Biserica este un locaş de închinare, meditaţie şi rugăciune, foarte drag sufletului meu!… De ce? Din foarte multe motive, cum ar fi: frumuseţea sfintelor slujbe şi a cântărilor bisericeşti – promovate şi susţinute de către o strană impecabilă; bogăţia faptelor şi acţiunilor pastoral – misionare ale Sfinţiţilor ei Slujitori – în frunte cu Părintele Paroh Vasile Bota – Păstorul cel plin de vocaţie, demnitate, charismă, naturaleţe, dragoste, disponibilitate, compasiune şi milă creştină, propovăduire şi mărturisire cucernică, evlavioasă şi autentică; apoi mulţimea densă şi consistentă a credincioşilor, care participă la sfintele slujbe, oficiate în duhul curat ortodox şi autentic bizantin, în bun gust şi aleasă cuviinţă, apoi spiritul frăţesc şi de echipă în care se organizează aici orice activitate sau acţiune: fie că este o seară cultural – spirituală, catehetică sau duhovnicească, fie că este o campanie umanitară, fie că este o acţiune administrativ – edilitară şi gospodărească, fie că este vorba de organizarea unui eveniment deosebit, a unui praznic, a unui pelerinaj ori procesiuni, sau a hramurilor sfintei noastre biserici parohiale… Aici se râde cu cel ce râde, se plânge împreună cu cel ce plânge, se bucură cu cel ce se bucură şi, mai ales, se roagă, în comuniune deplină, cu cel care a venit să se roage!…
Atmosfera, ambianţa ce caracterizează această comunitate bisericească, parohială, vie, activă, dinamică, filantropică, propovăduitoare şi mărturisitoare, este una bazată pe armonie frăţească şi familială, cucernică şi evlavioasă, totodată, sănătoasă, neipocrită, nefăţarnică şi cu totul autentică!… Aici se simt toţi ca într-o familie: preoţii cu credincioşii, bătrânii cu tinerii, bogaţii cu săracii şi intelectualii cu muncitorii!…
Mântuirea în Biserică este intrarea în comuniune cu Sfânta Treime căci Ea, Biserica este locul şi spaţiul manifestării Sfântul Treimi. Iar Biserica se manifestă în Sfânta Treime, în care se află nuanţele persoanelor: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântul Duh. De aceea cea mai mică biserică devine Ierusalimul ceresc. Ce-a de a doua persoană a Sfintei Treimi – Dumnezeu adevărat şi Om adevărat în acelaşi timp – Iisus Hristos ne mântuieşte nu în primul prin învăţătura Lui ci în prin Persoana Sa, care a zis: Eu sunt pâinea vieţii (Ioan 6,35). De aici rezultă inseparabilitatea operei şi învăţăturii Domnului Iisus Hristos de Persoana Sa, şi acesta este un principiu dogmatic. Domnul Iisus Hristos – Fiul Omului nu a venit să ne dea numai o gnoză, o ştiinţă şi o cunoştinţă, un cod moral, sau anumite mistere esoterice, El este prezent în Biserică prin Sfintele Taine. Şi de aici rezultă aspectul fiinţial al mântuirii: El ni se dă cu viaţa Lui, iar mântuirea: este viaţa noastră în Sfânta Treime după cum Sf. Ap. şi Ev. Ioan ţine să consemneze în cap. 17. Morala se identifică cu persoana Lui Iisus Hristos. La fel Revelaţia nu este o sumă de propoziţii sau de doctrine, ea este persoana Lui Iisus Hristos, este viaţa Sfintei Treimi. Dar acestea sunt în Biserică, ruperea omului de Dumnezeu şi de dragostea Lui, prin erezie, este un „pustiu de bine”. „Ei uită că ascultarea şi smerenia este modul existenţei în sânul Sfintei Treimi”, după cum spune Sfântul Siluan Athonitul. Ei uită că Iisus Hristos „trăieşte în eternitate în stare de Fiu”, adică de ascultare.
Altfel spus, nu se poate reduce creştinismul la un simplu moralism sau doctrinalism, acestea fiind metode ale misionarismului neoprotestant. Trebuie să înţelegi, să cauţi, să afli că dogma nu este doctrinalism iar morala nu este un simplu eticism, ci ele, sunt viaţă, participare la Dumnezeu, în şi prin Biserică.
Biserica şi Iisus Hristos sunt o unitate indisolubilă. Istoria misiunii se identifică cu istoria Bisericii. Istoria ei este relaţia Lui Dumnezeu cu semenii şi invers. Neavând o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, şi atunci, eşti doar o simplă adunare, un grup de oameni, o apariţie meteoritică, stelară pe scena istoriei şi a teologiei. Trebuie să iei aminte, la fel şi noi! Relaţia umanităţii cu Dumnezeu se înţelege ca realitate istorico – teandrică şi sinergetică.
Dar mărturisirea în istorie este incomodă pentru societatea de astăzi, de pildă, ce se bazează în cea mai mare măsură pe minciună, înşelăciune, agresiune şi violenţă. A mărturisi pe Dumnezeu înseamnă a declara război pe viaţă şi pe moarte diavolului, a nu mărturisi înseamnă a avea pace cu acesta. Dacă în perioada persecuţiilor, creştinismul era prigonit fiind în afara societăţii, astăzi se constată o ieşire a omului şi a mărturisirii acestuia din creştinism, spre puncte centrifuge ale autoumanizării, desacralizării şi secularizării.
Vocea profetică a Bisericii se aude peste tot în istorie (cum s-a auzit, se aude şi se va asculta şi aici, în această comunitate bisericească, binecuvântată de Dumnezeu şi slujită de oameni ai Duhului), căci nu se concepe, ca propovăduind adevărul să nu mustri păcatul. Glasul ei este aidoma cuvintelor scripturii: „Iată Eu stau la uşă şi bat”… Chemarea ei se îndreaptă către toţi, şi face acest lucru din ziua Cincizecimii, prin vicisitudinile istoriei. Glasul ei străbate veacurile, căci mărturisirea credinţei creştine îi aparţine doar Ei, în acest fel ajungându-se la o relaţie simfonică dintre Biserica luptătoare şi cea triumfătoare, de aceea trebuie să rămânem noi, pe mai departe în Cetatea Slavei Sale – „pe care nici porţile iadului nu o vor birui”, căci noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem!…
Lasă un răspuns