Scuturile ritualice geto-dace din Cetatea Piatra Roşie (3)

Braconierii au mai sustras din acest sit arheologic mai multor artefacte, între care săbii, topoare, precum şi șapte-opt până la zece scuturi, unele fiind întregi, iar altele frag­mentate. Conform relatărilor celor care le-au văzut imediat după sustragere, scuturile erau sudate între ele prin procesul de oxidare, astfel încât formau un singur bloc din fier. Doar cele care au fost desprinse întregi au fost restaurate şi puse pe internet spre vânzare. La exper­tizarea gropii s-au descoperit pe fundul acesteia, două mar­gini de scut, in situ, una lângă cealaltă, una dintre ele având şi elemente de decor, ceea ce e foarte important, pentru că astfel s-a putut constata că scuturile au fost depuse cu partea ornamentată în jos.

Această particu­laritate vorbeşte despre încheierea menirii obiectului, care a fost depus cu faţa activă în jos, lucru cu multiple sem­ni­ficaţii funcţionale şi simbolistice, bine cunoscute de ar­heologi (în momentele asediului roman asupra cetății, cineva a stâns „scuturile” din camera ritualică (Altar) și le-a îngropat, împreună cu taina mesajului lor cu tot). Despre acestea cel mai bine poate vorbi pro­fesorul dr. Gelu Florea, cel care a coordonat efec­tuarea expertizei asupra acestei descoperiri: „Prin urmare, este po­sibil ca aceste obiecte să fi fost scoa­­se din uz la un moment dat şi de­pu­se în groapă (în urma unui act de exe­­cra­ţie?), spre deosebire de cele din inte­rio­rul clădirii, descoperite de C. Dai­coviciu, care erau în funcţiune în mo­mentul în care res­pectiva clădire a fost incendiată. Frag­men­tele găsite în 2003 nu par să facă parte din scutu­rile recuperate ul­te­rior şi nu se potri­vesc nici cu fragmentele gă­site în 2011. Prin ur­mare, urmând firul lo­gic, mai există încă cel puţin un scut, deci iată, numă­rul pieselor creş­te.”

Profesorul Gelu Florea, de la Univer­sitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, este specialist în arta daci­lor. A studiat obiectul descoperit de C. Dai­co­viciu cu mult înainte de apariţia celorlalte piese şi a avut contribuţii importante în lămurirea unor aspecte legate de repre­zentările artistice şi de funcţionalitatea obiec­tului. El este cel care a observat că în recon­sti­tuirea obiectului din 1949 au fost folosite greşit fragmente din două scuturi diferite, deci, în acea clădire de la Piatra Roşie nu s-a aflat o singură piesă, ci două (Cea cu Bourul și Cea cu Felina). De asemenea, a optat pen­tru forma rotundă a pie­sei, iar noile desco­periri aveau să-i dea drep­tate. În sfârşit, a arătat că nu este vorba de un obiect de echipa­ment militar, fie el şi de paradă, ci de unul cu co­notaţii reli­gioase. „Discurile au formă rotundă, cu un diametru de 40-42 cm, şi au toate aceeaşi structură compoziţională: întregul decor se organizează în jurul unui „medalion” central, care pare să fi fost partea cea mai importantă a decorului. Pe vechiul scut, cel găsit în 1949, trona imaginea unui bour, reprezentat realist, aflat în mers spre dreapta, asociat cu nişte vrejuri de plante şi cu o siluetă a unui şarpe aflat deasupra patrupedului. În celelalte piese recuperate, găsim aceeaşi concepţie icono­gra­fică, însă protagoniştii ilustraţi în partea cen­trală sunt (pe lângă bouri) un leu, un căprior sau un gri­fon. Deco­rul secundar (registre circulare, formate din petale de lotus şi, respectiv, din astragale) este dispus periferic faţă de medalionul central, ca şi cum funcţia lui ar fi fost gândită să concentreze atenţia privitorului înspre acest punct central al com­­poziţiei. Fiecare dintre aces­­te discuri este mărginit de o bor­dură netedă, perforată de ori­ficii în care erau bătute cuie cu cap mare, bogat îm­po­dobit, cu care obiectul era fixat pe un su­port de lemn. În acelaşi timp, aceste ţinte ornamentale aveau şi rolul unui alt registru orna­mental, pe­riferic. Aspectul ge­ne­ral şi par­ticularităţile tehnice şi stilistice ale acestor piese mă îndeamnă să cred că au fost crea­te în am­bianţa aceluiaşi ate­lier.” Noile piese, a căror apariţie a surprins peste măsură lumea specialiştilor, au modi­ficat complet felul în care a fost interpretat şi vechiul scut, cel desco­pe­rit de C. Daicoviciu în 1949.

Ele par să fi fost obiecte expuse într-o anumită ordine, care din păcate ne scapă, într-un edificiu în care se desfă­şurau ritualuri religi­oase. O parte dintre ele, cele des­co­perite fraudulos de către căutătorii de comori, după toate aparenţele, au fost scoase la un moment dat, în antichitate, din încă­perea respectivă şi au fost ascunse într-o groapă din apropiere. Asemenea obiceiuri ri­tuale, cunoscute şi în alte culturi, erau menite să împie­dice desacralizarea unor obiecte scoase din uz la un moment dat, însă ireversibil consacrate divinităţilor (știm că romanii distrugeau zonele cultice, spre alungarea divinităților popoarelor pe care le doreau supuse; cine a ascuns aceste scuturi dorea ca ele să nu poată fi distruse și profanate, să mai aibă o șansă de a fi descoperite, „citite” și înțelese peste mult timp). Forma lor circulară şi profilul lor bombat, care, într-adevăr, aduc aminte de un anume tip de scuturi antice, ar putea avea la origine ideea unei asemenea arme de­fensive. În lumea mediteraneeană (şi nu nu­mai) scutu­rile duşmanilor învinşi erau expuse ca trofee preţioase în locuri publice, după cum efigii şi sim­boluri heraldice ale învingătorilor erau şi ele înfăţişate pe scuturi purtate în procesiuni şi păstrate, de aseme­nea, în locuri cu sem­nificaţii spe­ciale. Astfel, nu este exclus ca punctul de pornire a pomenitelor imagini dacice să fi fost repre­zen­tat de asemenea paveze, însă este mai probabil fap­tul că ele au avut funcţii simbolice şi religioase. De alt­fel, dis­curi ornamen­tale (lu­crate în fier forjat), care aveau forma unor cuie de foarte mari di­men­­siuni, îm­podobeau, a­desea, în cetăţile din Mun­ţii Orăştiei, păr­ţile din lemn ale edi­ficiilor importante.

Niciune­le, însă, nu e­ga­lează complexitatea şi fru­mu­seţea compo­zi­ţiei scu­tu­rilor de la Pia­tra Roşie. Aceste piese sunt, fără îndoială, unele dintre cele mai importante descoperiri din ultima jumă­tate de veac, care datează din vremea regatului dacic, fiind esenţiale pentru înţelegerea religiei şi artei acelor vremuri. Siluetele animalelor reprezentate pe aceste discuri sunt înfăţişate într-o manieră rea­listă, astfel încât speciile (reale sau imaginare) că­ro­ra le aparţin pot fi recunoscute cu uşu­rinţă. Deta­liile ana­tomice sunt prezentate cu acuratețe, propor­ţiile corpu­lui sunt şi ele echili­brate. Re­gistrele cir­culare formate din pe­tale de lotus imbricate, sau, într-un caz din frunze de acant, adau­gă un aer me­diteranean, cla­sic, compozi­ţiei, fă­ră, însă, să altere­ze impre­sia unei viguroase arte barbare, perfect inte­grate mun­ţilor împă­duriţi în care a luat naştere. Cea mai dificilă este des­cifra­rea semnificaţiilor aces­tor ima­gini. Bourul, animal astăzi dis­părut, se aso­cia probabil cu ideea forţei brute şi a fecundităţii ire­pre­sibile, iar leul a fost mereu un ani­mal solar şi un simbol regal. Grifonul, hibrid născut în Ori­entul antic (?) şi, mai apoi, crescut în spiritul artei mediteraneene, a fost în ima­ginaţia celor din ve­chime păstrătorul prin ex­celenţă al ma­rilor taine şi al marilor va­lori (aur sau cunoaş­tere; Taina Lumii).

Pă­sările de apă, ca şi marile rume­gătoare cor­nu­te ale pădurilor tem­perate erau a­so­ciate ideii schim­bării ano­timpu­ri­lor şi a eternei re­în­noiri a naturii (vegetale, animaliere și umane). Este lim­pede fap­­tul că toa­te aceste ani­male au fost alese pen­tru func­ţiile lor simbolice în mentalul co­lec­tiv al elitelor din zona centru­lui regatului da­cic. Mai mult de atât, în momentul a­cesta, când stu­diul aces­tor o­biec­te este încă la început, nu se poa­te spune prea multe, fără a risca derapajul speculativ. Greu de răspuns în acest moment la întrebarea „De ce aici, în această cetate?” Fiecare cetate şi aşezare din zonă are particularităţile ei, care pot fi explicate în multe feluri. Deo­camdată, ceea ce se poa­te spune cu certitudine, por­nind de la datele arheo­lo­gice concrete, este că for­tăreaţa de la Piatra Roşie a fost un centru dominat de personaje prestigioa­se. În acelaşi timp, există dovezi des­pre ocupaţiile meş­teşugăreşti ilus­trate de unele descoperiri, ca şi des­pre activităţi rituale care au avut loc acolo. La toate acestea se adaugă, fără în­doială, funcţiile militare, inerente unui asemenea sit fortificat de înălţime. Cer­ce­tările viitoare vor aduce la lumină date suplimentare, care vor face mai limpezi funcţiile, evident complexe, ale cetăţii de la Piatra Roşie, şi locul ei, în timp şi în spaţiu, în sistemul vast al locuirii dacice din Munţii Orăştiei. Aşadar, comoara dacilor de la Piatra Ro­şie este în curs de reîntregire. În prezent două ast­fel de minunate scuturi – „icoa­ne” se află la Cluj, două la Bucureşti, iar două urmează încă complicatele căi ale legii, pentru a se întoarce acasă. Fragmente din alte exemplare se tot adună, an de an. Ce­­lelalte piese înstrăi­nate stau încă ascun­se prin cine ştie ce colţ de lume, dar sperăm că vor ieşi curând la lumină. Poate, într-o bună zi, le vom vedea pe toate împreună, într-o expoziţie. Atunci, după ce istoricii, arheologii, procuro­rii şi poliţiştii îşi vor fi spus fiecare cuvântul, vom şti mai multe despre daci şi despre cum vedeau ei lumea, prin intermediul imaginilor şi sim­bolurilor.

Acum, în Cetatea Piatra Roşie e linişte. Mesajul scuturilor sale ritualice geto-dace a pornit către lume, stârnind opinii și contrarii. Geto-dacul care le-a ascuns acum 2000 de ani și-a îndeplinit misiunea cu succes. Simbolurile Vechii Biserici Valaho-Egiptene stau cum sub lumina reflectoarelor și sub lupa cercetătorilor. Aici, în acest veritabil cuib de vultur, din când în când, ciutele ce-şi au culcuşul sub unul din tur­nurile de veghe ale cetăţii trec prin frunzișul colorat al toamnei, foșnind ușor. O pereche de ulii se roteşte domol pe cer, deasupra prăpastiei ce mărgineşte cetatea la apus, înspre Valea Roşie şi Dealul Ţâfla. Soarele încălzește încă stânca și zidurile cetății, ce doarme asemenea unei preafrumoase fete de împărat, cu întreaga ei pădure. Frumoasa și misterioasa Cetate Piatra Roșie din pădurea adormită a Muntelui Șureanu…

– sfârșit –

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*