Grupul de bocitoare intră în casă:
„Iar, firule, iar,
Fir de trandafir,
Ce te-ai înlemnit,
De n-ai înflorit
Și azidimineață,
Ca ieri dimineață?
Răjile (petalele) le-am prăvit
(sfârșit),
Pân’ m-am despărțit
De ai mei din casă.
C-am stat cu ei la masă;
Și de strini, și de vecini.
Iar, firule, iar,
Fir de trandafir,
De ce n-ai înflorit
Și azidimineață,
Ca ieri dimineață?
Răjile le-am privit,
Pân’m-am despărțit
De luna cu soarele,
De cerul cu stelele,
De păduri cu micșunele
Și de munți cu viorele.
Iar pân’ m-am despărțit
De toți prietenii mei
De-am trăit bine cu ei.
Iar, firule, iară,
Fir de trandafir,
Ce n-ai înflorit
Și de dimineață,
Ca ieri dimineață?
Răjile le-am prăvit,
Pân’ m-am despărțit
De ape mergătoare,
Păsări călătoare,
De grădini cu floricele,
De toate rudele mele,
Ce-am trăit bine cu ele.
Iar (N), iar,
Ieși afară-n pragul mare,
Uită-te la răsărit,
Vezi ce s-o ivit:
Un pom mare, înflorit.
Iar mai jos la rădăcină
Este o lină fântână.
Pe-acolo, dragă, să treci
Și-acolo să te umbrești.
Este un scaun de odihnă,
Acolo să te-odihnești,
Apă rece să poftești.
Să ieie apă să te speli!
Speli mâinile până la coate,
Să te cureți de păcate
Și de sudoarea de moarte.
Și-nainte să mai mergi,
Până la un colț de rai
Și-acolo seamă să iai,
Că-nainte-ți vor ieși
Trei feciori de crai.
Și ei întâi îți vor cere
Fețișoara dumitale.
Fața lor să nu le-o dai,
Ca să mergi cu ea în rai.
Și lor să le dai
Nouă gulerele
Cu nouă parale.
Iar ei dacă-ți vor cere
Ochișorii dumneatale,
Ochișorii să nu-i dai,
Ca să mergi cu ei în rai.
Lor tu să le dai
Nouă basmale,
Cu nouă bănuți în ele,
Vama s-o plătești,
Ca să te-odihnești.
Plângeți voi, patru pereți,
Că de mine rămâneți!
Plângeți voi, patru ferești,
Eu pe voi nu mai privesc!
Plângeți voi, rudele mele
Și plângeți cu multă jele
După binețile mele!
Plângeți voi, copiii mei,
Că rămas-ați singurei
Și eu nu mai vin la voi.
Și de v-am mai supărat,
Eu vă rog să mă iertați,
Că omu-n lume cât trăiește,
El multe le mai greșește,
La moarte puțin gândește.
Dar moartea când a sosit,
L-a luat cum l-o găsit,
Mântuit, nemântuit!
L-a pus moartea la pământ
Din foișorul lui cel-nalt,
L-a culcat moartea la pat,
Fiindcă moartea-i răpitoare,
Culcă omul din picioare!”
Această parte a „Zorilor” se cântă în fiecare din cele trei dimineți premergătoare înmormântării.
Lasă un răspuns