze…” (C. IX / v. 183-187). În epopee mai poate fi întâlnit faptul că tactica militară aplicată de beligeranți era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocări explicite și făcute în mod expres (ca și în cazul turnirurilor cavalerești medievale, inspirate de către aceste lupte antice). Totuși, la un moment dat – într-o situație specială, de vârf – se întrevede necesitatea unei noi strategii, aceea a formării unui sistem numit ulterior „arici” de către antici: „Gata cu pieptul să-nfrunte potopul troian și pe Hector, lance cu lance-ngrădind și scutul de scut răzimându-și coiful în coif și bărbat de bărbat laolaltă-n oștire se-nghesuiau…” (C. XIII / v. 124-145). Respectiva tactică, izvorâtă din certe necesități strategice stringente, va fi pusă mai târziu la punct de către hopliți și dusă la desăvârșire de „falangele” macedoniene închise, ca și de renumita „țestoasă” romană (Tortuga), la asedii.

Tot așa, multă vreme, în lipsa unor certe izvoare documentare nu s-a prea știut cum era în evul mediu împărțită oastea la noi, românii. Putem acum afirma, totuși, că grosul oștirii din Țările Române – gloatele – erau formate ca și cele ale tracilor din Iliada, pe neamuri. Explicităm: oamenii trebuiau ca să fie rânduiți după fratrii (zone, frății) și neamuri, așa fel ca zonă de proveniență (ex. sucevenii, romașcanii etc.) să dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul că tracii începuseră încă de pe vremea Iliadei să aplice respectiva tactică propusă de bătrânul și versatul Nestor lui Agamemnon, în ceea ce privește organizarea gloatelelor: „Chibzuie bine, o, Doamne, și tu și de alții ascultă; Nu este de lepădat un cuvânt ce eu ți-l voi spune: Armia tu întocmește-ți acum după neam și-nrudire, Neamul pe neam să s-ajute la luptă și ruda pe rudă. Asta de faci, Agamemnon, și dacă te-ascultă danaii, Ști-vei tu care din frunte și care din gloată-i netrebnic” (C. II / v. 355 – 360). În Iliada găsim, de asemenea, zeci de obiceiuri creștinești, pe care le descoperim și în actual religie a românilor (vezi priveghiul, etc.). În poemul Iliada sunt foarte multe referiri la tracii de la Istru, din acel nord îndepărtat, printre care le putem aminti și pe cele de la începutul cântului al XIII-lea: „După ce duce pe Hector și oastea-i așa spre corăbii, Zeus îi lasă pe ei să-și poarte necazul și greul luptei apoi, iar el cată cu ochi luminoși mai departe țări și noroade să vază, pe traci care-nstrună sirepii, Pe hipemolgii slăviți, băutorii de lapte, pe mizii care de-aproape se bat și pe abii cei plini de dreptate”. (C. XIII / v. 1 – 9).

Chiar la începutul cântului respectiv, Homer ni-i precizează ca fiind traci pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Mării Negre (Marea Getică), populație pelasgă foarte cunoscută prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapă (ca în basmul „Făt-frumos fiul iepei”, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizați între Carpați și Dunăre (a se identifica drept o populație străbună a viitorilor misieni, coborâți mai apoi „in corpore” spre Asia Mică); precum și pe abi, o altă populație, desigur tot tracă, tot nordică -, dar rămasă deocamdată neidentificată. Sau: „Repede-Ahile purcede spre fiul fălos al lui Pires Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică țară…” (C. XX / v. 468-469). Sunt prea multe referirile clare la traci spre a mai putea fi cuprinse într-un simplu material ca acesta. În Iliada mai poți afla cum se nășteau tracii, cum creșteau, dar și cum erau educați. În Iliada se poate vedea cum se căsătoreau, cum luptau și cum mureau tracii. Tot așa după cum, de asemenea, în Iliada afli despre mesele și agapele tracilor unele detalii surprinzătoare, despre celebra lor ospeție. Astfel, după ce Nestor îl salvează pe Mahaon, fiul lui Asclepios (este cea mai veche laudă adusă tagmei medicilor, din proto-istorie) și îl invită la cortul său, bătrânul îi oferă acestuia o masă de refacere pe care le-a pregătit-o Hecameda, frumoasa cârlionțată: „…Ea le-ntinse o masă dalbă, strunjită, cu negre picioare, și-o tavă de-aramă; Spre a da gust udăturii, ea puse într-însa o ceapă, Miere gălbuie și sfânta faină de orz și alături puse-o mândrețe de cupp, de Nestor adusă de-acasă. Cupa cu ținte de aur bătută era și-avea patru toarte lucrate de jur împrejur cu podoabe de aur, Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare. Altul abia de pe masă cu-o mână putea s-o ridice, plină fiind, dar Nestor putea fără truda s-o ție. Prinse s-amestece-n cupă vin negru din Pramne femeia cea ca o zână de mândră, și brânza de capre să farme cu un răzuș de aramă, să presure alba făină; Și băutura gătind, ea îndată-i pofti ca să beie. Dânșii băură și după ce-și stinseră-a setei arsură, Stau veselindu-se-n cort cu vorb-amândoi împreună.” (C. XI / v. 610 – 625)

Iată o mostră de modul în care aheii își ospătau musafirii în vase pe care noi, astăzi, le socotim nefuncționale, întocmai celor găsite în săpăturile din straturile „Cucuteni”. Peste toate acestea, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor traci. Ca să nu mai vorbim de multe alte realități ale Iliadei, din care aflăm că tracul Eneas făcea parte dintr-o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt trac, Priam. Mai amintiți-vă de tracul Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu siguranță limba sa tracă atunci când – învins fiind -, a plecat din Troia. El desigur că vorbea o aceiași limbă cu care și-a refăcut traiul și ginta în țara de adopțiune: în Latium. De aici rezultă clar că latina era o limbă de sorginte tracă –, rezultând faptul că latinii vorbeau o limbă tracă, întocmai așa după cum și strămoșii noștri vorbeau o aceeași limbă tracă; bine-înțeles că, ambele, cu inerente evoluții avute în paralel. Dacă istoricii noștri, cu aptitudini pur funcționărești, nu vor să admită că Homer și Virgiliu aveau minime cunoștințe istorice, ar trebui cel puțin să recunoască că cei doi mari bărbați ai omenirii trăiseră prin acele timpuri; deci cu două-trei mii de ani mai aproape de întâmplările din peninsulele greacă și italică. De aceea consider că, citind Iliada ca pe o sursă a protoistoriei poporului român, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte din enigmele țesute în jurul comportamentului strămoșilor traco-geto-daci, dezvăluindu-ni-se structurile lor, acum parcă mai inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atât cât ne permite nivelul actual de cunoaștere și, în nici un caz să neglijăm intuiția; numai astfel reușind să integrăm într-o evoluție credibilă spiritualitatea străbunilor noștri direcți, Geții de Aur primordiali.

– sfârșit –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*