Poetul și românistul lombard Luca Cipolla este un onirosurrealist fantast. Textele sale poetice par a avea un echilibru al modernității, dezmințit însă de narativitatea oximoronică între absurd amintind de Urmuz și Virgil Mazilescu și angelismul marilor orfici ai adorației fără frontiere. Formal, poeziile sale, rod al unei ingenioase ars combinatoria, învederează simultan tonalitățile contrastive generate de juxtapunerea unor versete și premeditate notații prozaice. Autorul se află în siajul spiritului postmodern al amanților dizarmoniilor și al spulberării bruște a idilismului: “Ca să disting greșeala mă-ncredințez oglinzii,/ și totuși dincolo de râu ajunge să mă uit/la mine și la tine,/ la alții și la alte../Atunci va să-nțelegem jocurile noastre/unde se-ascunde soarele adesea după nori de fosfor./Nici un costum de scenă/în material/ întregului perceptibil și tăinuit./Iubirea/ să ne piardă ca versuri/într-un cânt.”. Aparent clar òi accesibil, Luca Cipolla este un poet enigmatic dar plin de miez ce -și poate revendica fără complexe inutile o ars poetică de tip Mario Luzi. O poezie a cunoașterii prin ardoare, a conștiinței că perfecțiunea marmoreană tip Canova sfârșește prin a obosi cititorul. Compozițțile sale preferă premeditat impecabilului eroarea necesară ce dă curaj și undă verde feluritelor interpretări, unui evantai amplu de opinii. Luca Cipolla nu aduce în pagină perfecțiunea sferei, ci imperfecțiunea inevitabilă, fragmentul lapidar, dilema, cazualul, cu alte cuvinte tot ceea ce sporește vitalitatea, ceea ce Nietsche numea sentimental Ființării. Poezia lui Luca Cipolla, fără a exclude sentimental infinitudinii, pivotează în jurul fenomenelor în mișcare, immature, în jurul sugestiilor de energie ce transmite formele nedesăvărșirii, impure, umane, emoționante. (Geo Vasile)
*
Come sinfonia (dal titolo di una canzone di Pino Donaggio)
La puntina
sul disco della coscienza,
carte di focaccia,
la strada,
di stracci una palla..
Dove s’amavan
Dio lo ricorda,
– come sinfonia
– luci raccolte
alla tele, voci urlate
lungo vie
d’assolato quartiere
che agli occhi d’un bimbo
celava
campi di riso
non estranei al paese.
Ca simfonie (dintr-un cântec al lui Pino Donaggio)
Pick-upul
pe discul conștiinței,
hârtii de focaccia,
strada,
din cârpe o minge..
Unde se iubeau
Dumnezeu îşi mai aminteşte,
– ca simfonie
– lumini învăluite
la tele, glasuri strigate
pe căile
unui cartier însorit
care la ochii unui copil
ascundea
câmpuri de orez
cunoscute satului.
Mente mia..
Mente mia cullata
da dita curiose
sui ghazal del grande Hafez
quale asse portante
che un tarlo severo minaccia,
punteruolo d’un nemico sempre
in agguato,
erba bruciata
ov’io mi sotterro
senza croce,
se questo può servire
giusto a chiedervi
Mintea mea..
Mintea mea legănată
de degete curioase
peste gazelurile marelui Hafiz
ca o piatră de temelie
pe care un car sever o amenință,
sulă a unui duşman mereu
într-o ambuscadă,
iarbă arsă
unde eu mă îngrop
fără cruce,
de-ar fi de folos asta
numai să vă cer
Aśoka
Ferito Aśoka,
terra crudele disattesa,
arida sfera lustrale,
nèi che scommettono
chi sei tu
e sono io,
ove il peggior nemico
non getta la spada,
petalo avvinto al suo ricettacolo..
animale ferito,
umile e nobile Aśoka,
mastichi in disparte
una foglia di cicoria.
Aśoka
Rănit Aśoka,
pământ nemilos încălcat,
aridă sferă lustrală,
negi care mizează
pe cine eşti tu
şi pe cine sunt eu,
unde cel mai rău duşman
nu-şi aruncă spada,
petală legată de receptaculul ei..
animal rănit,
smerit şi nobil Aśoka,
mesteci deoparte
o frunză de cicoare.
Lasă un răspuns