Pornesc la analiza ce mi-am propus-o de la evoluţie şi progres, două concepte care au înfierbântat şi continuă să înfierbânte conştiinţele cu adevărate preocupate de soarta şi viitorul omenirii. Căci dacă pentru materialiştii prin excelenţă (fiii succesului de felul politicienilor şi pragmatiştilor), evoluţia omului şi progresul lumii sale sunt realităţi atât de evidente, încât ar fi de-a dreptul absurd să le pui la îndoială, iată că mai sunt gânditori, nu neaparat pesimişti sau idealişti (bunăoară aşa ca scriitorul francez Léon Daudet), care compară evoluţionismul cu un orb, iar progresul cu un paralitic: Când cade orbul, cade şi paraliticul pe care-l cară în spate!
Fireşte, critici şi revolte împotriva inegalităţilor şi nedreptăţilor sociale au fost de când lumea, de-ar fi să amintesc aici doar de marea răscoală a sclavilor de sub conducerea lui Spartacus şi de eroismul mizeriei voluntar-exterioare a cinicilor, un necruţător afront la adresa neomeniei îmbogăţiţilor şi a bogăţiilor ce poartă-n ele nefericirea ahtiatului după aşa ceva. Dar alternative teoretice, ba chiar şi soluţii concrete de eradicare a nedreptăţilor sociale, cuprind toate religiile universaliste, în primul rând creştinismul: Se ştie foarte bine că în primele secole de la naşterea şi răspândirea creştinismului, au apărut acele congregaţii ale iubirii şi solidarităţii creştine, în care bunurile aparţineau tuturor membrilor, iar obligaţiile de ajutorare fiecăruia!
Primul program laic şi de mare amploare privind construirea unei societăţi mulţumitoare până la instaurarea fericirii generale, va fi expus de Thomas Morus de-abia în anul 1516 în cartea sa Utopia, numele unei insule (evident, închipuită) condusă de un sfat al bătrânilor, unde numărul orelor de lucru este, în principiu, fixat la şase pe zi, unde bogăţia şi sărăcia sunt nişte biete noţiuni relative, căci metalele preţioase sunt aici întrebuinţate doar la fabricarea oalelor de noapte, iar pietrele preţioase încântă copiii în jocurile lor, şi unde fericirea este ţinta oricărei activităţi şi scopul final al întregii vieţi, potrivit nobilei convingeri a autorului, admirabil sintetizată de P.P.Negulescu în tratatul Destinul omenirii (vol. II, capitolul Rezultate negative?): „O organizare socială, care ar face pe oameni bogaţi din punct de vedere economic, sau virtuoşi din punct de vedere etic, fără să-i facă, în acelaşi timp, şi fericiţi, ar fi desigur absurdă”. Iar spre a putea realiza cu adevărat mult visata fericire, ne avertizează Thomas Morus prin intermediul lui P.P.Negulescu, „orice organizare socială trebuie să ţină socoteală de cele două condiţii de căpetenie ale ei, care sunt plăcerea şi înţelepciunea”: Fără mulţumirile corpului şi sufletului, omul suferă, drept urmare nu poate fi fericit, dar şi fără limitarea înţeleaptă a acestor plăceri, proces controlat de virtute, omul iarăşi nu poate să fie fericit, întrucât ajunge să sufere cumplit de pe urma propriilor excese.
Generoasele utopii ale lui Thomas Morus au fost reluate şi continuate o sută de ani mai târziu de Campanella, în secolul al XIX-lea de falansterele lui Charles Fourier şi de icarianismul eşuat al lui Cabet, iar în secolul următor de barbaria şi sterilitatea statelor marxisto-leninisto-staliniste.
În pofida acestor străduinţe teoretice şi practice întru edificarea unor comunităţi, respectiv a unor societăţi mai bune şi mai drepte, ştiut fiind faptul că adevărul este aspectul teoretic al binelui, iar binele este aspectul practic al adevărului, rezultatele concrete la care s-a ajuns s-au situat la aşa o mare distanţă de visurile utopiştilor clasici şi – de ce nu? – ale unora dintre ideologii mai aproape de noi, încât, după ce trece în revistă „binefacerile” bolşevismului şi fascismului („Pentru comunism, ca şi pentru fascism, nu mai există alt ideal decât uniformitatea, iar nonconformismul ia înfăţişarea unei crime”), Negulescu îşi încheie volumul II al vastei scrieri Destinul omenirii cu capitolul intitulat Criza morală contemporană.
N.B.: Din cele consemnate de istoria cunoaşterii umane, precum şi din încercările încă proaspete ale milioanelor şi milioanelor de oameni, care au ieşit mai mult sau mai puţin traumatizaţi sufleteşte şi/sau trupeşte din universul concentraţionar al bolşevismului, se poate desprinde următoarea idee de bun simţ pentru omenirea prezentă şi viitoare: Omul este în stare numai să viseze, să spere şi să fluture lozinci de felul celei iacobine: Libertate, egalitate, fraternitate sau moartea, dar numai bunul Dumnezeu poate face (şi e sigur că o va face!) ca libertatea şi egalitatea, principii care în logica omului păcătos se exclud reciproc, să pună umărul alături de iubire şi fraternitate, astfel încât actuala căruţă a necesităţii să intre în împărăţia fericirii necuprinse (s-o îmburde-n rai, cum spun maramureşenii)!
Iată de ce Negulescu, după ce citează masiv şi convingător din reputaţi gânditori interbelici străini pentru a sublinia scăderea generală a nivelului moralităţii („oamenii fără principii morale se înmulţesc necontenit”, „egoismul şi cruzimea au făcut progrese de netăgăduit”, „natura omenească este excepţional de rea”, „civilizaţia cea mai înaintată nu-i face pe oameni mai puţin cruzi”), ne prezintă curiosul raport de compensare dintre delicte şi crime: La vremea respectivă se presupunea că „suma efectelor pe care le produc pornirile antisociale trebuie să rămână, în aceeaşi perioadă de timp şi în aceeaşi ţară, constantă”.
Fireşte, pornind de la ipoteza că „intensitatea cu care lucrează acele porniri rămâne staţionară”. „De unde”, ne spune în continuare autorul, „credinţa sociologilor că delictele formează un fel de supapă de siguranţă, care apără societăţile omeneşti împotriva crimelor propriu zise”. Dar intensitatea pornirilor antisociale n-a rămas constantă nici măcar în perioada interbelică, deci nici raportul n-a fost respectat. Cu atât mai puţin astăzi (după al doilea război mondial şi lungul război rece), când unora dintre semeni le-a intrat în sânge, iar restul s-au obişnuit (sic!) cu minciuna, hoţia şi ipocrizia, respectiv cu agresiunea, egoismul şi cruzimea. Că doar nu de florile mărului de la al doilea război mondial până astăzi n-a trecut nici măcar o zi fără conflicte militare, deseori din belşug condimentate (!) cu atacuri teroriste…
Şi încă şi mai puţin într-o ţară coruptă aşa ca România postdecembristă, unde toată lumea vede că peştele de la cap se împute (premier anchetat şi atâţia parlamentari penali), dar tace şi rabdă, unde milioane de resemnaţi trăiesc de azi pe mâine ca unii să poată fura la propriu bani cu sacul şi unde deocamdată au loc doar crime ordinare cam la tot pasul, până în ziua când veneticii (veniţi pe furiş sau repartizaţi prin cotă obligatorie dintre musulmanii care, iată, au călcat în picioare Europa), le vor ridica la rangul de extraordinare, adică vor muşca mâna celui care le va da să mănânce.
Lasă un răspuns