E încăpățânat?! Sau doar vrea să se afișeze ca un sas rece. E greu de spus… Clar e că ne-a umilit! Ne-a pus în genunchi în fața lui Merkel. De fapt, Iohannis ne-a demonstrat, nemțeste!, că nu-i pasă de cel puțin două lucruri fundamentale: Poporul și Constituția țării. Iar obtuzitatea lui, ascunsă în spatele unui joc dâmbovițean de-a alba-neagra la nivel europen, confirmă că a știut de la bun început ce face. A știut că acceptarea noțiunii de cotă de refugiați va deschide o cutie a Pandorei. Dar a semnat! Iar faptul că a mai și jonglat cu popicele de oponent nu înseamnă nimic. Și nu întoarce nici o decizie europeană din drum. Pentru că, atâta timp cât a evitat să solicite Parlamentului o decizie în privința acceptării sau respingerii de refugiați, o hotărâre pe care să o trântească pe masa Europei, toate vorbele sale sunt total neacoperite. Goale de conținut în fața liderilor Europei și vâjâieli de impostură în fața țării
Și sunt două lucruri fundamentale care atrag atenția. Faptul că Iohannis a evitat o decizie a Parlamentului, a evitat să se pună „la adăpost” în spatele unei decizii asumate de înaltul for, reprezintă atât o ignorare a poporului, dar și o confirmare a faptului ca a și semnat, și nu ca primarul!, dar și-a luat și anumite angajamente.
Desigur, dacă ar fi cerut o decizie a Parlamentului, ar fi trebuit să recunoască că a greșit când a semnat pentru ideea de cotă pentru refugiați. Și poate și-ar fi asumat acest lucru dacă putea dovedi că a fost într-adevăr o greșeală! Numai că, dacă făcea asta, Europa lui Merkel se putea supăra și îi putea trânti stenogramele de la momentul fierbinte al începutului său de mandat. Și s-ar fi dovedit că nu a greșit, nu a fost păcălit (lucru ce ar fi fost poate scuzabil la nivelul lui de pufan în ale politicii bibanilor europeni), ci și a asumat acea semnătură. A ascuns cedarea făcută, apoi ne-a mințit prin omisiune. Ce a primit, la schimb, nici nu mai contează!
Esențial este că a încălcat flagrant Constituția României, art 3(4), acceptând strămutarea de populații pe teritoriul țării. Ceea ce ar reprezenta un motiv suficient pentru declanșarea procedurilor de suspendare.
Și oricare președinte ar fi trebuit să facă multe nopți albe de atunci! Dar nu și el. El a rezolvat mustrările de conștință cu o vacanță și câteva rochii cadou primite pentru instituția „primei”. În schimb, noi vom râmâne cu precedentul creat. Acceptarea unei decizii de tip diktat. Care va putea deschide drumul unor noi și noi decizii impuse de la Bruxelles. Or, am intrat în UE pentru a ne consolida libertățile cetățenești și a ne democratiza statul, nu pentru a ajunge din nou în corsetul unor impuneri.
Președintele a acceptat o impunere la nivel personal și la un anumit moment. Dar, la nivel național și pe termen lung, doar Parlamentul, ca for național, putea și poate decide.
Altfel, președintele va dispune, prin precedentul creat, de toată puterea de reprezentare a parlamentului, iar forul național va deveni o diviziune la marginea articolelor constituționale. Azvârlit între articolele „bune”, acceptate de Europa, prin gradul de cedare a suveranității, și articolele „imperfecte” pentru UE, care țin încă Statul Român în normele unui stat de drept, independent și indivizibil.
Și nu putem ignora riscul de a trăi ionia paradoxului nemțesc. Un neamț a contribuit la devenirea a ceea ce eram înainte ca al doilea germanofil, un sas cu pretenții de neamț (!), să ne ducă în pragul primelor cedări masive de suveranitate. Dar și de posibile cedări teritoriale, pentru că acceptatea încălcării art 3(4), prin strămutarea de populații, înseamnă punerea de teritorii la dispoziția „refugiaților”.
P.S.:
Înainte de a se fi decis poziția României, instituțiile statului trebuiau chemate să definească clar noțiunea de „populație” (respectiv, dacă definiția începe de la limita imediat următoare celei mai mici minorități existente), trebuiau să constate dacă imigranții nu sunt cumva populații în relocare/strămutare, și nu refugiați (statut pe care aceștia l-au pierdut în clipa în care au pus piciorul în prima țară sigură, moment din care, decizia de a pleca mai departe i-a transformat în imigranți aflați în căutarea unui trai mai bun) iar în contextul acceptării de către România a „refugiaților”, trebuiau stabilite clar norme de comportament și posibilitățile de expulzare a acestora.
Lasă un răspuns