Braconierii au mai sustras din acest sit arheologic mai multor artefacte, între care săbii, topoare, precum şi șapte-opt până la zece scuturi, unele fiind întregi, iar altele fragmentate. Conform relatărilor celor care le-au văzut imediat după sustragere, scuturile erau sudate între ele prin procesul de oxidare, astfel încât formau un singur bloc din fier. Doar cele care au fost desprinse întregi au fost restaurate şi puse pe internet spre vânzare. La expertizarea gropii s-au descoperit pe fundul acesteia, două margini de scut, in situ, una lângă cealaltă, una dintre ele având şi elemente de decor, ceea ce e foarte important, pentru că astfel s-a putut constata că scuturile au fost depuse cu partea ornamentată în jos.
Această particularitate vorbeşte despre încheierea menirii obiectului, care a fost depus cu faţa activă în jos, lucru cu multiple semnificaţii funcţionale şi simbolistice, bine cunoscute de arheologi (în momentele asediului roman asupra cetății, cineva a stâns „scuturile” din camera ritualică (Altar) și le-a îngropat, împreună cu taina mesajului lor cu tot). Despre acestea cel mai bine poate vorbi profesorul dr. Gelu Florea, cel care a coordonat efectuarea expertizei asupra acestei descoperiri: „Prin urmare, este posibil ca aceste obiecte să fi fost scoase din uz la un moment dat şi depuse în groapă (în urma unui act de execraţie?), spre deosebire de cele din interiorul clădirii, descoperite de C. Daicoviciu, care erau în funcţiune în momentul în care respectiva clădire a fost incendiată. Fragmentele găsite în 2003 nu par să facă parte din scuturile recuperate ulterior şi nu se potrivesc nici cu fragmentele găsite în 2011. Prin urmare, urmând firul logic, mai există încă cel puţin un scut, deci iată, numărul pieselor creşte.”
Profesorul Gelu Florea, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, este specialist în arta dacilor. A studiat obiectul descoperit de C. Daicoviciu cu mult înainte de apariţia celorlalte piese şi a avut contribuţii importante în lămurirea unor aspecte legate de reprezentările artistice şi de funcţionalitatea obiectului. El este cel care a observat că în reconstituirea obiectului din 1949 au fost folosite greşit fragmente din două scuturi diferite, deci, în acea clădire de la Piatra Roşie nu s-a aflat o singură piesă, ci două (Cea cu Bourul și Cea cu Felina). De asemenea, a optat pentru forma rotundă a piesei, iar noile descoperiri aveau să-i dea dreptate. În sfârşit, a arătat că nu este vorba de un obiect de echipament militar, fie el şi de paradă, ci de unul cu conotaţii religioase. „Discurile au formă rotundă, cu un diametru de 40-42 cm, şi au toate aceeaşi structură compoziţională: întregul decor se organizează în jurul unui „medalion” central, care pare să fi fost partea cea mai importantă a decorului. Pe vechiul scut, cel găsit în 1949, trona imaginea unui bour, reprezentat realist, aflat în mers spre dreapta, asociat cu nişte vrejuri de plante şi cu o siluetă a unui şarpe aflat deasupra patrupedului. În celelalte piese recuperate, găsim aceeaşi concepţie iconografică, însă protagoniştii ilustraţi în partea centrală sunt (pe lângă bouri) un leu, un căprior sau un grifon. Decorul secundar (registre circulare, formate din petale de lotus şi, respectiv, din astragale) este dispus periferic faţă de medalionul central, ca şi cum funcţia lui ar fi fost gândită să concentreze atenţia privitorului înspre acest punct central al compoziţiei. Fiecare dintre aceste discuri este mărginit de o bordură netedă, perforată de orificii în care erau bătute cuie cu cap mare, bogat împodobit, cu care obiectul era fixat pe un suport de lemn. În acelaşi timp, aceste ţinte ornamentale aveau şi rolul unui alt registru ornamental, periferic. Aspectul general şi particularităţile tehnice şi stilistice ale acestor piese mă îndeamnă să cred că au fost create în ambianţa aceluiaşi atelier.” Noile piese, a căror apariţie a surprins peste măsură lumea specialiştilor, au modificat complet felul în care a fost interpretat şi vechiul scut, cel descoperit de C. Daicoviciu în 1949.
Ele par să fi fost obiecte expuse într-o anumită ordine, care din păcate ne scapă, într-un edificiu în care se desfăşurau ritualuri religioase. O parte dintre ele, cele descoperite fraudulos de către căutătorii de comori, după toate aparenţele, au fost scoase la un moment dat, în antichitate, din încăperea respectivă şi au fost ascunse într-o groapă din apropiere. Asemenea obiceiuri rituale, cunoscute şi în alte culturi, erau menite să împiedice desacralizarea unor obiecte scoase din uz la un moment dat, însă ireversibil consacrate divinităţilor (știm că romanii distrugeau zonele cultice, spre alungarea divinităților popoarelor pe care le doreau supuse; cine a ascuns aceste scuturi dorea ca ele să nu poată fi distruse și profanate, să mai aibă o șansă de a fi descoperite, „citite” și înțelese peste mult timp). Forma lor circulară şi profilul lor bombat, care, într-adevăr, aduc aminte de un anume tip de scuturi antice, ar putea avea la origine ideea unei asemenea arme defensive. În lumea mediteraneeană (şi nu numai) scuturile duşmanilor învinşi erau expuse ca trofee preţioase în locuri publice, după cum efigii şi simboluri heraldice ale învingătorilor erau şi ele înfăţişate pe scuturi purtate în procesiuni şi păstrate, de asemenea, în locuri cu semnificaţii speciale. Astfel, nu este exclus ca punctul de pornire a pomenitelor imagini dacice să fi fost reprezentat de asemenea paveze, însă este mai probabil faptul că ele au avut funcţii simbolice şi religioase. De altfel, discuri ornamentale (lucrate în fier forjat), care aveau forma unor cuie de foarte mari dimensiuni, împodobeau, adesea, în cetăţile din Munţii Orăştiei, părţile din lemn ale edificiilor importante.
Niciunele, însă, nu egalează complexitatea şi frumuseţea compoziţiei scuturilor de la Piatra Roşie. Aceste piese sunt, fără îndoială, unele dintre cele mai importante descoperiri din ultima jumătate de veac, care datează din vremea regatului dacic, fiind esenţiale pentru înţelegerea religiei şi artei acelor vremuri. Siluetele animalelor reprezentate pe aceste discuri sunt înfăţişate într-o manieră realistă, astfel încât speciile (reale sau imaginare) cărora le aparţin pot fi recunoscute cu uşurinţă. Detaliile anatomice sunt prezentate cu acuratețe, proporţiile corpului sunt şi ele echilibrate. Registrele circulare formate din petale de lotus imbricate, sau, într-un caz din frunze de acant, adaugă un aer mediteranean, clasic, compoziţiei, fără, însă, să altereze impresia unei viguroase arte barbare, perfect integrate munţilor împăduriţi în care a luat naştere. Cea mai dificilă este descifrarea semnificaţiilor acestor imagini. Bourul, animal astăzi dispărut, se asocia probabil cu ideea forţei brute şi a fecundităţii irepresibile, iar leul a fost mereu un animal solar şi un simbol regal. Grifonul, hibrid născut în Orientul antic (?) şi, mai apoi, crescut în spiritul artei mediteraneene, a fost în imaginaţia celor din vechime păstrătorul prin excelenţă al marilor taine şi al marilor valori (aur sau cunoaştere; Taina Lumii).
Păsările de apă, ca şi marile rumegătoare cornute ale pădurilor temperate erau asociate ideii schimbării anotimpurilor şi a eternei reînnoiri a naturii (vegetale, animaliere și umane). Este limpede faptul că toate aceste animale au fost alese pentru funcţiile lor simbolice în mentalul colectiv al elitelor din zona centrului regatului dacic. Mai mult de atât, în momentul acesta, când studiul acestor obiecte este încă la început, nu se poate spune prea multe, fără a risca derapajul speculativ. Greu de răspuns în acest moment la întrebarea „De ce aici, în această cetate?” Fiecare cetate şi aşezare din zonă are particularităţile ei, care pot fi explicate în multe feluri. Deocamdată, ceea ce se poate spune cu certitudine, pornind de la datele arheologice concrete, este că fortăreaţa de la Piatra Roşie a fost un centru dominat de personaje prestigioase. În acelaşi timp, există dovezi despre ocupaţiile meşteşugăreşti ilustrate de unele descoperiri, ca şi despre activităţi rituale care au avut loc acolo. La toate acestea se adaugă, fără îndoială, funcţiile militare, inerente unui asemenea sit fortificat de înălţime. Cercetările viitoare vor aduce la lumină date suplimentare, care vor face mai limpezi funcţiile, evident complexe, ale cetăţii de la Piatra Roşie, şi locul ei, în timp şi în spaţiu, în sistemul vast al locuirii dacice din Munţii Orăştiei. Aşadar, comoara dacilor de la Piatra Roşie este în curs de reîntregire. În prezent două astfel de minunate scuturi – „icoane” se află la Cluj, două la Bucureşti, iar două urmează încă complicatele căi ale legii, pentru a se întoarce acasă. Fragmente din alte exemplare se tot adună, an de an. Celelalte piese înstrăinate stau încă ascunse prin cine ştie ce colţ de lume, dar sperăm că vor ieşi curând la lumină. Poate, într-o bună zi, le vom vedea pe toate împreună, într-o expoziţie. Atunci, după ce istoricii, arheologii, procurorii şi poliţiştii îşi vor fi spus fiecare cuvântul, vom şti mai multe despre daci şi despre cum vedeau ei lumea, prin intermediul imaginilor şi simbolurilor.
Acum, în Cetatea Piatra Roşie e linişte. Mesajul scuturilor sale ritualice geto-dace a pornit către lume, stârnind opinii și contrarii. Geto-dacul care le-a ascuns acum 2000 de ani și-a îndeplinit misiunea cu succes. Simbolurile Vechii Biserici Valaho-Egiptene stau cum sub lumina reflectoarelor și sub lupa cercetătorilor. Aici, în acest veritabil cuib de vultur, din când în când, ciutele ce-şi au culcuşul sub unul din turnurile de veghe ale cetăţii trec prin frunzișul colorat al toamnei, foșnind ușor. O pereche de ulii se roteşte domol pe cer, deasupra prăpastiei ce mărgineşte cetatea la apus, înspre Valea Roşie şi Dealul Ţâfla. Soarele încălzește încă stânca și zidurile cetății, ce doarme asemenea unei preafrumoase fete de împărat, cu întreaga ei pădure. Frumoasa și misterioasa Cetate Piatra Roșie din pădurea adormită a Muntelui Șureanu…
– sfârșit –
Lasă un răspuns