Nu doar de-ale bisericii şi preoţiei…

Mai întâi vă rog să citiţi gândurile scrise ale unui om al bisericii ortodoxe române, preotul Bogdan Cerveneak (n. 1988, mort de curând, fost student eminent al Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu): „Un preot ar trebuii să facă tot binele care-i stă în putinţă şi să suporte tot răul cu care-l răsplătesc oamenii”. Iată şi ce spunea scriitorul francez Honore de Balzac (1799-1850), el fiind un neîntrecut psiholog şi un fin cunoscător al nestatornicei firei omului: „Când o femei este prea bătrână pentru a mai place bărbaţilor, ea se întoarce la Dumnezeu”. P.S: Dar nu numai ele, femeile, ci şi bărbaţii.

Numai priviţi enoriaşii duminicali şi cei din sărbătorile religioase din biserici: la zece oameni în vârstă, care par a fi credincioşi smeriţi şi rugători, veţi vedea doar câte un tânăr sau câte o tânără ce întârzie în biserică până la sfârşitul slujbei. Restul vin, se închină grăbiţi în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, după care mimează că o sărută. Apoi, la plecare, lasă, eventual, un pomelnic şi aprind o lumânare, după care întorc spatele şi pleacă care încotro. În schimb, sunt tot mai mulţi copii mici şi elevi-şcolari, împreună cu părinţii, cu bunicii sau cu străbunicii lor.

Şi încă o nedumerire: De ce, oare, sfânta biserică îi pierde pe drum pe aceşti frumoşi şi cuminţi copii?! Dar de ce şi mulţi dintre ei, la rândul lor, se vor reîntoarce să se roage în faţa altarelor bisericilor doar după ce au trecut, succesiv, prin etapa adolsecenţei, a maturităţii şi a tinereţii, revenind la rugăciune şi închinăciune doar când devin nu numai bunici şi străbunici tinerei, ci bătrâni bătrâni de tot, necăjiţi, supăraţi, dezamăgiţi, îngânduraţi sau tare bolnavi?!

Să recunoaştem că toate aceste triste constatări sunt mai mult decât câteva simple şi nevinovate întrebări retorice. Pentru că dacă, cumva, le căutăm şi le găsim adevăratul lor răspuns, n-avem a sta liniştiţi şi nici a privi cu optimism şi încredere viitorul apropiat şi nici în cel îndepărtat al omenirii! De această situaţie atât de actuală şi de dramatică suntem vionovaţi fiecare în parte. Atât preoţii, cât şi enoriaşii lor, cei care căutăm şi găsim, duminică de duminică, drumul lung, anevoios şi plăcut spre sfânta biserică. Nu-i mai luăm în calcul pe acei atei cercetători-ştiinţifici şi filosofi, care se dovedesc, până la urmă, că sunt doar nişte făţarnici. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, ei vin sau se reîntorc la credinţa în Dumnezeu. Mai ales atunci când ajung pe patul neodihnitor al spitalului sau pe cel definitiv al morţii trupului. Adică când dau de cel mai îngrozitor şi ultim necaz al vieţii lor, fie scurtă fie lungă: de a murii lucizi şi în chinuri fizice şi sufleteşti dureros de triste. Doar în astfel de împrejurări ei îşi fac semnul Crucii, fie pe frunte, fie doar în gând. Şi mai fac acest gest creştinesc şi atunci când Cerul furtunos este străfulgerat şi luminat de fulgere; când Pământul e zgâlţâit din toate încheieturile sale de cutremure, de tunete şi de trăsnete; când casele, vilele, palatele, pădurile şi câmpurile lor le sunt mistuite de vâlvătaia arzătoare a focului; când apele învolburate le distrug agoniseala de o viaţă; când secetele le pârjolesc grădinile, ierburile şi semănăturile; când lăcustele le devorează recolta; când bolile le ucid pruncii…Iar pentru oricare muritor, atunci când în lume au reapărut vechile năvăliri ale popoarelor migratoare şi oamenii se omoară între ei, indiferent de motivele scornite de minţile lor bolnave. Lipsa respectului reciproc, precum şi prea mica frică de atotputernica Dumnezeire îi înrăieşte tot mai mult, făcându-i tot mai neiertători, unii faţă de alţii. Dar şi tot mai nesătui în a strânge bogăţie, dornici de a acumula, cu orice preţ, cât mai multe şi felurite plăceri ale vieţii, averi fabuloase şi bunătăţile cele mai rare şi scumpe ale Pământului şi Cosmosului!

Vă spun toatea acestea în scris, să rămână mărturie că v-am atenţionat că putem să redevenim Oameni de Omenie chiar şi când nu putem ajunge la Sfânta Biserică, rugându-ne în gând din tot sufletul! Până la urma urmei, tot o vom face, într-un fel sau altul! Dar cu zadarnicul regret că fi-va mult prea târziu. Deşi, reîntoarcerea târzie din rătăcirile vieţii este posibilă şi iertătoare!

One Response to Nu doar de-ale bisericii şi preoţiei…

    Faci un comentariu sau dai un răspuns?

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *