Cadrul didactic – esență și conținut al științei pedagogice…

Pedagogia, domeniu și proces de formare a ființei umane cu acțiunea de a produce efectele necesare în dezvoltarea învățămâtului (de la cel tradițional la cel contemporan), este fenomenul prin intermediul căruia se manifestă și conținutul activității cadrului didactic. Cadrul didactic, dascălul și mânuitorul procesului de instruire, este punctul de reper și obiectul de bază prin care copilul-elevul încearcă și tinde să se recunoască ca personalitate integră atât în spațiul școlar cât și social. În acest caz, pentru a asigura o formare completă a personalității copilului-elevului învățătorul trebuie, în primul rând, să se identifice prin el însuși ca personalitate și identitate a unității de învățământ și, în același timp, ca individualitate autentică în viața socială și culturală a societății. Totodată, profesorul, cu funcția de a educa și a modela caracterul și comportamentul în creștere a copilului, urmează să se identifice ca personalitate pedagogică prin conținuturile cu privire la aptitudinile pedagogice corespunzătoare.

Cu propria personalitate și identitate pedagogică cadrul didactic este acela care trebuie să-și îndeplinească acțiunile cu rol determinant în procesul instructiv-educativ și anume, identificându-se prin elementele fundamentale ale capacităților și competențelor psihopedagogice, psihosociale și științifice. În acest sens, psihologul român și profesorul universitar Nicolae Mitrofan remarcă “că unul dintre principalii factori de succes în activitatea pedagogică este aptitudinea pedagogică cu componentele – competenţa ştiinţifică, competenţa psihopedagogică şi competenţa psihosocială. Toate acestea nu acţionează izolat, ci sunt integrate în structura personalităţii profesorului”. Ţinând cont de aceste afirmații se presupune, că prin competenţa ştiinţifică cadrul didactic își manifestă pregătirea profesională; prin competenţa psihopedagogică asigură totalitatea competențelor și capacităţilor necesare în formarea personalității copilului și, totodată, vrednicia de a înţelege lumea interioară al acestuia; iar prin competenţa psihosocială dezvoltă facultatea de comunicare în relaţiile interumane și comunitare. Deci, prin respectivele conținuturi învățătorul se definește prin rolul de a motiva și a stimula elevul, creându-i în procesul dezvoltării sentimentul de siguranță în propria personalitate. În rezultat, elevul motivat de comunicarea adecvată cu profesorul și unitatea de învățământ reușește să-și formeze propria personalitate cu propria identitate. În acest proces de formare a personalității individului se recunoaște pedagogia ca știință și domeniu de bază al instruirii și educației.

Cadrul didactic, esență și conținut al științei pedagogice, este imaginea reprezentativă a unității de învățământ și a proceselor educaționale corelate cu schimbările epocii contemporane. Epoca contemporană cu mari exigențe în dezvoltare impune sistemului de educație și instruire sarcini concrete cu accent pronunțat pe formarea personalității individului. În raport cu cerințele actuale de dezvoltare unitatea de învățământ, profesorul, elevul prin acțiunea evolutivă a schimbărilor devin actorii principali care tind mereu de a se recunoaște prin noțiunea de personalitate și identitate. Noțiunea respectivă, la rândul ei, își poate obține existența autentică doar sub influența factorilor educaționali, intersectați în mod direct și indirect cu mediul școlar și social. Influența sănătoasă a mediului social și a celui școlar, bazat pe o instruire și educație de calitate, își va avea mereu rezultatele dorite. Rolul principal în acest proces în mod condiționat îi revine profesorului cu unitatea de învățământ. Profesorul cu o pregătire profesională adecvată cerințelor contemporane de instruire trebuie să fie mereu gata de a răspunde provocărilor înaintate de societatea în dezvoltare.

În procesul acestei activități, plină de provocări, profesorul pe lângă competența profesională concomitent trebuie să se manifeste și să se afirme ca un adevărat Om al culturii, inteligenței, spiritualității, omeniei. Cu aceste calități de o valoare inegalabilă cadrul didactic prin unitatea de învățământ urmează să creeze mediul favorabil al procesului psihosocial și psihoemoțional în dezvoltarea copilului, creându-i, în același timp, și condițiile cele mai favorabile menite de a-i dezvolta propria personalitate. Concomitent, prin procesele instructive școala cu profesorul trebuie să se prezinte și să devină cât mai diversificată, punând în practică diverse programe alterntive de instruire și educație, care, în timp, să corespundă necesităților reale ale elevului și societății în creștere. Prin urmare, unitatea de învățământ cu cadrul didactic trebuie să fie valoarea și rolul prioritar în dezvoltarea omului și al societății, iar noțiunea de personalitate și identitate (identitate națională) să fie segmentul și principiul de bază al instruirii și al educației.

Prin vocația și știința pedagogiei profesorul urmează să-și creeze universul de preocupări și responsabilități în funcție de exigențele comunitare corelate cu interesele și cerințele copilului-elevului. Prin pregătirea sau competența profesională teoretic și practic aproape fiecare profesor reușește să transmită elevului informația respectivă cu conținut didactic și științific, însă pentru a forma personalitatea copilului este o realitate că nu fiecare profesor este în masură să realizeze cu succes această latură. De aceea, pentru a realiza cu succes și latura de formare a omului-copilului cu personalitatea respectivă, cadrul didactic mai întâi de toate urmează să-și identifice propria personalitate și identitate cu toate componentele (aptitudini, calități pedagogice, însușiri morale și intelectuale), ca mai apoi să găsească calea corectă de comunicare cu copilul-elevul, determinându-i corect potențialul intelectual cu lumea interioară. Pentru a descoperi și a cunoaște exact lumea interioară a copilului-elevului, profesorul cu personalitatea didactică trebuie să pună în aplicare conținutul propriei personalități corelat cu conținutul aptitudinilor pedagogice. Numai prin buna cunoaștere a elevului și reușita unei comunicări adecvate își va putea lua startul procesul autentic al acțiunii de formare a personalității omului în raport cu personalitatea profesorului și a unității de învățământ. Respectiv, scopul urmat de un comportament adecvat și motivat, realizat în parametrii de respect, responsabilitate, afecțiune și colaborare reciprocă dintre elev-profesor, ulterior va produce și efectele respective bazate pe eficiența, randamentul, valoarea și capacitatea instruirii și a educației. În așa mod, prin eficiența randamentului pedagogic se formează omul cu personalitatea respectivă și se crează capitalul uman, proces de formare al individualității umane, ca ființă socială. Prin respectivele se conturează esența umană în viața socială, rezultat al unei educații prin care se dezvoltă posibilitățile intelectuale și fizice ale individului.

Știința pedagogiei, subiect și acțiune axată pe formarea individului prin instruire și educație, este procesul prin care se identifică și nivelul de dezvoltare al unei societăți. Nivelul de dezvoltare al unei societăți, la rândul lui, se recunoaște prin nivelul de cultură, educație și instruire al individului. Respectiv, prin nivelul de cultură, educație și instruire al individului se recunoaște rolul științei pedagogice, realizat prin intermediul unității de învățământ. În cadrul acestora, unitatea de învățământ recunoscută ca centru cultural, spiritual, intelectual și educațional al unei societăți tinde mereu de a se dezvolta prin noi conținuturi, astfel contribuind neîncetat la formarea ființei umane și remodelarea procesului de instruire. Prin instruire și educație școala încearcă să cuprindă multitudinea de acțiuni și activități corespunzătoare științelor pedagogice. Metodele de predare cu accent pe gândirea logică, bazate pe creativitate și talent, este segmentul prin care procesul instructiv-educativ își modifică mereu conținuturile în pas cu transformările evolutive ale epocii moderne. Așa cum concretizează Kant “că copiii nu trebuie să fie dresați în mod mecanic, ci să fie învățați să gândească”[1, pag.8], așa și știința pedagogică contemporană cu metodele de predare și educație încearcă să se reformeze în timp în modul cel mai calitativ, ținând cont de logica și natura schimbărilor. Educația cu funcția de a dezvolta și a stimula gândirea copilului-elevului prin creativitate, inventivitate, cunoaștere, imaginație, raționalitate, fantezie este rolul fundamental al procesului actual de instruire. Pe acest fundament al instruirii se dezvoltă atât omul cât și societatea cu capitalul uman respectiv. În procesul instruirii omul se formează și se dezvoltă cu scopul de a dezvolta societatea prin care își manifestă existența. Cu capacitățile și aptitudinile formate în instituția de învățământ omul este acela, care pune bazele de dezvoltare a unei societăți. Astfel, nivelul de dezvoltare al unei societăți reflectă în mod direct nivelul de creativitate, instruire și talent al individului, rezultat al metodelor și proceselor educative aplicate în unitatea de învățământ.        

Învățământul, ca activitate socială bazată pe instruirea și educația ființei umane, este tabloul real al școlii publice și se prezintă pozitiv prin faptul că este deschis pentru majoritatea populației, indiferent de poziția socială. Școala sau unitatea de învățământ cu componentul de a educa și instrui omul este acțiunea prin care se profilează conținutul procesului instructiv-educativ și conținutul cu tendințe de a atinge un anumit scop. Scopul anumit sau scopul în sine, cu conținut tangibil, este latura prin care instituția de învățământ își asumă rolul de formare a ființei umane, devoltându-i în timp personalitatea în raport cu mutațiile și nevoile societății în evoluție. Societatea în creștere cu o multitudine de cerințe inovaționale față de procesul de instruire își axează cerința de bază pe fenomenul de formare a personalității omului. Principala exigență inovațională de sistemul de învățământ contemporan (în special, față de cel din Estul Europei, America de Sud, Africa, Orientul Mijlociu, Asia Centrală) este fenomenul de “învățământ formativ-inovativ”. Această noțiune în mod direct își identifică sensul, având la bază procesul de formare a omului-copilului cu noi conținuturi. Noile conținuturi, raportate la personalitatea și identitatea individului, se plasează în noțiunea “de a cunoaște, de a forma, de a descoperi și de a implementa mereu noul în procesul instructiv-educativ”. În acest sens, Kant accentuează “că educaţia este cea mai mare problemă şi cea mai grea problemă care poate fi dată omului spre dezlegare. Cunoaşterea depinde de educaţie şi educaţia depinde iarăşi de cunoaştere.

De aceea, educaţia poate face numai încetul cu încetul un pas înainte şi numai prin faptul că o generaţie transmite celei ce urmează experienţele şi cunoştinţele ei, că aceasta, la rândul ei, adăugând ceva, le predă celei ce vine. Numai astfel se poate ivi o noţiune exactă despre modul de educare”[1, pag.19]. Totodată, Domnia Sa spune “că educaţia este o artă a cărei practicare trebuie perfecţionată prin multe generaţii. Fiecare generaţie, înzestrată cu cunoştinţele celei precedente, poate înfăptui tot mai mult o educaţie care dezvoltă în mod proporţionat toate dispoziţiunile naturale ale omului, conducând astfel umanitatea spre menirea ei”[1, pag.20]. Urmând aceste cuvinte, aș concretiza că anume știința pedagogiei este aceea care trebuie să realizeze aceste acțiuni supreme menite de a dezvolta și evolua ființa umană. Deci, numai sistemul de învățământ, fiind coloana vertebrală a științei pedagigice, este domeniul și procesul prin care copilul-elevul-omul se dezvoltă, se formează și își acumulează întreaga diversitate a cunoștințelor, aptitudinilor și calităților pentru a deveni o personalitate cu identitatea respectivă. Prin urmare, învățământul public, axat pe mișcarea evolutivă a științei pedagogice, este domeniul și procesul prin care se formează omul și societatea corespunzătoare.