Printre obiectele de ritual specifice Geților de Aur se afla și rhytonul, atestat încă din sec. IV î.Hr. Acesta va dăinui până în sec. I și II e.n. Odată cu momentul cuceririi Daciei, un asemenea obiect bogat împodobit a fost menționat printre capturile luate de Traian din comoara regelui Decebal. Denumirea de rhyton (pl. rhyta) este catalogată de istorici ca provenind de la termenul antic grecesc rhein = „a curge” (sau din celticul-britanicul-scoțianul „rain” = ploaie; ca și în cazul anticului „wall” (perete; baraj; val) care a condus la denumirea de Walahy (Valahi)). La început acest vas – rhyton a avut doar forma unui corn (bucraniul, ca simbol cu două coarne apare pe Tăblițele de la Tărtăria (România), încă de acum 5.500 î.Hr.) și era confecționat din metal nobil, ceramică sau din lemn de esență tare. Numele golfului Cornul de Aur din Costantinopol – capitala Imperiului Bizantin (Romania) – poate veni chiar de la apropierea cartierului valah (get) de acesta. Prin asemănarea acestui golf cu un vas de tip rhyta (rhyton), geții sudici l-au și botezat așa cum îl știm și astăzi: Cornul de Aur. Așa cum Săruna (Cea Sărată) era numele getic al Salonicului, tot astfel s-a întâmplat și cu alte denumiri de locuri și localități, aflate în Marea Geție de acum peste 4000 de ani.
Primele vase de acest fel au fost chiar coarne adevărate din os ce erau pregătite artizanal spre a-și îndeplini rolul (libațiuni sacre, când se gusta din lichid, iar apoi se vărsa pe pământ, în cinstea zeității onorate cu un astfel de ritual). Mai târziu au fost create din materiale nobile (aur și argint) și au căpătat forma unui animal, sau mai bine spus, a unei jumătăţi de animal (jumătatea invizibilă a animalului se afla în Celălalt Tărâm). Un astfel de vas avea două orificii, unul larg, superior, prin care se turna lichidul şi unul îngust, inferior, prin care se bea sau se vărsa pe pământ şi care putea fi ţinut astupat cu degetul mare (ca o pâlnie). Caracterul dyonisiac (Bachus) al acestor vase tip rhyta (de la „ritual”) se poate deduce din urmele frecvente de vin din interiorul lor, dar şi din aspectul lor zoomorf, protomele acestor vase oferind un vast repertoriu animalier (forța sălbatică a naturii, neînblânzită, crudă). Nu se cunosc prea multe despre ritualurile în care erau folosite, astfel că astăzi unii pot vedea în cel ce ridica rhytonul, un aspirant la sacru sau la forțele sălbatice ale naturii (forțe cataclismice, forțe divine, forțe zeiești; putem vedea în aceste vase ceva asemănător „irigatorului” din ziua de astăzi, cu care se fac spălături de o anumită natură („dorsale”; atunci când Dumnezeu își întoarce fața de la noi, avem parte „de Buciegi”; Universitatea care reprezintă cunoașterea științifică (UNI – VERSUL) are conducător un RECT-or, iar lucrările științifice se publică în ANALE) pentru că Apocalipsa venea ca o CLISĂ URIAȘĂ: CATA-CLISMOS, urmată de un incendiu planetar. Căzând din cer sub formă de trombe de ploaie, smoala și naftul, țițeiul și păcura (Pe-CUR-a) din coada cometei care a atins atmosfera planetei noastre, au dat impresia de „mizerii” spațiale. Riturile religioase de după aceste evenimente au preluat refacerea acelei perioade, prin arderea rugurilor ritualice, a smirnei și tămâiei (fumigații), aprinderea de lumânări și focuri de ritual, „îmbrăcarea” mumiilor în smoală și bitum, vărsarea de lichide peste oameni pământ și alimente sau stropirea și scufundarea acestora (botez), diferite ungeri cu ulei și mir.
Cel ce bea din rhyton, putea face libaţii sau putea pregăti un panegiric, ori pecetluia un jurământ cu acest gest ce avea multiple semnificaţii. Rhytonul („Tonul lui R”, al Renașterii Lumii noastre) a fost descoperit des în compania armelor, a armurilor şi scuturilor, aparţinând probabil castei războinicilor (Cavalerii Danubieni sau Zamolxieni). Creatoarele rhytonului au fost declarate de către istorici popoarele iraniene, deoarece la aceste popoare s-a remarcat o mai amplă răspândire a acestui vas de ritual, mai ales la indo-europeni. De fapt „inventatorii” acestuia au fost Geții de Aur, din Vatra Vechii Europe. Popoarele iraniene, pornite și ele din Marea Aria Getică unde au putut să supraviețuiască și să își mărească neamul, au preluat acest obiect de ritual și l-au multiplicat în ritualurile lor. Perioada de apogeu a acestor rhyta este în perioada ahemenidă a Imperiului Persan. În tot acest timp, geto-dacii au fost buni aliați cu acești ahemenizi. Să nu uităm că Decebal, în fața amenințărilor romane, cere ajutorul lui Pacorus al II-lea (78-110 e.n.), regele Parților. În timp ce Traian era ocupat cu războiul cu dacii, prinții din a doua ramură Arsacidă au atacat posesiunile romane din orient, spre a-l face pe acesta să oprească agresiunea împotriva Daciei, dovedindu-se buni aliați ai lui Decebal. Mai apoi, în miile de ani care au urmat, ciobanii noștri băjenari au trecut cu turmele peste întinderile de stepă de deasupra Mării Negre, prin Basarabia (Bugeac), Câmpia Kubanului și Câmpia Terekului, ducând cu ele produsele specifice oieritului pentru populațiile musulmane din zona Caucazului și a Mării Caspice (seul de oaie era foarte apreciat, pentru iluminat și gătit). Drumurile acestea erau cunoscute de mii de ani. Chiar dacă România pare așa departe de antica Persie și Mesopotamie, să nu uităm că din Vechea Vatră a Europei (Aria Getică), trei zone au fost repopulate la început de primii oameni porniți în colonizare, respectiv cursul Nilului, cursurile fluviilor Tigru și Eufrat și, bineînțeles, valea Dunării (Istros / Istru / Hister/Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile grecești și Danubius în cele latino-romane, cu sens de Zeul fluviilor), ca fluviu sfânt din Țara Zeilor (a celor ce au salvat omenirea și civilizația umană). Grecii au împrumutat şi ei Rhytonul, după faimoasa ciocnire cu civilizaţia şi cultura persană (așa zic istoricii, dar eu cred că l-au preluat de la Geți, care erau mult mai aproape). Romanii, se zice, că l-au adoptat mai târziu de la greci (de ce nu de la geți, de la cei care l-au creat? Traian a preluat un rhyton de aur chiar din comoara regelui Decebal, după marele rapt roman), câteva fiind descoperite chiar în orașul Pompei. Pe teritoriul de azi al Italiei, cele mai vechi vase de acest tip sunt cele de provenienţă etruscă (seminție getică; E – TROSC, cu sens de Lovitură Cosmică Planetară, de rupere a suporturilor boltei cerești și prăbușire). Vasele Rhyta au fost descoperite din Peninsula Italică până în Tibet şi din Caucaz până în nord-estul Africii (fiind create de către Geții de Aur, ele au fost preluate de toate semințiile getice din Noua Lume postapocaliptică), totuşi rămân neștiute contemporanilor modul de folosire al acestora și scopul, despre ele nepăstrându-se prea multe date scrise. Dacă le vom punem în legătură cu o religie comună, respective hierogamia sacră a Zeiței Mame Gaya Vutureanca cu Țapul Pan sau un alt aspirant (Ba-Sarabha; asemănător unui Cerb Sarabha, etc.), le vom găsi o utilizare sacră și un scop clar. Așa cum din cer (din trombele de fum ale cozii cometare) au căzut bobițele de naft (bitum, rășină, hidrocarburi), cu aspect de miere zaharisită, care au folosit de aliment oamenilor flămânzi (Pâinea Cerului), tot așa din rythonuri se arunca pe pământ, peste oameni și alimente, miere și vin, mied și lapte. În contact cu apele terestre bobițele de naft căzute din cer s-au dizolvat și apele au părut albicioase la culoare, precum laptele. De aceea se spunea că în Paradis curg râuri de lapte și miere. Așa curgeau și pe pământ la vremuri post-apocaliptice.
Rytonurile erau folosite pentru libații ritualice (stropiri) și băutul lichidelor sfinte (vin, lapte, apă, miere). Semnul lor, al acestor vase ritualice în formă de corn animaler (corn de țap PAN, de bovideu sau cerb) avea de-a face cu sfâșierea lințoliului sfânt care despărțea Văzutele de Nevăzute. În creștinismul orthodox acest lințoliu este simbolizat de perdeaua care acoperă intrarea în Sfântul Altar. Cornul era semnul lui Pan, ce reprezenta forța Pământului care se ridică spre Cer, care aspiră la o nouă hierogamie. Ochiul, Ghiara, Ciocul, Pana și Aripa (Pasărea, Gaya) sunt semnele Cerului, iar Șarpele simbolizează semnul Forțelor subpământene, ale reînnoirii, ale regenerării, ale gestației, ale întunericului, dincolo de ceea ce este vizibil. Pentru a ajunge la actul hierogamic, Pan (sau cel ce aspira la acest act) trebuia să ajungă pe cel mai înalt munte (PanGayon – munte aflat acum în Grecia), spre a fi cât mai aproape de cer, apoi cu cornul sfâșia cerul (lințoliul dintre Văzute și Nevăzute) și efectua actul în sine (Acta, Actium (nume al Sfântului Munte Athos – care străpunge și el cerul, cel care este situat pe cel mai estic promontoriu al peninsulei Chalchidice din nord-estul macedonean al Greciei, numit „Akti” în greacă, sau „Actium” în latină, ca loc al acestei hierogamii sacre PAN-GAYA). În urma acestei heirogamii apare Țapul – Cerbul cu 8 picioare (Sarabha) și cu corne multiple (Pom al Vieții) terminate în partea superioară cu capete de vultur (Cel ce vede ca pasărea), dar și Pasărea cu corn (Mama Gaya – Planeta Pământ, cu aripile formate din Centura de radiații Van Allen și cu „cornul” munților nou formați din procesul apocaliptic), cea care ține lumea și viața în gheare și în cioc (peștele în cioc și mamiferul în gheare). În ideea aspirației către cer, este nevoie de muntele sacru, ca treaptă pentru etapa următoare a hierogamiei. Așa au apărut piramidele egiptene, ziguratele mesopotamiene, sau colinele tumulare geto-dace. Tot așa a apărut stilul arhitectural gotic (getic, gaetic, getai) ce a „împuns” norii cu vârfurile sale, iar rozeta gotică, cea care apare pe fațada catedrale, este declarată de istorici a avea originile în vechea Mesopotamie, dar ea este getică și apare pe fialele principilor geți de argint, ca semn al timpului rotitor, al periodicităților repetitive. Tot în legătură cu PAN, Țapul Ispășitor, cel ce caută hierogamia (împreunarea), apare și Pan-dora (cea înzestrată cu toate darurile), prima femeie creată de către Zeus. Dar, pan-dant cu aceste daruri, ea a adus în lume și celebra cutie în care zeii au depus toate relele posibile. În urma acestor acte ritualice de împreunare a forțelor pământene și nepământene mai apar și alte ființe simbolice, precum Șarpele cu coarne (hierogamie dintre Pan și Șarpe). În același mod apar și alte ființe fantastice, precum Sfincșii, Himerele, Grifonii, etc. Ele vor „popula” arta getică și vor apare pe elementele de ritual specifice, spre a le înzestra cu forță și vibrație mistică. Tot legat de PAN avem „panegyric”-ul, ca discurs la vechii greci și romani în care se elogiau faptele de vitejie ale înaintașilor sau se aduceau laude unui oraș, unei persoane însemnate. Panegiricul era un „elogiu”, o „laudă exagerată și nemeritată”, cu valențe „lingușitoare”. Posibil ca Rhytonul să fie folosit într-un asemenea ritual, de aducere a laudelor și a mulțumirilor unor zeități. De la denumirea de Pan avem Pan-durul (Pan cel dur), Pan – tocrator („tocătorul” ceresc apocaliptic), etc.Pentru perioada de început al folosirii unor asemenea vase de ritual putem menționa apariția în cadrul culturii Gumelnița (acum 6.000 de ani) a unor vase ceramice asemănătoare rhytonurilor.
Pe teritoriul României de astăzi, după raptul roman al întregului tezaur regal al lui Decebal, cel mai cunoscut este rhytonul descoperit la Poroina Mare (Județul Mehedinți),acesta fiind confecționat din argint aurit şi având o vechime estimată între 2300 şi 2500 de ani, aşadar datând din anii 500 – 300 î. Hr. Rythonul de la Poroina are 9 centimetri în diametru la buză, înălţimea de 28 de centimetri, iar greutatea de aproximativ 350 de grame. Are forma unul cap de taur, însă fără coarne şi urechi, iar orbitele ochilor sunt goale. Toate acestea existau iniţial la acest rhyton. Pe rhyton sunt reprezentate patru personaje îmbrăcate în chiton (o cămașă din in sau lână care se purta direct pe piele; se prindea pe umărul stâng cu o fibulă, în talie era strîns cu un cordon și se drapa după dorință), cu braţele şi cu picioarele goale. Două dintre aceste personaje sunt aşezate pe scaune fără spătar, ţinând în mână câte un rhyton. În realizarea decoraţiei rhytonului se întâlnesc elemente tipice geto-dace, întâlnite și pe alte obiecte de ritual. Astfel, pe unul din vasele amforă din argint ce face parte din tezaurul getic de la Rogozen (Bulgaria) apar aceleași personaje feminine, dar de data acesta în număr de două, îmbrăcate la fel, cu chiton. Ele sunt reprezentate călare și înarmate: una dintre le având în mână un arc cu săgeți, iar cealaltă o sabie sau o suliță. În prezent rhytonul de la Poroina este expus în sala de Tezaur a Muzeului Naţional de Istorie a României, în Bucureşti. În Bulgaria au fost descoperite în mormintele căpeteniilor geților sudici (din partea dreaptă a fluviului Dunărea; tracii) destul de multe asemenea vase de ritual, de o frumusețe rară. Pe lângă rhyton, ca vas de ritual, geții mai foloseau tăvile, vasele pântecoase tip Hydră, vasele de tip amforă sau ulcior și fialele, vase plate asemănătoare cu străchinile din zilele noastre. În componența tezaurului princiar getic de la Agighiol se află cinci asemenea fiale, una de bronz și patru de argint, din care una cu inscripţie. Inscripţia prezintă o importanţă cu totul excepţională, deoarece ne dezvăluie identitatea principelui get înmormântat la Agighiol şi ne îngăduie să fixăm momentul istoric al existenţei sale. Inscripţia, scrisă cu litere greceşti, este ΚΟΤΥΟΣ ΕΓΒΕΟ (KOTIOS EGBEO), fiind vorba – în cazul în care nu avem de‑a face cu zeitatea getică cu acelaşi nume – de un principe numit Kotyso. Numele Cotyso era destul de răspândit la geți, un Cotyso numărându-se printre urmaşii regelui Burebista, participând la bătălia de la Actium, în anul 31 î.Hr.
La Rogozen (districtul Vrața, Bulgaria de nord), la 45 km nord de Vraţa s-a descoperit cel mai mare tezaur getic (trac) descoperit până acum, datat în epoca preelenistică. Acest tezaur al geților sudici a fost numit pe bună dreptate descoperirea secolului, întrucât este o colecţie uriaşă constând din 165 de vase din argint, excepţional lucrate, 31 dintre acestea fiind aurite. Vasele de la Rogozen cântăresc în total 20 kg. Aceste splendide vase de argint au aparţinut unei familii de conducători geți. Au fost confecţionate și adunate laolaltă într-o perioadă lungă de timp, de la sfârşitul secolului 6 î.e.n. până la mijlocul secolului 4 î.e.n., sau mai simplu, în decursul la aproximativ 150 de ani. Acest tezaur a fost ascuns în pământ în două gropi separate, una lângă alta și a fost îngropat probabil (probabil din alt motiv) din cauza pericolului campaniilor cu care ameninţau conducătorii Macedoniei, Philip II şi Alexandru cel Mare, care au atacat în anii 341, 339 şi 335 î.e.n. Tezaurul de la Rogozen oferă suficiente modele ale şcolii locale de artă care a apărut şi s-a dezvoltat în ţinutul ocupat de geții sudici. Zeităţi şi scene din mitologia acestora, puţin cunoscute şi studiate până acum, sunt reprezentate pe aceste vase. Cel puţin zece nume ale conducătorilor și posesorilor acestora au fost descifrate până acum; de asemenea, denumirile a cinci oraşe de mult uitate: Apros (ori Apri), Beos, Gaeiston (de la Gaea, Mama Gaya), Erkistes şi Saythabas, au fost descifrate pe carafe şi fiale. Din cele 165 de vase de argint pentru băut ale tezaurului getic, de diverse forme, 108 sunt fiale (străchini-farfurii, numeroase purtând inscripţii) şi reprezintă ca număr mai mult decât toate fialele aflate în muzeele lumii. Acestea au forme şi imagini în relief necunoscute până acum printre acestea. Dacă pe unele dintre ele apar decorațiuni cu ornamente geometrice şi cu plante, exprimând simbolismul precis al cosmogoniei getice, pe altele sunt redate scene mitologice, animale sacre şi zeităţi. Carafele din argint sunt în număr de 54. Aceste vase atât de delicate ca formă şi stil, erau puţin cunoscute în est şi în zona egeică şi se poate spune că au apărut în acest ţinut al geților. Ornamentaţia lor poate împărții carafele de la Rogozen în două varietăţi: carafe decorate cu ornamente geometrice, plante şi motive animaliere, şi carafe decorate cu scene mitologice (Marea Zeiță și Cavalerul). Ca un prim semn al misterului, există numai trei cupe în tezaurul de la Rogozen, dar și acestea sunt diferite ca formă şi ornamentaţie. Pe cea mai mare dintre ele (tip Agighiol; cupă dublutronconică getică, în formă de clepsidră) se află tabloul unei procesiuni solemne de animale: o pasăre de pradă (pasărea-unicorn; Mama Gaya) cu un peşte în cioc şi un iepure în gheare; un ţap cu coarne imense se află înaintea ei (Sarabha), iar în faţă sunt alți trei cerbi (Pan). Pe același model, alte trei cupe similare au fost descoperite în România. Pe ele sunt redate aceleaşi animale şi scene, cu foarte mici diferenţe. Imagini similare au fost găsite pe coiful de argint getic de ritual descoperit tot în România, la Porțile de Fier (în prezent la muzeul din Detroit, SUA) și pe coiful de argint – aurit getic descoperit la Peretu (Teleorman; România). Fiind tributare aceleiași mitologii și religii, toate reprezentările de pe vasele de la Rogozen dezvăluie același mister al imaginilor şi scenelor de pe cupele, cnemidele şi coifurile din România. Imagini luate din panteonul getic pot fi văzute pe multe obiecte de artă din tezaurul de la Rogozen, pe care le completează şi le elucidează. Scenele şi imaginile vor fi descifrate în limbajul artei, dacă se găseşte cifrul potrivit.
Unice prin ele însele, Rhytonurile getice de ritual vorbesc de magia acelor vremuri, când neamul nostru evoca munții și forțele cosmice ale cerului, când trăiau în alt gen de relație cu acestea. Ei se considerau Fii Mamei Gaya Vultureanca, Marea Pasăre Neagră și erau Oamenii Vultur ai acelor timpuri. Oamenii Negrii, (NIGRO, ATRA) cu conducătorii Negru Vodă asemănători lui Osiris (Asar; „Cel care stăpânește Moartea” și „Cel care renaște”; semn viitor al Sfântului Gheorghe (Sângeorgiu, Purtătorul de Biruință), cel ce învinge balaurul și trece prin pielea sa – renaște) și asemănători lui Sarabha-Cerbul cu opt picioare (Ba-Sarabhi), călcând peste pământuri și ape, vor fi ei, lunaticii, cei veniți din noaptea cosmică a începuturilor și a tainelor, declarându-se Cei Negrii. Viața fermentează și erumpe în întuneric, iar mai apoi își scoate timid capul la lumină. Taina Geților de Aur era mult mai adâncă decât noaptea, pentru că lumina arzătoare a zilei ne lasă totul la vedere, fără taine, fără secrete. Rhytonurilor getice de ritual își duc pe mai departe mesajul și secretul, de astă dată ascunse în spate cristalului vitrinelor muzeelor ce le adăpostesc.
Lasă un răspuns