Note de festival: Un semnal de alarmă şi o soluţie pentru identitatea naţională

Festivalul Internaţional „George Enescu” intră într-o eră nouă, ca să folosesc termenul utilizat de fostul preşedinte al lui, care şi-a lansat la ediţia XXII, abia încheiată, cartea “Era Holender”, în ziua concertului Filarmonicii din Berlin. Şi, ca şi cum acest lucru nu era de-ajuns, în ultima zi de Festival, în holul Sălii Palatului tronau iarăşi uriaşele portrete ale autorului şi o nouă, inevitabilă, sesiune de autografe! Dar pana la pălărie a pus-o în sala de concerte: în timp ce el trona ca o mumie în loja lui Ceauşescu, pe ecranele laterale ale scenei, unde se afla imaginea lui George Enescu, s-a suprapus şi imaginea lui Ioan Holender. Slugoii nu s-au lăsat! Cred că nici Ceauşescu nu ar fi acceptat o asemenea impietare!

Aşadar, o nouă mostră de autogonflare, o nouă sfidare a bunului simţ. Bădărănia şi-a spus din nou cuvântul, sfidând naivitatea stupefiantă a melomacilor români! Sper că Festivalul va scăpa de tarele pe care le-a moştenit de la această “eră”, care a avut şi părţi bune, fiindcă s-a desfăşurat cu spijin substanţial de la statul român, dar a avut şi multe năcăfale, de tristă amintire. Ce este trist în ea? Orientarea masivă, aproape exclusivă, a Festivalului numai spre latura internaţională şi aproape deloc spre cea naţională. Sumele uriaşe ale bugetului, venite de la taxele contribuabililor români, merg aproape exclusiv la străini. Dar şi latura internaţională este cu cântec, fiindcă orientarea este numai spre un repertoriu care transformă evenimentul într-un festival xenoman, cosmopolit.

La această ediţie 2015, germanizarea Festivalului, datorită relaţiilor preponderent germanice ale fostului director al operei din Viena, a fost şi mai accentuată. Iar dominanta sonoră a fost dată, cel puţin la concertele ce au avut loc la Sala Palatului, unde este focusul Festivalului, unde vin marile orchestre, de muzica lui Mahler şi Şostakovici, doi compozitori care nu prea au legătură cu spiritul românesc, nici cu marele spirit muzical al lumii, care nu este nici întunecat, nici atât de revoluţionar, plin de marşuri triumfaliste. Cred că numele lui Stalin şi Hitler au fost cel mai des pomenite în foaia Festivalului, poate mai mult decât al lui Chopin sau al oricărui alt compozitor.

Nu am receptat decât un eveniment cu toată deschiderea sufletească, cel inaugural, oferit de Orchestra Naţională de Tineret, eveniment datorat în mare măsură excepţionalului dirijor Kristjan Järvi. Acest nivel nu l-a mai atins nici o orchestră, din cele mari ale lumii! Ceea ce ne arată că muzicienii români pot fi mai buni decât cei străini – şi sunt, în pofida Holenderilor discreţionari! Un entuziasm asemănător mi-a mai oferit doar Royal Liverpool Philharmonic Orchestra cu Vasily Petrenko la pupitru, care a dirijat magnific Simfonia cu cor de George Enescu.

Orientarea spre partituri curate, lipsite de demonism, spre muzică divină, care este mai apropiată de sufletul românilor, este necesară. E un Festival pentru români, plătit de români. Ei au dreptul la o speranţă, cel puţin pe această cale minunată, a muzicii culte. Iar ea trebuie să fie de un înalt nivel, să se adreseze spiritului, celor mai virtuoase calităţi umane. Muzica simfonică trebuie să rămână un reper spiritual, o oază de lumină conservată într-o lume de elită, nu coborâtă în stradă. Oamenii trebuie ridicaţi la acest nivel, nu muzică să fie coborâtă la mase, cum tot declară liber-schimbiştii de la coada vacii. Nu le-au ajuns 50 de ani de comunism, un experiment care a dus ţara la dezastru moral!? Mereu apar “mase” noi, care trebuie îmbrobodite, ieri cu mijloace comuniste, azi cu surogate capitaliste. Ce blestem! Şi la această ediţie, din păcate, coborârea a fost accentuată, o parte din bani s-au risipit pe un eveniment paralel numit „Bucureştiul creativ”, la care s-au adăugat tot felul de căpuşe, ca Bulevardul Artelor, evenimente care pot avea loc în alte perioade ale anului şi nu cu reclamă deşănţată şi bani de la Festivalul “Enescu”. Aceşti bani trebuie daţi muzicienilor români, care trebuie respectaţi şi aduşi la condiţia de muzicieni de categoria întâi, nu a treia, cum i-a catalogat Holender, plătindu-i pe muzicieni ca Valentin Gheorghiu la raportul 1 la 15. Ei au întors spatele Festivalului. Dovadă că pe scena mare nu a mai urcat nici un alt solist în afară de Alexandru Tomescu, care şi el a deziluzionat, cu o piesă prost aleasă! E posibil aşa ceva?!

*

Faptul este alarmant, aşa cu am putut constata la lansarea cărţii mele Istoria Festivalului Internaţional “George Enescu”, când auditorii mi-au confirmat cu revoltă şi durere această nedreptate şi regretul că nu există încă o sală adecvată de concerte, că promisiunile oamenilor puterii, de la Băsescu la Oprescu şi Iorgulescu, au fost deşarte. În acest context s-a vorbit şi despre marele absent al Festivalului, Gheorghe Zamfir, cel mai complex muzician în viaţă al României. În cronicile mele am punctat de numeroase ori ce efect benefic ar fi avut prezenţa lui Gheorghe Zamfir în Festival, i-ar fi dat strălucirea de geniu necesară, pe care acum nu o are, fiindcă este un Festival pe bază de muzică rutinieră. Piesele simfonice ale lui Zamfir sunt insolite, ar fi adus un val de sonorităţi noi. Aşa cum nici alţi muzicieni români nu sunt respectaţi, fiind programaţi la săli secundare şi la ore imposibile, la concurenţă cu alte evenimente de neevitat.

O altă mare problemă este legată de public, de melomani, care, în faza în care ne aflăm, sunt melomaci, un fel de tolomaci, departe de a înţelege muzica pentru care au plătit biletul. Bucureştiul nu poate fi creativ cu un public needucat. Iar educaţia trebuie să înceapă cu profesorii de melomaci, care nu înţeleg că nu se poate face educaţie cu bicicleta cu care sunt duşi oamenii de la Ateneul Român la Muzeul “George Enescu” şi viceversa!

Oamenii aflaţi în tranziţie de mentalitate nu pot fi educaţi la Festival, aşa, intrând pur şi simpu în sala de concert şi să li se deschidă uşiţele sufletului de la muzica lui Enescu, Mahler sau Bruckner. Ei au nevoie de iniţiere, care se petrece în şcoală şi în familie. Iar dacă sunt la o vârstă matură, au şansa stagiunilor permanente ale orchestrelor româneşti, după cum şi şansa bibliotecilor. A deveni meloman, adică un mare pasionat de muzică, este o fericire, dar şi un parcurs foarte greu, care presupune studiu. Mi-aduc aminte că în tinereţe, când am descoperit opera şi teatrul, am învăţat o lecţie fundamentală: să nu mă duc la un spectacol dacă mai întâi nu citesc libretul operei sau piesa de teatru, pe care urma s-o văd interpretată de actori. Să pot astfel să înţeleg şi interpretarea, şi viziunea regizorală, fiindcă orice montare este o interpretare a unui text din perspectiva făcătorilor săi. La fel la un concert simfonic. Dacă se cânta Chopin sau Rahmaninov, puneam mâna pe carte, citeam o monografie despre compozitor, să aflu cine a fost, să intru în lumea lui, să mă familiarizez cu epoca etc. E minunat că publicul merge masiv la concertele Festivalului “Enescu”, că umple Sala Palatului până la refuz. Dar acest lucru nu e suficient. Când îi vezi pe unii că, după câteva fraze muzicale, încep să se foiască, să plece în timpul concertului, îţi dai seama de lipsa lor de educaţie. Pe de altă parte, acest public are nevoie de o voce care să-l reprezinte, nu să fie manipulat. Eu cred că am înţeles mesajul oamenilor care mi-au cumpărat cartea, care au acceptat critica mea, am înţeles nevoia lor, iar cineva, un tânăr, Răzvan, cum s-a prezentat el, a propus să existe un fel de Comitet al melomanilor, al publicului în general, care să vegheze la bunul mers al lucrurilor, să vadă cum se cheltuiesc banii şi dacă organizatorii ţin seama de dorinţele lor.

*

Am înţeles din foaia Festivalului că programul ediţiei 2017 este deja făcut în proporţie de 70 la sută. Că noul preşedinte onorific, Zubin Mehta, doar şi-a pus semnătura pe ceva stabilit. Că şi-a dat acordul, pe un program făcut, desigur, tot de Holender et co., iar dacă directorul artistic va fi rusul Vladimir Jurowski (n. 1972, Moscova), tare mi-e teamă că era Holender se va prelungi, că rănile se vor accentua, că nu va exista nici o primenire radicală. Mehta a reclamat de atâtea ori nevoia unei noi săli, dar acum, când i s-a propus preşedinţia Festivalului, n-a mai zis nimic, s-a făcut că a uitat, a acceptat să fie onorificul unui Festival al cărui focus, sala de concerte, a fost amendat de el anterior! Speranţa mea este totuşi în Jurowski, care la ediţia precedentă a dovedit o profundă înţelegere a Simfoniei cu cor de Eeorge Enescu, interpretată cu London Philharmonic Orchestra.

Dar Festivalul “Enescu” nu va avea pecetea identităţii naţionale atâta timp cât nu este condus de un român, de un muzician de talia lui Gheorghe Zamfir, a cărui artă are numeroase puncte comune cu Enescu. Dar şi biografia este asemănătoare, cel puţin copilăria, cu puternicul impact folcloric. Cred că Zamfir ar crea un nou Central Park, adică ar plasa Festivalul în inima naturii, cum se întâmplă cu „Festivalul Shakespeare” de la New York, şi i-ar da o deschidere cerească. Aşa cum se întâmplă, tot la New York, cu un alt mare eveniment, „Concerts in the Parks”, cu seria de concerte estivale oferite de Philharmonic Orchestra în parcurile New York-ului, în The Great Lawn (Manhattan), Prospect Park (Brooklyn), Cunningham Park (Queens), Van Cortlandt (Bronx), Garden (Staten Island) şi alte faimoase parcuri ale marelui oraş.

Deocamdată, la noi, melomacii merg ca turmele în staulul numit Sala Palatului. Ei sunt aplaudaci, şi sunt fericiţi acolo. Iar Mehta le va umple din nou această dorinţă. Nici nu mai contează glasul noilor generaţii, care vor altceva. De aici deducem că, pentru unii, problema sălii este un pretext. Dar problema este foarte serioasă, cumplit de serioasă! Şi faptul că e o gravă problemă s-a văzut din felul cum faimoasa Concertgebouw Orchestra a cântat Rapsodia nr. 2 de Enescu: catastrofal, total pe lângă, de parcă abia atunci a citit partitura! Deci de vină nu a fost numai sala! De aici deducem dezinteresul total pentru muzica lui Enescu. Şi nu e primul caz când Enescu este fuşerit sau chiar înlocuit, cum s-a întâmplat şi la acestă ediţie, şi la altele, anterioare, când, de pildă, poemul Vox Maris a fost înlocuit cu Requem-ul de Verdi!

Dacă Enescu este totuşi cântat, se întâmplă din politeţe, fiindcă banii vin cu ghiotura de la poporul român, fiindcă totuşi Festivalul se desfăşoară la Bucureşti şi nu la Amsterdam sau Moscova. Însă trag un semnal de alarmă, ca un om care cunosc bine, foarte bine, din interior, cum îi bate pulsul: Festivalul nu e confiscat de alde Iliescu, Băsescu şi de alţi politruci, cum credeam, ei sunt doar cozi de topor, cum se spune, care nu au nici un pic de cultură muzicală. Nu din interior, deci, el este confiscat din afară, străinii au pus ochii pe Festival şi l-au făcut o punte de desfacere a muzicii lor şi a prezenţei lor! Au instalat un om educat de ei la conducere, Holender, şi l-au manevrat cum au vrut. Situaţia este similară altor instituţii, cum se întâmplă şi cu Ministerul Culturii, cu ICR, DRP, CNC, TVR şi alte departamente de interes străin.

De fapt, aşa cum se întâmplă cu însăşi România, devenită o piaţă de desfacere pentru interesele de orice calibru ale străinătăţii. Românii nu vor mai putea trăi bine în ţara lor. Trist este că publicul melomac este inconştient de felul cum este manevrat, datorită lipsei de cultură şi dezinformărilor venite de la slujitorii români ai Festivalului, cum sunt şi cei de la foaia lui, fericiţi şi ei că-şi iau hălci grase din mana cerească.

În Istoria mea pledez pentru ideea ca Festivalul să fie simbolul identităţii României. Iubesc enorm acest Festival. De 50 de ani m-am identificat cu minunile lui, cu tot ce poate să dea mai de preţ muzica sufletului uman. Dar nu sunt miop şi semnalez pericolele. Din ce am văzut şi la ediţia 2015, Festivalul este departe de acest ideal, să reprezinte identitatea ţării noastre, atât de vitregite şi dezunite. Şi tare mi-e teamă să nu devină – dacă nu este deja! – o nouă subterană turnantă a deznaţionalizării României.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*