Rugăciunea este un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos mai adăuga că: „În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu şi se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând şi oriunde, potrivindu-se la fel de bine şi nevoitorului din pustie, şi creştinului care vieţuieşte în tumultul cetăţii. Căci amândoi poartă acelaşi război nevăzut, cu aceleaşi „duhuri ale răutăţii” (cf. Efes. 6, 12), şi amândoi au trebuinţă de aceeaşi armă nebiruită: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeaşi ţintă: – a mântuirii sufletului şi a trupului.
*
– Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit, de aici pornind, schimbând puţin registrul şi intrând mai în adâncimea şi în profunzimea temei ori a subiectului de faţă, vă rugăm, explicaţi-ne: de fapt, cât de mult trebuie să se roage un creştin?
– Sfântul Apostol Pavel îndeamnă într-una din epistolele sale să ne rugăm neîncetat, ceea ce pare un lucru imposibil la prima vedere. De altfel, acest îndemn atât de greu de realizat apare alături de alte două mari îndemnuri, care şi ele par foarte greu sau chiar imposibil de realizat: să ne bucurăm pururea şi să dăm mulţumire pentru toate. Aceste îndemnuri nu sunt însă imposibil de pus în practică. Sfântul Apostol Pavel când spune acestea se adresează unor oameni duhovniceşti. Un om duhovnicesc se roagă mereu, se bucură mereu şi este mulţumit în permanenţă de viaţa sa.
Problema care a frământat spiritualitatea răsăriteană se rezumă la această întrebare: Cum să te rogi neîncetat? Cum să fii nu doar un om care participă în fiecare duminică sau mai des la Sfânta Liturghie, la Slujba Euharistică, ci, potrivit îndemnului paulin citat mai sus să fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinţeşte timpul, rugându-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil să sfinţească fiecare moment. Un răspuns potrivit ar fi să faci totul având sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, fiind cu recunoştinţă faţă de El şi cu dragoste şi grijă faţă de aproapele. „În orice gând sau faptă prin care sufletul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu Dumnezeu” – spune Sfântul Macarie cel Mare. Rugăciunea neîncetată, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „este să-ţi sileşti sufletul către Dumnezeu, cu multă evlavie şi cu multă dragoste…, să te încredinţezi lui Dumnezeu în toate faptele şi în tot ce ţi se întâmplă”.
Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus îi explică acestuia că rugăciunea lăuntrică este celebrarea însăşi a vieţii şi a universului, entuziasmul care poartă toate lucrurile către plenitudine şi către frumuseţe şi că este de datoria omului să descătuşeze acest suspin universal al Duhului. Părintele Stăniloae spunea, tot aşa, că trebuie să primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toţi laolaltă să I-L înapoiem, după ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevărate, toate sunt importante. Dar dacă nu vrem să rămânem în stadiul de bune intenţii, ne trebuie o unealtă prin care să le putem pune în practică. Iar aceasta este rugăciunea lui Iisus. Şi pentru aceasta trebuie să pornim la drum căci orice destin creştin este un pelerinaj către „locul inimii”, unde Domnul ne aşteaptă, către care ne atrage. Călătoriile nu fac decât să exprime, să înlesnească, prin întâlnirile prilejuite, prin înrâuririle resimţite, această călătorie lăuntrică. Căutăm omul, oamenii care să ne dea „cuvinte de viaţă”, care să ne trezească la ceea ce ne este cel mai apropiat şi totuşi atât de departe… Iată, Pelerinul a întâlnit un astfel de om: „Am intrat în chilia lui, iar bătrânul mi-a spus: „Rugăciunea lui Iisus lăuntrică şi neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima şi cu mintea, având simţământul prezenţei Sale, oriunde şi oricând, chiar şi în timpul somnului. Ea se exprimă prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă. Cel care se obişnuieşte cu această chemare dobândeşte o mare mângâiere şi nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatărilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odată cu inspiraţia. „Miluieşte-mă” sau „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul” o dată cu expiraţia. Aceasta se face odată cu lepădarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugăciunea neîntreruptă.
La unii dintre marii Părinţi Duhovniceşti, rugăciunea lui Iisus devine „spontană”, „neîncetată”. Chemarea Numelui Său se identifică cu bătăile inimii. Ritmul însuşi al vieţii, respiraţia, bătaia inimii, este ceea ce se roagă în ei sau, mai curând, în perspectiva începutului şi sfârşitului, se recunoaşte ca fiind rugăciune. Dar, îndeosebi în zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerită lepădare de sine, într-o încredere deplină, prin har. „Atunci când Duhul Se sălăşluieşte în cineva, acesta nu se mai poate opri din rugăciune, căci Duhul nu încetează de a Se ruga în el. Fie că doarme sau este treaz, rugăciunea nu se mai desparte de sufletul său. În timp ce doarme, mănâncă, bea, munceşte, mireasma rugăciunii se răspândeşte din sufletul său. De acum înainte nu se mai roagă în anumite momente, ci mereu. Mişcările minţii curăţite sunt glasuri tăcute care cântă, în taină, o cântare Celui nevăzut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne mărturiseşte: „M-am învăţat atât de bine cu rugăciunea inimii, încât o lucram neîncetat, iar, în cele din urmă, am simţit că mergea de la sine, fără nici o lucrare din partea mea; rugăciunea izvora în mintea şi în inima mea nu numai când eram treaz, ci şi când dormeam, şi nu s-a mai întrerupt nici o clipă”. „Actului rugăciunii îi urmează starea de rugăciune. Iar starea de rugăciune este adevărata fire a omului, adevărata fire a fiinţelor şi a lucrurilor. Lumea este rugăciune, celebrare, aşa cum o arată atât de admirabil Psalmii şi Cartea lui Iov. Dar această rugăciune tăcută are nevoie de gura omului pentru a răsuna. Este ceea ce anumiţi Părinţi greci numesc „contemplarea firii”: omul adună raţiunile (logoi) lucrurilor, esenţele lor spirituale, nu pentru a şi le însuşi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfă din partea creaţiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvânt, însufleţite de Duhul vieţii şi al frumuseţii tinzând către Obârşia paternă, care le primeşte, în distincţia lor. „Căci unirea, desfiinţând separarea, nu dăunează câtuşi de puţin deosebirii” spune Sfântul Maxim Mărturisitorul”. – Toată această relatare avându-o din lucrarea „Rugăciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement.
– Creştinul contemporan este implicat în multe activităţi cotidiene, care îl îndepărtează de rugăciune. Putem să fim oameni duhovniceşti, în sensul amintit de Înaltpreasfinţia Voastră, având preocupări diverse, lumeşti şi pămînteşti?
– Indiferent de preocupările fiecărui om, scopul vieţii creştine este mântuirea, la care se poate ajunge numai printr-o stare permanentă de rugăciune. Există o disciplină a rugăciunii, în sensul că trebuie să ne rugăm dimineaţa, seara, la mese, chiar dacă avem un program foarte încărcat. Nimic nu ne opreşte să avem un program de rugăciune. Printre toate preocupările noastre putem să ne găsim timp şi pentru rugăciune. Apoi să nu uităm de rugăciunea în comun, la Sfânta Liturghie, la care trebuie să participăm.
– Înaltpresfinţite Părinte, în altă ordine de idei, ce ne puteţi spune despre vestita rugăciune a inimii?
– Această rugăciune este foarte folositoare. Este rugăciunea pe care trebuie să o avem în permanenţă, pe care o putem practica în mereu. Ea este un model de rugăciune, o practică şi un model cu o tradiţie foarte clară şi veche în Biserica noastră. Cu alte cuvinte, Rugăciunea lui Iisus trezeşte în inimă o dragoste fără margini. „Ce este, oare, o inimă iubitoare? Se întreabă Sfântul Isaac Sirul. Şi iată cum răspunde: „Este o inimă care arde de dragoste pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toate făpturile… Iată de ce un astfel de om se roagă neîncetat… chiar şi pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei care-i fac rău… se roagă chiar şi pentru şerpi, însufleţit de mila nesfârşită care ia naştere în inima celor care se unesc cu Dumnezeu!”. Şi tot el: „Ce este cunoaşterea? – Simţul vieţii nemuritoare. Şi ce este viaţa nemuritoare? – Să simţi totul în Dumnezeu. Căci dragostea vine din întâlnire. Cunoaşterea legată de Dumnezeu unifică toate dorinţele. Iar pentru inima care o dobândeşte, ea este numai dulceaţă revărsându-se pe pământ. Căci nimic nu se poate asemui cu dulceaţa cunoaşterii lui Dumnezeu”, Care a semănat ale Sale în toate cele ce sunt, încât prin ele, ca prin nişte deschizături, să Se arate minţii într-o lumină a înţelegerii, cucerind-o, luminând-o şi atrăgând-o spre Sine, după cum aflăm scris în Filocalia – Vol. 8, pag. 421.
Totul culminează cu adevărata iubire de aproapele. Mă gândesc la acel frumos text al unui „nebun pentru Hristos” rus de la începutul veacului XX: „Fără rugăciune, toate virtuţile sunt ca nişte copaci fără pământ; rugăciunea este pământul care îngăduie tuturor virtuţilor să crească… Ucenicul lui Iisus Hristos trebuie să trăiască numai prin Iisus Hristos. Atunci când îl va iubi în aşa măsură pe Iisus Hristos, va iubi fără îndoială şi toate făpturile lui Dumnezeu. Oamenii cred că mai bine trebuie să-i iubeşti pe oameni şi apoi pe Dumnezeu. Şi eu am făcut aşa, dar nu ajută la nimic. Dar când, dimpotrivă, am început să–L iubesc pe Dumnezeu, în această iubire pentru Dumnezeu mi-am aflat aproapele. Şi în această iubire pentru Dumnezeu, vrăşmaşii mi-au devenit şi ei prieteni, făpturi ale lui Dumnezeu” – După cum aflăm consemnat în aceeaşi carte a lui Olivier Clement.
Drept măritorii noştri Părinţi subliniază faptul că trebuie evitat proiectarea propriului tău psihism asupra celuilalt. Trebuie să-l înţelegi pe celălalt într-o deplină lepădare de sine, până când ajungi să afli în el chipul lui Dumnezeu. Atunci descoperi cât de mult poate fi întunecat, deformat acest chip de către puterile răului. Atunci poţi vedea inima omului ca loc în care binele şi răul, Dumnezeu şi diavolul, duc o luptă neîncetată. În această luptă trebuie să se intervină nu prin forţă exterioară, care nu poate duce decât la acel „coşmar al binelui nefast, cu sila” de care vorbea Berdiaev, ci prin rugăciune. Poţi interveni dacă-ţi pui toată încrederea , dacă te lepezi de orice dorinţă interesată, dacă, asemenea lui David, îţi arunci armele şi intri în luptă fără altă armă decât Numele Domnului. Şi atunci Numele, devenit Prezenţă, ne inspiră cuvintele, tăcerile, gesturile cu adevărat necesare. Celor care ajung în această „stare de rugăciune”, totul le este „înapoiat însutit”; „Ei cunosc transfigurarea erosului, căutată cu atâta disperare de adepţii freudo-marxismului! Percep cu o „plenitudine” extraordinară taina fiinţelor şi a lucrurilor, faţa ascunsă a lumii. Primesc harismele paternităţii spirituale, darul vindecării, darul proorociei. Această paternitate – asemenea celei dumnezeieşti, pe care o reflectă – depăşeşte, integrând-o, dualitatea sexuală. Sfântul Serafim, reluând o străveche recomandare monahală, îl sfătuia pe stareţul Sarovului: „Fii ca o mamă pentru călugării tăi” – Găsim relatat tot în lucrarea lui Olivier Clement.
Părintele Andrei Scrima, în lucrarea sa „Despre Isihasm”, citându-l pe Sfântul Ioan Cassian, susţine că „pot contempla divinitatea numai aceea care, cu ochi foarte puri, se înalţă deasupra acţiunilor şi gândurilor joase şi pământeşti, se retrag şi urcă împreună cu El (cu Iisus Hristos) pe acel munte înalt al singurătăţii, acolo unde Iisus Hristos, desfăcând sufletele din tumultul pasiunilor şi separându-le din amestecul tuturor viciilor, le statorniceşte într-o credinţă vie şi le face să urce pe cea mai înaltă culme a virtuţilor unde El îşi arată mai apoi, neacoperită, slava… şi strălucirea chipului Său celor care au ochii inimii destul de puri pentru a le contempla…” Mintea, unită cu inima, accede la o formă înnoită de înţelegere, la o gândire plină de pace şi de dragoste, purtată de rugăciune, căci de acum înainte aceasta nu se mai întrerupe în timpul gândirii. Practica invocării Numelui lui Iisus nu are, contrar unor păreri, nimic antiintelectual: ea răstigneşte şi învie mintea. Inima eliberată fiind de închipuiri ajunge să producă în ea însăşi tainice şi sfinte gânduri, aşa cum pe o mare liniştită vezi peştii mişcându-se şi delfinii dănţuind.
În rugăciunea curată este vorba de unirea minţii (nous) cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este pur sentimentală care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă şi ne va mai da în Iisus Hristos. „Este o rugăciune fără orizont şi fără perspectivă, o rugăciune în care nu ştim de ce să-i mulţumim lui Dumnezeu, pentru ce îl lăudăm nici ce să-i cerem. Omul care se roagă are sentimentul că se pierde într-un infinit impersonal. E un sentiment care ignoră faptul că el face experienţa unui Dumnezeu personal. Şi deci nu este rugăciune” – Afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Trebuie să precizăm, încă o dată, că această întâlnire a minţii cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minţii în inimă. Aceasta înseamnă că nu inima îşi află odihna în minte, ci mai degrabă mintea îşi află odihna în inimă adică în adâncul inimii strâns unite cu adâncul lui Dumnezeu, obiectul căutării sale. Uneori, celor înduhovniciţi li se dezvăluie tainele începuturilor şi ale sfârşitului omenirii şi universului. Ei participă la trecerea istoriei către Împărăţie, la naşterea noului Ierusalim; îşi află locul în comuniunea „păcătoşilor conştienţi”, cei care se roagă pentru mântuirea tuturor. Dacă Biserica a condamnat apocatastaza origenistă ca certitudine doctrinală şi ca automatism cvasiciclic, ea a încredinţat, în schimb, celor înduhovniciţi taina rugăciunii pentru mântuirea universală. „Rostind în rugăciunea lui Iisus „miluieşte-ne”, ne amintim că nu te mântuieşti de unul singur, ci numai în măsura în care devii o persoană în comuniune, care nu mai e despărţită de nimic. Cel care invocă Numele devine prietenul Mirelui, se roagă ca toţi să fie uniţi cu Mirele: „Acela trebuie să crească iar eu să mă micşorez”. Nu mai vorbeşte de iad decât pentru el însuşi, cu o smerenie fără margini. Ca acel cizmar din Alexandria, care i-a dat o lecţie Sfântului Antonie, dezvăluindu-i că se roagă ca toţi să fie mântuiţi, el fiind singurul care merită să fie osândit. Ca Simeon Noul Teolog care spunea că trebuie să-ţi priveşti toţi semenii ca pe nişte sfinţi şi să te consideri drept singurul păcătos, „spunându-ţi că în ziua judecăţii toţi vor fi mântuiţi, numai tu vei fi osândit” – Ne spune tot Olivier Clement. Şi atunci, Domnul i-a spus stareţului Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”. Această întâlnire în iubire dar şi acest sentiment al diferenţei infinite dintre Dumnezeu şi mine, această necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprimă în rugăciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci şi al iubirii. Iar iubirea înseamnă întâlnire cu celălalt. Şi fiindcă iubirea este animată de un avânt infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfăcută decât în întâlnirea cu Dumnezeu, Cel infinit.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în lucrarea deja citată ne spune că „în întâlnirea cu Dumnezeu – Infinitul este perceput ca o bucurie nesfârşită, ca o lumină. Exprimându-le prin cuvinte, omul sugerează această bucurie care depăşeşte orice limite. Deşi încă foarte slab, cuvintele rugăciunii lui Iisus exprimă acest sentiment de bucurie, de recunoştinţă şi de smerenie infinită. Dar lucrul principal nu e să rostim cuvinte. Principalul se află în această experienţă a bucuriei, a recunoştinţei, a iubirii, a smereniei şi chiar a durerii nesfârşite care provoacă păcatul. Cuvintele nu mai formează un obiect de reflexie pentru cel care le pronunţă. Ele nu se mai interpun între om şi Dumnezeu, ci prin ele omul se adresează lui Dumnezeu Care este de faţă. Prezenţa lui Dumnezeu copleşeşte totul”.
Prin urmare, trecând noi prin gama aceasta de stări sufleteşti, la ce ajungem? Cu ce ne alegem? Ce roade culegem? Linişte aducătoare de bucurie şi reconfortare sufletească, împăcare cu Dumnezeu şi cu sine. Minunea rugăciunii nu constă atât în împlinirea ei, în înduplecarea lui Dumnezeu, ci în atingerea tainică ce se efectuează între sufletul nostru limitat şi Duhul nemărginit al lui Dumnezeu. „Inima omului se află într-o stare prielnică primirii harului şi binecuvântărilor lui Dumnezeu. Din această atingere odrăslesc o serie de transformări binefăcătoare în fiinţa noastră. Rugăciunea se face între noi şi Dumnezeu în viaţa noastră umană. În adâncurile serafice ale interiorului nostru se produce, prin rugăciune, o comuniune discretă şi rodnică între noi şi Dumnezeu. Fără această relaţie personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credinţa rămâne o convingere teoretică, cultul o lucrare de formă externă. Fără rugăciune, lucrării noastre morale îi lipseşte profunzimea religioasă, fără rugăciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă în toată plenitudinea ei, se deschide un abis între Dumnezeu şi om” – Remarcă şi subliniază Părintele Ioan Bunea în cartea sa „Psihologia Rugăciunii”.
– În abordarea unui asemenea subiect este greu să găseşti drmul, calea şi traiectul care să definească o stare de lucruri, motiv pentru care dintru început aş vrea să stabilim concret, ce este isihasmul, un concept sau un principiu de viaţă?
– Isihasmul nu este un concept, ci un principiu de viaţă. Isihasmul este o modalitate de a trăi în linişte, dar nu neapărat într-un loc retras sau într-un loc ascuns, ci liniştirea despre care vorbesc Patericul şi experienţa Părinţilor. Este în primul rând un soi de viaţă plăcută lui Dumnezeu, care se adresează sufletului, vieţii, intelectului, voinţei şi sentimentului. Cei care doresc să se liniştească pot fi atât călugări, cât şi mireni. Nu este o vocaţie prin excelenţă a călugărilor. Este adevărat că monahul trebuie să practice această liniştire. Prin definiţie, monahus înseamnă reunit în sine, adică devii una cu Dumnezeu. Şi dacă vrei să devii una cu Dumnezeu, trebuie ca viaţa ta să fie într-o stare de har. Proorocul Ilie a primit descoperirea lui Dumnezeu în linişte, nici în furtună, nici în tunete, ci într-un zefir lin, într-o stare de pace, de liniştire sufletească, astfel încât nimic din ceea ce este pământesc să nu tulbure această linişte. Nevoitorul, atunci când iese din lume, doreşte să se unească cu Dumnezeu, doreşte într-adevăr viaţa pustnicească, aşa cum se spune la slujba călugăriei. Această dorinţă are un singur ţel, apropierea de Dumnezeu. În activitatea lui, el urcă neîncetat. Dinamismul din fiinţa umană ne face să înţelegem că în fiecare zi trebuie să facem ceva pentru a ajunge mai sus. Întotdeauna ne raportăm spre o ţintă, la care privim şi la care întotdeauna ne nevoim să ajungem. Sfântul Apostol Pavel fixează această nevoinţă în crucea lui Iisus Hristos. Deci, cu ochii aţintiţi spre crucea lui Iisus Hristos înaintăm, suntem într-o permanentă ascensiune spre Dumnezeu, care este iubire. Din partea lui Dumnezeu, această liniştire este împărtăşită prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin nevoinţă. Deci Dumnezeu, în aceste porunci ale sale, a aşezat multă linişte, multă pace sufletească. Omul însă trebuie să descopere prin meditaţie, prin contemplaţie, printr-o cercetare de sine, ce este liniştea ca stare sufletească, pentru că isihia tocmai aceasta este, o pace a noastră interioară. Dar nu este o pace a firii, ci o pace ca dar al lui Dumnezeu, care s-a revărsat asupra noastră prin Duhul Sfânt. Atunci când ne rugăm şi când ne concentrăm asupra rugăciunii, mintea intră într-o stare de nevoinţă, într-o stare de asceză, astfel încât ea trebuie să ajungă la deşertare, la smerenie. În acelaşi timp, şi inima trebuie să se ridice spre minte, pentru că trăirea sufletească are nevoie de Cuvânt, care, la rândul lui, trebuie perceput raţional.
– Cuvântul ca percepţie raţională implică ridicarea inimii spre minte. Când descoperi, însă, că eşti în Dumnezeu, că eşti cuprins de puterea Duhului Sfânt?
– Psalmistul vorbeşte adesea despre munţi, despre locuri înalte, ceea ce ne îndeamnă să ne ridicăm de la starea pământească spre starea cerească. Coborârea minţii în inimă nu este ceva la care trebuie neapărat să gândim, această coborâre se face numai pe căile smereniei. Calea smereniei este o cale de înţelegere a propriei fiinţe. Este o stare prin care vedem slăbiciunea noastră, vedem neputinţa noastră, dar în acelaşi timp vedem şi puterea lui Dumnezeu. Am putea spune că în momentul acesta suntem în slavă dumnezeiască, aşa cum şi Sfântul Serafim de Sarov ne învaţă. El spune: „Acum eşti în slavă, acum eşti în bucurie” şi îl întreabă: „Ce simţi?”. Iar el îi răspunde că slava dumnezeiască este doar slava de liniştire, care de fapt este o liniştire a propriei identităţi, o aflare şi o împlinire în acelaşi timp. Liniştea o găseşti numai atunci când eşti cuprins de puterea Duhului Sfânt, când ai aflat calea, când ai aflat viaţa, când descoperi că eşti în Dumnezeu, fără să te opreşti vreodată. Fericitul Augustin spune: „Ne-ai făcut pentru tine, Doamne” şi „Ne linişteşte sufletul nostru, până când se va odihni întru Tine”. Mistica ortodoxă vede într-adevăr în linişte o lumină, o pace sufletească, pe când mistica apuseană vede întotdeauna un zbucium al crucii, al suferinţei, al durerii, al ascezei duse la extrem. Omul, când ajunge la lumină, nu mai are frică, nu mai are acea încrâncenare interioară, pentru că lumina aduce liniştirea sufletului.
– Isihasmul, Înaltpreasfinţia Voastră, este perceput ca o permanentă asceză şi o trăire aparte. Totuşi, aţi putea să delimitaţi centrele reprezentative ale isihasmului ca trăire de sine?
– Putem vorbi de centre isihaste, adică locuri unde s-au nevoit Părinţii. Isihasmul este unul şi acelaşi ca trăire, ca învăţătură. Pornind de la Sfântul Munte Athos, unde isihasmul este de o asceză şi o trăire aparte, şi continuând cu Meteora, vorbim de centre isihaste cu tradiţie. Putem continua cu Sfântul Ioan de Rila, în Bulgaria, cu centrele isihaste din Serbia. Un astfel de centru, extrem de important după părerea mea, a fost Palestina, cu trăitori precum Sfântul Sava, Sfântul Teodosie, Gherasim de la Iordan. Un alt centru isihast care trebuie amintit este Siria. Mănăstirea Sfântului Simion Stâlpnicul este un loc ales, de rugăciune isihastă. Felul în care se ruga Sfântul Simion, trăind în vârful stâlpului, este unul dintre cele mai aspre moduri de rugăciune. Dumnezeu a rânduit să ajung în locul acela magnific şi să simt prezenţa acestui sfânt de o smerenie inimaginabilă şi de o trăire aparte. La Mănăstirea Sfânta Tecla, tot în Siria, am simţit aceeaşi putere a rugăciunii isihaste. Şi la noi în ţară sunt centre isihaste de tradiţie, precum cele de la Mănăstirea Frăsinei, Mănăstirea Neamţ, Mănăstirea Tismana, Mănăstirea Sihăstria. Ca pretutindeni în centrele isihaste, şi aici trăieşti certitudinea că fructul se coace noaptea, într-o ardere treptată, în linişte şi lumină dumnezeiască. Cine vrea să fie pătruns de acest foc al crucii trebuie să se facă pâinea lui Hristos. Jertfa este absolut necesară. Ea ne subţiază, ne transfigurează, pentru că doar aşa vom putea primi lucrarea lui Dumnezeu. Cu cât inima se micşorează faţă de lume, cu atât se dilată faţă de Dumnezeu şi ajungem să-L iubim pe Dumnezeu. Rugăciunea în asemenea cazuri este insistentă, este strigăt. Sfinţii ridicau glasul spre Dumnezeu pentru că ei ajungeau la starea pe care Însuşi Mântuitorul a avut-o pe cruce atunci când a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?”. Sfântul Siluan vorbeşte adesea despre această părăsire şi ne face să înţelegem că nu putem ajunge la Dumnezeu dacă nu stăruim. Dumnezeu ne spune „Bate şi ţi se va deschide”, dar această stăruinţă trebuie să fie întocmai ca a lui Iacob cu Îngerul. Mântuitorul ne întreabă: „Vrei să te vindeci?”, iar noi îi răspundem: „Da, Doamne, vreau”, dar vindecarea cere sacrificiu, cere jertfă, cere smerenie. Trăirea în suferinţă este o mare catastrofă, te pândeşte următorul pas, moartea, or, ca să scapi de moarte, trebuie să te vindeci. Întotdeauna m-a impresionat o scenă în care Michelangelo l-a redat pe păcătos încorsetat de şarpe. Este extrem de sugestivă această imagine a omului păcătos, în care se vede clar cum păcatul îl sugrumă pe om. Păcatul implică existenţa în chinuire, dar împăcarea cu Dumnezeu ne arată că trăim în pace şi murim în pace. De-aceea se şi spune: „S-a săvârşit în pace”. Asta înseamnă că s-a săvârşit în linişte, în bucurie, în dragostea lui Dumnezeu.
– Înaltpreasfinţite Părinte, în Mănăstirea Frăsinei, în care de-a lungul timpului s-au nevoit desăvârşiţi sihaştri, am putea vorbi despre o trăire desăvârşit athonită?
– Mănăstirea Frăsinei este un loc ales de sfinţi. Înainte de Sfântul Calinic, ocrotitorul acestei sihăstrii, la Frăsinei s-au nevoit părinţi sihaştri care încă din vremea aceea aveau rânduială athonită. În legământul de blestem pe care Sfântul Calinic l-a lăsat acolo este menţionat clar că viaţa monahală de la Mănăstirea Frăsinei este o viaţă de tip athonit. Acest loc de rugăciune şi de viaţă pustnicească este şi un loc al prezenţei Sfântului Calinic. El nu a părăsit niciodată această sfântă mănăstire, rânduiala impusă de el păstrându-se şi astăzi. Ceea ce înseamnă că harul pe care l-a primit Sfântul Calinic de la Dumnezeu de a întemeia această sfântă mănăstire este prezent acolo, prezent în viaţa şi trăirea monastică a locului. Ceea ce mă impresionează foarte mult este că cei care ajung la Mănăstirea Frăsinei nu caută un călugăr anume, ci rânduiala Sfântului Calinic, care este o rânduială de slujbă, de rugăciune, de viaţă duhovnicească. Prin aceeaşi rânduială, se ştie că femeilor nu le este îngăduit să păşească în Sfânta Mănăstire Frăsinei, şi asta din simplul motiv de a respecta regulile monastice ale locului ocrotit de duhul Sfântului Calinic.
– Cine anume poate practica isihasmul?
– Orice om, fie călugăr, fie mirean, oricine! Important este să ajungi la acea stare în care Dumnezeu să coboare în inima ta şi să te uneşti cu El. Rugăciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu pe care trebuie să-l căutăm şi trebuie să-l găsim cu orice preţ, dar nu trebuie să-l forţăm pe Dumnezeu să ni-l dea. Ca orice dar, se cuvine doar aceluia care îl merită cu desăvârşire. „Omul însă trebuie să descopere prin meditaţie, prin contemplaţie, printr-o cercetare de sine, ce este liniştea ca stare sufletească, pentru că isihia tocmai aceasta este, o pace a noastră interioară. Dar nu este o pace a firii, ci o pace ca dar al lui Dumnezeu, care s-a revărsat asupra noastră prin Duhul Sfânt.”
Lasă un răspuns