Dacă ne dorim să înţelegem mai mult din identitatea noastră, să înţelegem mai mult din rădăcinile noastre şi din trecutul străbunilor noştri, ar trebui să ne întoarcem privirile şi către inima României, acolo unde sunt cele mai numeroase dispute legate de identitatea şi de istoria noastră. În judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite de-a lungul timpului peste 200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate GET-ice! În timp ce autorităţile se ocupă cu polemizările, aceste descoperiri uluitoare nu sunt nici popularizate, nici puse în valoare, deşi ar putea să lumineze o bună parte din vechimea acestui popor român. În acestă zonă, totul a început pe la 1800, cu descoperirile făcute întâmplător de ţăranii care îşi munceau pământurile. Ei aduceau autorităţilor bucăţi ciudate de metal vechi, sau cioburi, sau chiar vase întregi, pe care le descopereau atunci când întorceau brazda cu plugul.
Astfel de semnalări erau destul de frecvente pe toată partea estică a Transilvaniei şi aproape că nu există sat în care să nu se ştie câte un loc „special”, o „vatră”. D. Scheint a fost printre primii cercetători care a luat aminte la aceste descoperiri întâmplătoare şi a început studierea sistematică a regiunii. A căutat în special cetăţile şi aşezările fortificate, acestea fiind încă de pe atunci obiect de dispută, mai ales pe problema datării: erau ele construite înainte sau după descălecarea secuilor? Concluziile sale vor fi în bună măsură politizate, vorbindu-se despre cetăţi construite şi înainte, şi după venirea secuilor. Curios a fost însă faptul că cetăţile considerate mai vechi se regăseau în legendele locale, pe când cele mai noi nu se regăseau în poveştile secuilor. Cercetările ulterioare au arătat că cetăţile mai noi au fost construite de cele mai multe ori pe ruinele vechilor cetăţi sau fortificaţii. După studiul publicat de Scheint în 1833, au urmat însă şi alte cercetări ale zonei. În perioada interbelică, A. Ferenczi face primele săpături de anvergură, strict pe problema dacică.
Într-un moment în care nu se politiza atât de mult cercetarea, descoperirile şi însemnările sale au avut o importanţă foarte mare pentru cei ce au studiat ulterior, deşi exagerări au mai existat, inclusiv legate de o „perioadă slavă” a regiunii. În 1985, Viorica Crişan, acum directoare a secţiei de arheologie a Muzeului din Cluj, a ajuns la muzeul din Miercurea Ciuc şi a început să pună cap la cap toate studiile de până atunci, făcute despre dacii din estul Transilvaniei. Numai astfel s-au mai „limpezit” izvoarele arheologice aflate aici. Pentru o primă abordare, traseu „arheologic” de pe latura stângă a Râului Negru este cel urmărit de noi, în această cercetare. Acesta continua fie drumul ce intra prin Oituz – Breţcu – Ojdula, fie pe cel denumit „Calea Vrancei” şi care pătrundea în depresiune la Ojdula şi continua prin aşezările dacice de la Hilib, Ghelinţa, Peteni, Zăbala, Tamaşfalău, Surcea, Telechia, Brateş, Boroşneu Mare, Reci şi mai departe spre alte zone ale Daciei intracarpatice. În acest drum ajungeau şi cei care treceau muntele pe Bâsca Mare – Comandău – Covasna sau pe celelalte căi dinspre Buzău. Este greu de spus dacă unul din cele două trasee a fost mai intens utilizat sau nu.
Cert este că şi pe cel de al doilea se remarcă, pe lângă artefactele obişnuite ale aşezărilor, tezaurele monetare şi de obiecte descoperite la Ojdula (tezaur de monede greceşti), Hilib (tezaur format din 76 drahme Dyrrhachium, trei imitaţii de tetradrahme thasiene şi un denar roman republican), Ghelinţa (două tezaure, din care unul de podoabe şi denari republicani romani (o brăţară în spirală, decorată cu motive în relief executate prin ştanţare, trei fibule fragmentare de tip Latčne târziu cu coardă exterioară, un lanţ împletit, fragmentar şi monede romane republicane) şi altul (compus din 200 monede greceşti Thasos, Apollonia şi Dyrrhachium), Peteni (tezaur de monede şi podoabe compus din 39 denari republicani romani (172 – 68 î.Hr), două brăţări spiralice cu palmete, decorate cu motive în relief realizate prin ştanţare, un colier fragmentar şi două fibule de tip „linguriţă”, bucăţi de bandă de argint, o placă de bronz şi un fragment dintr-o placă de fier) sau Surcea (un tezaur de argint format din: 1). o faleră, ovală, reprezentând un călăreţ în mers spre dreapta. El ţine cu mâna stângă frâul, iar cu dreapta mânerul unei săbii lungi. Călăreţul, imberb, este îmbrăcat în armură şi poartă pe cap coif; deasupra capului este un vultur cu aripile desfăcute. La picioarele calului, redat în mişcare, cu piciorul stâng ridicat, se află un câine (lup); 2). o faleră, rotundă, reprezentând un grifon; marginile ambelor falere sunt ornamentate cu semiove incizate; 3). patru baze de cupe, de formă semisferică, ornamentate în relief (de sus în jos): şnur, frunze de acant şi lotus cu vârful în jos, alternând; spaţiile dintre vârfurile frunzelor sunt umplute cu puncte; (D = 7,2 – 7,3 cm); toate piesele sunt din argint aurit; 4). şase nicovale de fier; 5). un lingou de argint).
Satul Surcea aparține de comuna Zăbala și se afla la trei kilomteri vest de Tamașfalău, pe DC 10. În perimetrul localității s-au identificat mai multe unelte de piatră cioplită, fără precizarea epocii. Pe ogorul unui locuitor au fost culese fragmente ceramice, fusaiole de lut, oase de animale, lame de silex, aparținând epocii neolitice, precum și fragmente ceramice, un vas cu patru butoni, o ceașcă cu toartă, aparținând epocii bronzului. În perimetrul localității s-au mai găsit fragmente ceramice datate din prima și a două epocă a fierului. În anul 1934, cu ocazia unor săpături, s-au găsit urmatoarele obiecte: o faleră de argint aurit, reprezentând cavalerul trac (Cavalerul Zamolxian sau Danubian, cel ce apare în multe reprezentări din tezaurele geților sudici, descoperite în Bulgaria), cu o pasăre deasupra capului (Mama Gaya Vultureanca sau Planeta Pământ în „zborul” ei galactic) și un câine la picioare (așa numiții „Câinii Pământului”, care „urlă” prevestind vreun cataclism planetar) și o faleră reprezentând un animal înaripat (grifon; semn al Tainei acestei Lumi; semn al Leoaicei Sarmis – Forța Vieții combinată cu semnul Mamei Gaya Vultureanca – Planeta Pământ; Renașterea prin Apocalipsă; „oprirea și restartarea vieții și timpului”). Reprezentarea Grifonului Getic mai apare pe scuturile de fier geto-dace din Cetatea Piatra Roșie, pe fundurile paharelor bitronconice de argint geto-dace tip Agighiol (Fiara Adâncului), pe coiful princiar de aur al Frăției Getice descoperit la Coțofenești (jud. Prahova), pe vasele de aur din Tezaurul de la Sânnicolau Mare (Banat), dar și în repreentările existente pe tezaurele geților sudici (traci) descoperite în Bulgaria. Falera era un ornament care se purta la gât, ca medalion. Pe primul dintre aceste medalioane descoperite la Surcea („Surceaua nu sare departe de pom!”) avem una dintre primele reprezentări ale acvilei, cea care s-a consacrat în heraldica românescă de mai târziu (Mama Gaya Vultureanca). Tezaurul mai cuprinde patru baze de cupe din argint, de forma semisferică, ornamentate în relief: șnur (sfoară răsucită), frunze de acant (plantă gen ciuline; plantă cu țepi) și lotus cu vârful în jos (semnul Lotusului este cel al Fiului Nefertum din triada sacră a Bisericii Vechi Valaho-Egiptene); nicovale mici de fier, de dimensiuni diferite; o bară de argint (lingou) ca material brut; diferite vase ceramice, printre care o ceașcă cu toartă, la fund decorată cu „omphalos”, o oală decorată, o ceașcă dacică și fragmente de fructiere. Tezaurul dateaza din sec. I î.Hr. Din localitate au fost culese și fragmente de vase romane, care indică o stațiune foarte bogată și de lungă durată. Prima atestare documentară a localității este din anul 1567. Denumirile istorice românești ale locului au fost: 1787, Perr (Par); și din 1854, Surce (Surcea).
Toate aceste piese de tezaur vorbesc despre un cult străvechi, cel al Vechii Biserici Valaho-Egiptene, cel care a creat pentru prima oară în istorie ideea de cavaler apărător al unor percepte religioase-magice. Cavalerul Zamolxian sau Danubian (cel care, cu ajutorul calului se putea deplasa foarte repede, ca „valul Potopului Planetar”; de aici și „ca-val-cad-a”) era dedicat unei cauze sfinte: apărarea Marei Arii Getice ce va deveni loc al salvării speciei umane la timp de cataclism planetar, păstrarea prin tradiții și obiceiuri a cunoștințelor primare necesare unei reluări a vieții umane normale și civilizate, aplicarea unor măsuri de extremă urgență pentru salvarea oamenilor cuprinși în marele cataclism ce va veni. De aceea, la Zidul lui Adrian (Marea Britanie) există o „Biserica Exercitatoria” (Biserica de exerciții militare) a geto-dacilor care au luptat aici (clădirea unică în întreg spațiul Imperiului Roman, dar pe teritoriul Geției de Aur sunt multe clădirile specifice, în formă rotundă (Lumea noastră era Plană (pătrată) pentru unele popoare, sau Rotundă (cu mai multe dimensiuni) pentru altele; Geții de Aur știau Taina Lumilor, de aceea se pot vedea și astăzi clădirile sactuare rotunde de la Sarmisezetusa Regia, din cetățile dacice, din Sanctuarul Marilor Zei din Arsinoe (Samotrachia), forma Sfântei Sofia din Constantinopol (formă rotundă a cupolelor preluată și în arhitectura moscheilor din zona Istanbulului), Biserica Rotundă a lui Galeriu (Tesalonic; Săruna) și în formă de potcoavă (semicirculară; potcoava ca „semn al norocului”), specifice acestor cavaleri). Ei se rugau și în același timp se antrenau pentru luptă, implicați total în acea credință primordială ce propovăduia revenirea periodică a cataclismelor și necesitatea apărării oamenilor de ororile acestor perioade. Credința lor în nemurire venea din faptul că, indiferent de șocul apocaliptic planetar care va veni (când toată planeta va fi un imens cimitir), aici, pe acest teritoriu apărat cu viața lor timp de mii de ani, se va putea „restarta” viitorul omenirii; aici va exista șansa de a supraviețui și chiar de a trăi sute de ani după trecerea prin apocalips (Dio Geția, Dacia Felix (Dacia Fericita), Adam Clisi (Pământul lui Adam), Grădina Maicii Domnului). De aici a pornit tradiția cavalerilor ce au urmat de-a lungul istoriei noastre, dar s-a pierdut misiunea inițială și inițiatică (Cavaleri Teutoni, Cavaleri Templieri, Cavaleri Ioaniți, Cavalerii Mesei Rotunde, Cavalerii Ospitalieri, etc.). Faptul că aceștia s-au lăsat coordonați de Sfântul Scaun, a făcut ca acești cavaleri să se implice în 8 cruciade (9 cu cea a săracilor), acoperind o perioadă de 200 de ani de război, așa zis „sfânt”.
Cavalerii geto-daci (Danubieni sau Zamolxieni), urmași ai Geților de Aur primordiali, au respectat perceptele religiei lor și și-au dat jertfa pentru aceste credințe strămoșești.
Lasă un răspuns