Bocetul și ritualul înmormântării…

Grupul de bocitoare intră în casă:

„Iar, firule, iar,

Fir de trandafir,

Ce te-ai înlemnit,

De n-ai înflorit

Și azidimineață,

Ca ieri dimineață?

Răjile (petalele) le-am prăvit

                               (sfârșit),

Pân’ m-am despărțit

De ai mei din casă.

C-am stat cu ei la masă;

Și de strini, și de vecini.

Iar, firule, iar,

Fir de trandafir,

De ce n-ai înflorit

Și azidimineață,

Ca ieri dimineață?

Răjile le-am privit,

Pân’m-am despărțit

De luna cu soarele,

De cerul cu stelele,

De păduri cu micșunele

Și de munți cu viorele.

Iar pân’ m-am despărțit

De toți prietenii mei

De-am trăit bine cu ei.

Iar, firule, iară,

Fir de trandafir,

Ce n-ai înflorit

Și de dimineață,

Ca ieri dimineață?

Răjile le-am prăvit,

Pân’ m-am despărțit

 

De ape mergătoare,

Păsări călătoare,

De grădini cu floricele,

De toate rudele mele,

Ce-am trăit bine cu ele.

Iar (N), iar,

Ieși afară-n pragul mare,

Uită-te la răsărit,

Vezi ce s-o ivit:

Un pom mare, înflorit.

Iar mai jos la rădăcină

Este o lină fântână.

Pe-acolo, dragă, să treci

Și-acolo să te umbrești.

Este un scaun de odihnă,

Acolo să te-odihnești,

Apă rece să poftești.

Să ieie apă să te speli!

Speli mâinile până la coate,

Să te cureți de păcate

Și de sudoarea de moarte.

Și-nainte să mai mergi,

Până la un colț de rai

Și-acolo seamă să iai,

Că-nainte-ți vor ieși

Trei feciori de crai.

Și ei întâi îți vor cere

Fețișoara dumitale.

Fața lor să nu le-o dai,

Ca să mergi cu ea în rai.

Și lor să le dai

Nouă gulerele

Cu nouă parale.

Iar ei dacă-ți vor cere

Ochișorii dumneatale,

Ochișorii să nu-i dai,

Ca să mergi cu ei în rai.

Lor tu să le dai

Nouă basmale,

Cu nouă bănuți în ele,

Vama s-o plătești,

Ca să te-odihnești.

 

Plângeți voi, patru pereți,

Că de mine rămâneți!

Plângeți voi, patru ferești,

Eu pe voi nu mai privesc!

Plângeți voi, rudele mele

Și plângeți cu multă jele

După binețile mele!

Plângeți voi, copiii mei,

Că rămas-ați singurei

Și eu nu mai vin la voi.

Și de v-am mai supărat,

Eu vă rog să mă iertați,

Că omu-n lume cât trăiește,

El multe le mai greșește,

La moarte puțin gândește.

Dar moartea când a sosit,

L-a luat cum l-o găsit,

Mântuit, nemântuit!

L-a pus moartea la pământ

Din foișorul lui cel-nalt,

L-a culcat moartea la pat,

Fiindcă moartea-i răpitoare,

Culcă omul din picioare!”

Această parte a „Zorilor” se cântă în fiecare din cele trei dimineți premergătoare înmormântării.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*