Două milenii au trecut peste cetatea dacică cunoscută sub numele de Piatra Roşie, aflată în Munţii Şureanu, cea care se dezvăluie călătorilor ca un loc misterios, aproape inaccesibil. Ruinele acestui cuib de vulturi geto-dac fiinţează pe un pinten de stâncă, deasupra văilor Luncanilor şi Streiului, sunt ascunse sub covorul de vegetaţie şi de pământ, iar peste zidurile ei şi peste rămăşiţele drumului pavat antic al cetăţii au crescut falnici fagi umbroși. Aici a existat o locație (Altar) cu certe calități ritualice ale Vechii Biserici Valaho-Egiptene primodiale. Aici s-au descoperit așa numitele „scuturi” sau „umbouri de scut” din fier cu imagini mitologice în relief, ce împodobeau un spațiu sacerdotal, ca niște posibile „icoane” ale unei religii strămoșești uitate.
Călătorii ajung cel mai uşor la fortăreaţa dacică pornind din oraşul Călan, pe un drum judeţean asfaltat ce traversează satul Boşorod şi apoi intră pe Valea Luncanilor. Din satul Luncani, drumul se transformă într-un drumeag de pământ ce însoţeşte cursul unui pârâu. De o parte şi de cealaltă, munţii şi pădurea umbresc calea. Câţiva kilometri mai departe, casele Luncaniului din vale sunt lăsate în urmă, iar turiştii doritori de aventură trec graniţa Parcului Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina. Urmează o altă bucată de drum acoperit de asfalt, construit în mijlocul pustietăţii până în apropierea unei păstrăvării şi a unei vile imense, apoi pavajul modern se termină brusc şi sălbăticia înconjoară din nou drumul și drumețul. Într-un luminiş, o săgeată din lemn, pe care stă scris numele cetăţii, le indică turiştilor intrarea pe ultimii kilometri ai traseului spre Piatra Roşie. Din dreptul ei, un drum forestier greu de străbătut cu maşina, acoperit cu zgură, coteşte la stânga, apoi se încovoaie în jurul unui deal şi se opreşte în final în faţa unei livezi. De aici, o altă săgeată le arată călătorilor poteca spre vechea aşezare. Cărarea de câteva sute de metri urcă în jurul stâncii împădurite pe care în urmă cu două mii de ani a fost ridicată cetatea dacică. Despre Cetatea Piatra Roşie, istoricii susţin că a fost construită în vremea regelui Burebista. Fortăreaţa a dominat Platoul Luncanilor timp de un secol şi jumătate, fiind distrusă apoi de legiunile romane, aflate în drumul lor cuceritor spre Sarmizegetusa Regia.
După ce a fost demantelată și distrusă, ruinele ei au rămas peste veacuri, fără ca nimeni să le mai reclădească vreodată, spre a-i reda funcționalitatea. Cetatea Piatra Roşie a fost mai puţin cercetată de arheologi faţă de celelalte cinci aşezări dacice (Sarmizegetusa Regia, Costeşti, Blidaru, Băniţa, Căpâlna) incluse, alături de ea, în patrimoniul UNESCO. Un drum pavat, vechi de două milenii, s-a păstrat într-o formă excepţională pentru timpul scurs de la construirea lui. Cetatea, ridicată din piatră, de forma patrulateră, cu laturile de 102x45m, are patru turnuri, dispuse pe colţuri, iar al cincilea pe mijlocul laturii răsăritene. În interiorul incintei se afla o constructie de lemn ale cărei baze de piatra s-au păstrat în întregime. A fost denumită „Piatra Roşie” pentru că, în timp ce zidurile altor cetăţi dacice au fost făcute din calcar alb, cele de aici au fost ridicate din piatră roşie, cu un specific aparte. Cetatea se află situată pe un deal cu înălțimea de 832 m, și avea rolul de a apara capitala statului dac, dinspre valea Streiului. Pentru colectarea apei, a fost săpată o cavitate în colțul de nord-vest al stâncii pe care a fost ridicată cetatea. Pe versantul estic al dealului există o a doua incintă, unită cu prima, cu zidurile din piatră și palisadă, având în interior un drum pavat. La intrarea în prima incintă există o scară de calcar, lată de 2,5m și mărginită de balustradă. Lângă cetate s-au descoperit urmele a două sanctuare, de tipul celor descoperite la Costești. Din punct de vedere administrativ cetatea se află pe teritoriul comunei Boșorod din Munții Orăștiei, a fost ridicată și a funcționat între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr. Platoul este situat strategic pe vârful unui deal, fiind înconjurat aproape din toate părțile de prăpăstii spectaculoase. Singura cale de acces este din direcția estică. Zidurile au fost construite din piatră de talie (murus Dacicus).
În interiorul primei incinte au fost descoperite vestigii ce aparțineau unei construcții cu elevaţie din lemn, tencuit cu lut pe nuiele, compusă din două încăperi. Aceasta incinta a fost începută în timpul regelui Burebista (80-44 î.Hr.), fiind terminată de urmașii acestuia. A doua incintă a cetății a fost construită la sfârșitul secolului I d. Hr., pe coasta estica a dealului, ca un veritabil avanpost. Aceasta fortificație a fost atașată ulterior laturii de vest a primei incinte, fiind construită din ziduri de piatră și pământ, cu o grosime de 1,5 – 2 metri. Interiorul acestei incinte a înglobat mai multe terase amenajate pentru locuire, drumul antic pavat cu piatră și cele trei turnuri de pază. Ca și la celelalte cetăți dacice, și aici s-au descoperit, în afara incintei, urmele unui sanctuar. Tot aici au fost găsite și o sabie din fier (de origine celtică), învelișul unui scut de paradă din fier forjat, cu reliefuri reprezentând un bour în medalion, un candelabru din bronz cu trei brațe, un bust din bronz reprezentând-o, probabil, pe zeița Bendis. Cetatea a fost distrusă de romani în anul 106 d.Hr.
În anul 1949, o echipă de arheologi, condusă de Constantin Daicoviciu, a săpat intensiv, dezvelind zidurile şi turnurile cetăţii, precum şi clădirile de pe platou, şi investigând câteva terase amenajate de daci. Obiectele descoperite au luat calea muzeului din Cluj: ceramică de diverse feluri, de la cea mai fină la cea obişnuită, arme, unelte, monede, dar şi obiecte de lux, care arată rafinamentul şi nivelul de trai al dacilor care au locuit în cetate. Un candelabru de bronz cu trei braţe, de import, o mască de bronz cu figura unei divinităţi feminine, despre care s-a spus că ar putea fi Zeița Bendis, şi alte obiecte care ne sugerează doar puţin cum va fi arătat universul dacilor de la Piatra Roşie. Dar cel mai remarcabil obiect ce provine de la Piatra Roşie, şi care a ajuns un fel de emblemă a acestei cetăţi, avea să se descopere pe o terasă aflată imediat sub platoul cetăţii, în interiorul unei clădiri cu două încăperi. Săpând pe lângă fundaţia de piatră, au fost descoperite câteva fragmente din tablă de fier forjat, frumos ornamentate.
Reconstituirea obiectului ce fusese zdrobit de timp avea să ne înfăţişeze o minune a artei dacice: o piesă ovală sau rotundă din tablă de fier, având în mijloc reprezentat un bour, poate constituind învelişul unui scut de paradă, sau poate având un rol religios-decorativ. De altfel, clădirea în care a fost descoperit obiectul era, după toate probabilităţile, o clădire de cult, aşa cum sugerează forma şi amplasarea construcţiei, inventarul său, dar şi o ramură a drumului pavat care duce la ea. În anul 1954 C. Daicoviciu publica în monografia cetății dacice de la Piatra Roșie cercetările sale asupra unei piese care se va dovedi excepțională din perspective artei geto-dace târzii: scutul cu reliefuri figurate realizat din tablă de fier. Restaurarea și conservarea piesei respective a oferit șansa obținerii unor detalii suplimentare. Ornamentația acestui scut realizat din tablă de fier cu grosimea de 0,8 – 1,5 mm, se desfășoară pe trei registre concentrice, în jurul unui medalion central. După o bordură lisă, mărginită la exterior de o zonă îngroșată în care se află orificiile destinate fixării pe un suport, există un șir de astragale (frunze, plante; sau sunt pene de vultur, ca și în cazul ornamentației de pe coifurile geto-dace princiare de paradă descoperite pe teritoriul României, Geții fiind Fiii Mamei Gaya Vultureanca), urmând apoi un brâu tordat (motivul „valului alergător” al Potopului Planetar). Tot un brâu tordat mărginește și spre interior un registru semilunar decorat cu motivul frunzelor de lotus (semn al Fiului Nefertem, din triada Vechii Biserici Valaho-Egiptene). Din următorul registru s-au păstrat puține fragmente. Acesta sugerează reprezentarea unui animal din care s-au păstrat labele anterioare, câteva fragmente de blană, precum și niște vrejuri vegetale, care ar putea aparține eventual unei vițe de vie (symbol Dionysiac al necesității uitării, spre a duce viața mai departe; o numim „viță de vie”, pentru că nu este „viță de moartă”; a.s.v. „Cupele clepsidră geto-dace ale Marii Uitări”). Registrul următor este alcătuit de un șir de palmete și de frunze de lotus (sau Pene de vultur și Frunze de lotus?).
Medalionul central este dominat de silueta unui bour aflat în mers spre stânga; sub acesta se află o palmetă ascuțită, flancată în ambele părți de câte una mai mică (trinitate?); în fața animalului se află silueta unui mic arbore (Pomul Vieții), iar deasupra lui apare imaginea probabilă a unui șarpe (dragon?; cometa apocaliptică, steaua cu coadă), interpretat de către C. Daicoviciu ca fiind „o frunză alungită de palmier”. Întreaga ornamentație prezentă pe scutul de la Piatra Roșie are analogii în arta geto-dacă. Piesa în sine a fost unică până în trecutul apropiat, fiind greu de găsit funcționalitatea și semnificația sa. Aparținând artei geto-dace din secolul I î.Hr., acestui scut i s-au găsit de către istorici origini elenistico-romane. Asta chiar dacă, brâul de ove și astragale (?; de ce nu „pene de vultur”?), rar întâlnit pe piesele de artă geto-dacă târzie, poate fi regăsit, de exemplu, chiar pe buza unui vas de bronz de import (de ce import?) descoperit în Cetatea Piatra Roșie. Motivul mai apare pe buzele unor cupe de argint din Tezaurul Getic de la Sâncrăieni (județul Harghita), pe chenarul de semicercuri al falerei cu grifon din Tezaurul Getic de la Surcea (județul Covasna), sau pe unele fibule – falere din Tezaurul Getic de la Herăstrău (București), sau chiar în cel al plăcuței de argint din Tezaurul Getic de la Cioara (loc. Săliște, Jud. Alba). Diferențele dintre ele pot apare datorită unui proces de simplificare a tehnicii reliefului, prin optarea la ștanțare sau incizare. Istoricii susțin că îndelungatele tradiții ale relațiilor cu lumea greacă, elenistică și romană au adus în arta autohtonă (în speță, în teurotică), împrumuturi ale unor decorațiuni de acest gen. Părerea mea este că ele aparțin cu totul strămoșilor noștri geto-daci, urmași de drept ai Geților de Aur primordiali, și reprezintă un mesaj ancestral, într-un limbaj al simbolurilor pe care l-am uitat. După ce am trăit cu toții în Marea Arie Getică din jurul Mării Negre, după Marea Apocalipsă prin care a trecut planeta noastră, Legea Uitării și-a făcut efectul.
În toate aceste așa zise „decorațiuni” sunt mesaje simbolice ale vechii religii valaho-egiptene. Nu noi am preluat de la alții, ci taman invers. Ornamente similare (frunze; de fapt „pene de vultur”) aflate pe acest scut descoperim și pe unicatele coifuri princiare de argint ale Frăției Getice „cu ochi”, descoperite în Tezaurul de la Agighiol și Tezaurul de la Peretu-Pirum (Teleorman). Combinația de astfel de elemente de ornamentare (astragave, semiove (pene de vultur) și brâu tordat („val alergător”)) apare și în elementele component ale Tezaurului Getic de la Rogozen (Bulgaria). Un alt ornament secundar este constituit din frunzele de lotus imbricate. Este vorba de un motiv de origine evident mediteraneeană, dar provenind din simbolurile Vechii Biserici Valaho-Egipteană. El – Lotusul – reprezintă pe Fiul din Triada Sacră (Zeul Ptah-Zeul Moș sau Mumie, Zeița Sarmis sau Forța Vieții (de aceea capitala geto-dacilor se chema Sarmisegetusa, adică Forța Vieții e cu Geția, Țara Aleasă) și Fiul Nefertum (Floare albastră de lotus; de aceea noi mai avem și „copii făcuți din flori”). Numele lui Nefertum conține ideea de „perfecțiune”. El reprezenta la început și ideea de „fără fier”. După apocalipsă a existat un timp când și fierul a fost interzis, datorită interacțiunii cu fulgerele plutonice (cosmice) ale lui Jupiter. De aceea avem în istoria cunoscută o epocă a pietrei, apoi una a bronzului, un aliaj destul de greu de realizat, când mult mai ușor ar fi putut să existe o epocă a fierului direct. Trebuia o mai mare implicarea pentru realizarea unui aliaj, decât a unui metal „curat”. Și totuși, fierul a fost interzis un timp în Geția de Aur primordială.
De asemenea s-a adoptat un regim vegetarian, fără carne, deoarece sângele uman conține fier, iar în timpul transformărilor cosmice care au avut loc, oamenii cu mai mult fier în sânge (magnetici), au fost „topiți” (combustie spontană). De aici a rămas tradiția posturilor religioase (Postul Paștelui, Postul Crăciunului, etc.), necesare și preventive. Fiul Triadei Valaho-Egipteană este reprezentat de un lotus albastru din care, conform unui mit, răsare soarele (apariția Ziurelului de ziuă, Începutul Noului Timp și Rezidirea Lumii). Într-o descriere din Textele Piramidelor, Nefertum este floarea de lotus aflată în fața nasului lui Ra – echivalentul textual al curtenilor care țin planta în mână și respiră parfumul lotusului (îl vom „simți” – pe FIUL – la a doua sa venire, ca un parfum, ca o prevestire). Nefertum este reprezentat de obicei antropomorf, purtând un acoperământ de cap în forma florii de lotus, împodobit cu două pene (penele de vultur ale Mamei Gaya) și două contragreutăți de menat (simboluri hathorice ale fertilității; semn al viitorului).Uneori, zeul este înfățișat cu un cap leonin, prin asocierea cu zeița mamă leoaică (Sarmis-Forța Vieții). La Memphis, în Egipt, Nefertum este declarat ca fiu al zeiței-leoaice Sekhmet (Sarmis) și, deși acesta nu se afirmă în mod clar, el devine implicit rodul unirii zeiței cu Ptah (Zeul Moș); la Buto, în Delta Nilului, Nefertum este declarat fiul lui Wadjet („Vadul GET”, Locul Ales, Loc de trecere prin Apocalipsă), o zeiță cu înfățișare de cobră (șarpe; stindardul geto-dac), care poate lua și formă leonină. În mod similar, zeița-felină Bastetpoate pretinde că este mama zeului. Ca un copil, el poate fi reprezentat așezat pe o floare de lotus, amintind de zeul-soare tânăr („copii sunt ca florile”, „copii asigură viitorul omenirii”). Din brâul vegetal care înconjoară Biserica Omului de la Adam Clisi se ridică capete de lup geto-dace, semn al nemuririi caracteristice acestui popor viteaz (se vor naște cei care ne vor spăla onoarea, care vor salva neamul omenesc). Din ornamentica principală a acestui scut fac parte reprezentările figurate din registrul semilunar, respect felina și vrejurile de viță-de-vie, dar și cele din medalionul central. Felina apare fragmentar, fiind degradată placa de fier prin ardere secundară și coroziunea agenților naturali. Posibil să fie leu (Zeița Sarmis, ca leoaică), dar posibil să fie grifon (amestec fantastic între Vultur (Gaya) și Leu (Sarmis-Forța Vieții)), care implică elemente morfologice asemănătoare. Mai sunt redate vrejuri de viță-de-vie cu frunze și ciorchini (trasarea prin arabescurile vrejurilor a drumului vieții în materie, iar strugurii sunt roadele vieții; vinul, ca element ajutător în aplicarea Marii Legi a Uitării necesare). Imagini ale unor feline mai sunt întâlnite în arta perioadei regatului dacic.
În cazul Tezaurului Getic de la Lupu (Dealul Chicui, Comuna Cergău, județul Alba), pe plăcuțele de argint cu reprezentări antropomorfe (acoliți ai zeităților, divinități înaripate), acestea sunt flancate de feline fabuloase (semn al Forței Vieții). Pe kantharosul getic cu reprezentări în relief descoperit la Răcătău (județul Bacău), alături de un personaj feminin se află o felină care pare să stea la picioarele divinității (Energia Vieții, Forța acesteia). Reprezentări zoomorfe similare au fost uneori pictate și pe vasele descoperite la Sarmisegetusa Regia. Din păcate, starea fragmentară a ceramicii pictate cu motive figurative face extrem de dificilă reconstituirea unor „scene”, uneori chiar a imaginii în sine. Astfel, pe un fragment de capac apare pictată silueta unei feline (Forța Vieții), aflată în salt spre un element, probabil vegetal (Pomul Vieții), cu posibile implicații solare. Imaginea feline asociată cu divinitatea, sau cu regalitatea, este foarte veche, istoricii noștri plasându-i originea în arta Orientului antic. Ei spun că de acolo ne-au parvenit aceste simboluri, prin interferențele cu lumea coloniilor grecești, prin influențele artistice receptate în ornamentica nord-pontică. Nu ne spun că primii care au creat aceste simboluri au fost strămoșii noștri, Geții de Aur, care au ocupat Marea Arie (singurul loc neafectat de cataclysm) și au strâns toate resturile din popoarele distruse de apocalipsă, oferindu-le șansa refacerii și a recolonizării planetare, care a și urmat de altfel. (va urma)
Lasă un răspuns