Arhiva zilnică: 20 septembrie 2015

Pelerinaj la guvern…

Renumită pentru sărbătorile sale sfinte (începând cu data de 1: „Acoperământul Maicii Domnului”), luna octombrie înregistrează pelerinaje de proporții: aducerea moaștelor Sfântului Andrei la Iași (în data de 13), expunerea moaștelor Sfintei Parascheva (cinstită în data de 14), în curtea Mitropoliei din același oraș, a moaștelor Sfântului Dimitrie la Patriarhia din București (în data de 26 sărbătoare Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, iar și 27, sărbătoarea Sfântului Dimitrie Basarabov), precum și a altor sfinți (Sfântul Nectarie, Sfinții împărați Constantin și Elena, Sfântul Lazăr din Cipru). Mai nou, a avut loc și un altfel de pelerinaj, unul la sediul guvernului din Piața Victoria acolo unde, moaștele, ca și sfinții, numai se presupun. Iar, dacă la sfintele lăcașuri, moaștele mai fac minuni, la guvern nici pomeneală, deși oamenii vin cu aceeași mare încredere. Guvernele, care ne-au falimentat țara și care au aservit-o străinătății – iar acolo unde a mai rămas câte ceva nu s-au lăsat până n-au prăduit totul (desigur, ar fi nedrept să punem totul în seama guvernului Ciolacu, care înregistrează și reușite) – nu au niciun dram de considerație pentru populația, pe care o amăgesc și o manipulează cum apreciază că le este mai avantajos. Iar, când datoria publică a României a ajuns la peste 840 de miliarde de lei (177 miliarde de euro), reprezentând 52, 5% din PIB (sursa: A. Pora, Datoria României crește: pentru fiecare euro în plus la PIB, guvernul împrumută 0,5 euro, în Europa Liberă România din 11 mai 2024), este explicabil de ce se întâmplă așa ceva. Pentru că în sacul bunăstării nu mai este niciun sfanț.

În asemenea circumstanțe, în chiar Ziua Armatei României, una dintre cele mai importante sărbătoriri pentru brațul înarmat al poporului, alături de alte categorii sociale, militari în rezervă și în retragere au venit să-și revendice drepturile, de care sunt privați de peste 20 de ani. Drepturi contractuale, în baza cărora și-au onorat toate obligațiile și angajamentele față de statul român, stat care astăzi, din nefericire, se dovedește un partener de neîncredere.

Motivele sunt complexe și, repetăm, a le atribui doar guvernului condus de prim-ministrul Marcel Ciolacu, nu ar fi tocmai corect. După cum, nici coaliției PSD-PNL, care se chinuie să se sustragă unor îndatoriri moștenite și față de care nu întrevede nicio posibilitate concretă de soluționare. Așa că, prin aceleași tertipuri, preluate de la înaintași, aruncă pisica în plenul parlamentului, cu fel de fel de obiecții, prin care se desistează categoric de propriile asigurări. Iar, mulțimea aceea, demnă și încrezătoare încă așteaptă să fie repusă în drepturile-i firești și speră că angajamentele sus-pușilor se vor materializa curând, uitând că – vorba lui Octavian Paler: „politica nu are principii, are numai interese”. Oamenii însă, cu deosebire militarii și cei asemenea lor, refuză să fie martori ai vreun asemenea scenariu și, prin onoarea lor, dau credit unor promisiuni, pe care încă așteaptă să le fie onorate. Dar, poate că exagerăm noi și, în curând, actualii aleși ai poporului, de la cel mai înalt nivel de reprezentare, le vor veni în întâmpinare, se vor detașa categoric de metehnele predecesorilor lor și vor ignora, pentru întâia oară, recomandările păpușarilor. Da, asta ar fi de dorit în situația în care pericolul unui război umbrește liniștea acestei țării atât de minunată, grabnic dispusă să-și sacrifice fiii în numele unor idealuri, care-i sunt atât de străine. Și, cum este de notorietate, primii care vor interveni, în caz de necesitate, vor fi militarii în rezervă; respectiv, oastea cea care trebuie să asigure intrarea treptată și organizată în dispozitiv a forțelor active. Cu ce preț? Lesne de înțeles. Și-atunci, de ce atâta îndârjire față de componenții acestei armate tăcute – deocamdată, cea mai numeroasă – cărora li se refuză, nu cine știe ce drepturi suplimentare, speciale (precum ale altora, ce niciodată nu vor lupta) ci propriile drepturi ignorate, de-a lungul timpului, de niște parveniți, ce habar nu au ce reprezintă brațul înarmat al poporului. Iar, ca batjocura să fie amplificată, prin acea parte a mass-mediei aservită (nu toată, ce-i drept), se proliferează haotic în spațiul virtual neadevăruri menite să discrediteze militarii în fața celorlalte categorii sociale, mai ales în ceea ce privește salariile și acele pensii, pe care le-au gratulat cu invective dintre cele mai nerușinate. Și, extrem de curios, când rezerva noastră militară a fost nevoită să iasă în stradă (fapt fără de precedent în vreunul dintre statele N.A.T.O.), pe prompterul unei televiziuni s-a consemnat acid, ca să nu spunem „animalic”, că pensionarii militari își „urlă” revendicările. Un cuvânt cu iz depreciativ, al cărui substrat, ori nu l-au înțeles pe deplin ori anume l-au vrut ca să se întipărească în mintea telespectatorilor.

Poate că și acesta, deloc elegant, este un punct de vedere, sub aceleași influențe denigratorii și ale necunoașterii exacte a ceea ce presupune profesia de militar, dar vă asigurăm că nu este cel corect, pentru că, și astfel, se induce în masă ideea nedreaptă, promovată de un anume fost premier, Mihai Tudose. Ori, asemenea procedee fac un deserviciu nu numai militarilor, despre a căror soartă nu mulți sunt avizați (îndeosebi, tinerii), dar și țării, țării pe care aceștia au jurat să o servească, inclusiv cu jertfa supremă. Un angajament grav, care nu mai este de mult la îndemâna oricăruia.

Probabil, privit de la distanță, militarul (și, când afirm asta îi am în vedere și pe polițiști, pe jandarmi, pe pompieri, ca și pe toți aceia care, în raport de specificul profesiei, activează sau au activat în sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională) le apare multora într-o postură complet diferită de realitate. În virtutea uniformei, a ținutei, în general (inclusiv civilă) și a modului specific de exteriorizare, de exprimare chiar, care îi distanțează față de cei din jur și, adesea, stârnesc o nejustificată invidie. Respectiv, declanșează multora (nu tuturor, ce-i drept) acel sentiment de egoism, care le induce gânduri oarecum potrivnice față de această categorie, pe care, cu o ușurință de neadmis, o etichetează ca fiind arogantă, îmbuibată și favorizată de soartă. Că lucrurile nu stau tocmai așa, totul rezidă în specificul unei misiuni extrem dură, cu privațiuni externe oricărei alte meserii și care excede oricărei imaginații. Cum nu este în intenția noastră de a ne lamenta, cumva, ori a exagera în detalii, ne limităm la a destăinui (în perfectă cunoștință de cauză), că militarul de carieră (cel care a străbătut toate treptele carierei, începând cu instruirea și educația; pentru a-l individualiza în raport cu cel din „sursă externă”) este antrenat continuu și timp îndelungat pentru a face față unor situații dintre cele mai dificile. În vederea asigurării, și astfel, a capabilităților și aptitudinilor necesare pentru a lupta corespunzător împotriva oricărui potențial inamic, al țării și al poporului său. Că, de urmare, se va manifesta sau nu într-un eventual teatru de operații, asta este o altă problemă, căci militarul român nu se antrenează pentru a fi introdus în vreun război (cum, din nefericire, există tendința actuală), ci pentru a-și apăra patria în caz de agresiune și pentru menținerea păcii. O paradigmă complet diferită față de doctrina acelor care, înadins, urmăresc doar scopuri agresive și de cotropire, chiar dacă își ascund interesele sub paravanul apărării nu știu căror drepturi fundamentale. (…) Să pătrundem însă, discret, în interiorul unei mulțimi, care a constituit nucleul mitingului organizat de Ziua Armatei Române, în plin centru, în Piața Victoriei, în fața sediului de unde o parte dintre guvernați urmăreau cu îngrijorare ori, poate, cu indiferență, frământarea unor categorii sociale (alături de militari și pensionari din alte sectoare de activitate, la fel de solidari în nedreptatea, la care sunt supuși). O masă pestriță, cu sau fără însemne, cu sau fără placarde, dar la fel de hotărâtă în revendicarea unor drepturi, pe care mai toate guvernele din perioada, așa-zisă, postdecembristă, le-au neglijat, nepermis de mult.

Cum s-a ajuns la o asemenea situație deplorabilă, greu de anticipat; căci, atitudinea celor parveniți de după ’89 a depășit orice înțelegere. Și, cum este la îndemâna majorității să constate, în ceea ce ne privește ne axăm pe ce cunoaștem (pentru că de „stăpânit” nu mai este cazul) cel mai bine: degradarea intervenită în domeniul sistemului militar, care a culminat cu scoaterea militarilor în stradă (fapt de excepție, nemaiînregistrat vreodată de istoria poporului român). În fapt, militarii în rezervă și în retragere, ca și toți cei asemenea lor, nu doresc avantaje în plus, ci actualizarea – așa cum prevedere legea – a soldei de grad și de funcție, corespunzător cu creșterile aplicate militarilor activi, în scopul eliminării acelor discrepanțe între cei care ies la pensii. Nimic în plus și nimic în dauna plafonului, de care beneficiază pensionarii civili.

Nu ură față de guvernanți ori politicieni resimțim noi, pentru că nouă, militarilor, acest sentiment ne este complet străin, atunci când este vorba de conaționali; ci, acea stranie senzație de mâhnire, pe care o resimți adânc în suflet, când ești înjosit în demnitatea personală, când așteptările îți sunt terfelite de niște indivizi, care habar n-au ce presupune o privațiune și tocmai de aceea se grăbesc să ne binecuvânteze cu nemeritate etichetări.

Să sperăm, că starea normală se va instala odată pentru totdeauna, nu neapărat pentru că militarii noștri merită, ci pentru că țara noastră, țara aceasta – cooptată în atâtea alianțe – merită să i se aducă un prinos de recunoștință. Să sperăm că, măcar acum, guvernanții și politicienii de la toate partidele, se vor dovedi prietenoși cu cei pe care se vor baza în caz de pericol la adresa integrității teritoriale a României, a păcii și a liniștii generale. În ce ne privește însă, avem serioase rețineri, pentru că, așa cum ne încredința unul dintre cei mai mari diplomați ai lumii, Nicolae Titulescu: „Nu există prieteni în politică, există numai prieteni politici”. Iar, realitatea românească i-a confirmat, în repetate rânduri, afirmațiile.

Doamne ocrotește-i pe români și binecuvântează armata țării!


Înființarea și extinderea NATO: Parteneriatul pentru Pace

În lumina documentelor declasificate între 2008 și 2024 ale perioadei Clinton – Elțîn, Parteneriatul pentru Pace apare ca o ingenioasă soluție a diplomației americane de a ocupa treptat, cât mai non-conflictual cu putință, vidul de putere creat în Europa de Est prin implozia URSS. Parteneriatul pentru Pace nu a existat în Strategia de Expansiune și Transformare a NATO elaborată în cadrul Departamentului de Stat al SUA la începutul lui septembrie 1993. El a apărut ca un răspuns și o soluție ad-hoc la Scrisoarea din 15 septembrie a președintelui Elțîn către președintele Clinton, în care Elțîn își exprima dezacordul față de proiectul de securitate american în Europa prin expansiune NATO și insista asupra unei soluții de securitate pan-europeană, bazată pe OSCE.

1. Parteneriatul pentru Pace (septembrie – octombrie 1993, Washington)

Urmare a Scrisorii lui Elțîn, președintele Clinton a convocat oficialii Consiliului Național de Securitate. S-a elaborat un plan de acțiune care lăsa impresia unui compromis, dar care, din perspectiva prezentă, se dovedește a fi fost excluderea Rusiei din sistemul de securitate european. S-a hotărât, folosind chiar termeni avansați de către Elțîn în Scrisoare, înființarea unui parteneriat deschis tuturor și instituirea unor relații speciale NATO-Rusia, fără a renunța cu nimic la Strategia de Expansiune NATO, inclusiv la calendarul expansiunii. Așa a apărut, conjunctural, celebrul Parteneriat pentru Pace.

Parteneriatul pentru Pace a fost și un compromis intern, între diversele componente (și diferitele personalități) ale Administrației, compromis pentru care Scrisoarea lui Elțîn a avut un rol catalizator. Consilierul pentru Securitate Națională al președintelui, Anthony Lake, inițiatorul ideii expansiunii, a presat tot timpul pentru a o impune imediat. Strobe Talbott, consilierul cu rang de ambasador al președintelui pentru problemele Rusiei și Ucrainei, o considera inoportună în perspectiva relațiilor SUA cu noua Rusie. Generalul John Shalikashvili, șeful Statului Major al Armelor Reunite, considera expansiunea ca diluând capacitatea militară și slăbind coeziunea NATO. Lui îi este atribuită ideea Parteneriatului pentru Pace ̶ pe care generalul o privea ca pe o soluție pur tehnică: „Consultări și exerciții militare comune, la care se poate alătura și Rusia” ̶ dar care, odată adoptată, a devenit și un instrument politic major în mâna Statelor Unite. Ideea a fost salutară pentru impasul în privința modului de comunicare a deciziei extinderii NATO spre Est, în care Casa Albă se afla între insistențele Grupului Vișegrad și opoziția Federației Ruse. Tot stafful lui Clinton s-a raliat și, în primele zile ale lui octombrie, președintele a decis compromisul: la summitul NATO din ianuarie 1994 va prezenta ideea Parteneriatului pentru Pace la pachet cu o deliberat vagă exprimare a intenției extinderii NATO, într-un viitor nespecificat

2. „O idee strălucită. O lovitură de geniu.” (22 octombrie 1993, Moscova)

La 22 octombrie 1993 secretarul de Stat Warren Christopher și, pe atunci consilierul lui special pentru Rusia și Ucraina, cu grad de ambasador, Strobe Talbott, au fost primiți de către președintele Elțîn. După amabilitățile protocolare de rigoare, președintele Elțîn a ținut un lung monolog autolaudativ asupra perspectivelor democrației după reducerea la tăcere a „fasciștilor” (în esență, cât de democratică va deveni Rusia după ce a tras cu tunul în Parlament): „Nu va mai fi nicio problemă de dualitate a autorității. Rusia va avea o democrație ca în Statele Unite și va avea o Constituție la nivelul standardelor celor mai bune democrații vestice…Tot ce ne mai rămâne este să-l îngropăm pe Lenin.” [Spre deosebire de Stalin, scos și îngropat în 1953, Lenin a rămas în mausoleu până în zilele noastre. După criza constituțională din 1993, Garda de Onoare de la mausoleu a fost desființată, dar Elțîn nu a reușit să înfăptuiască înhumarea lui Lenin].

Din cauza lungului monolog al președintelui Elțîn, Warren Christopher a trebuit să-și prezinte succint misiunea, printre care și răspunsul Washingtonului la Scrisoare președintelui Elțîn către președintele Clinton, ceea ce a făcut, într-adevăr rapid și eliptic:

„După un studiu extrem de atent, președintele Clinton a hotărât ce recomandări să facă la summitul NATO din ianuarie. În această privință scrisoarea dumneavoastră a ajuns exact la timp…Nu poate fi vorba de o recomandare de excludere sau ignorare a Rusiei în privința participării la viitoarea securitate europeană. Ca rezultat al studiului nostru, un Parteneriat pentru Pace va fi recomandat la summitul NATO. Nu va exista nici un pas, pentru moment, în a-i împinge pe unii înaintea altora («no step taken at this time to push anyone ahead of others»).”

Reacția lui Elțîn la cuvântul magic „parteneriat” ̶ descrie documentul ̶ a fost o explozie de entuziasm: „toate țările CEE și NIS vor fi, deci, pe picior de egalitate, va fi un parteneriat nu o apartenență («a partnership, not a membership»)?!” „Da, a confirmat Christopher, nu va exista nici măcar un statut de asociat («there would not even be an associate status»)”. În acest moment entuziasmul lui Elțîn a devenit de nestăvilit: „Este o idee strălucită, o lovitură de geniu («a genius stroke»)… Este o contribuție importantă a Statelor Unite. Președintele Statelor Unite va fi conducător pentru europeni… Este important că e un parteneriat pentru toți, nu o apartenență pentru unii. Este o idee mare, o mare idee. Spuneți-i lui Bill că sunt emoționat de această strălucitoare lovitură («Tell Bill I am thrilled by this brilliant stroke»).” În entuziasmul său, Elțîn fie nu a auzit, fie nu a vrut să audă, sau să ia în considerare, adaosul lui Christopher: „Vom avea în vedere, la momentul cuvenit («in due course») problema apartenenței, ca o eventualitate pe termen lung.”

În memoriile sale, Warren Christopher atribuie neînțelegerea mesajului complet, nu surdinei voite în care a fost transmisă problema expansiunii NATO, ci stării lui Elțîn: „rigid, aproape robotic, cu un damf de alcool («emanating heavy alcohol fumes»), descriere care, fără îndoială corespunde realității, mai ales că întâlnirea a avut loc după-amiaza, la Zavidovo, reședința președintelui din afara Moscovei. Oricum, printr-un cumul de factori, misiunea secretarului de Stat Christopher la Moscova și-a atins scopul prevăzut în Strategia de Expansiune NATO: „Să căutăm a obține și OK-ul Rusiei”. Convins că Parteneriatul pentru Pace era un înlocuitor al expansiunii NATO (și nu o cale silențioasă și treptată a expansiunii, cum fusese conceput în laboratorul politic al Washingtonului), Elțîn și-a dat, entuziast, OK-ul.

Trebuie accentuat ̶ pentru cei care înțeleg mai greu, sau nu înțeleg deloc, sau se fac că nu înțeleg toată această istorie ̶ că în Strategia de Expansiune (prin) NATO în Europa, a Washingtonului nu a existat nici o urmă de idee a unui Parteneriat [pentru Pace], larg și instantaneu deschis tuturor. Strategia viza numai consolidarea leadershipului american în Europa, prin absorbția treptată a NIS (Noile State Independente, provenite din disoluția URSS) în instrumentul militar al acestui leadership ̶ NATO. Ideea PfP a apărut după Scrisoarea lui Elțîn (din 15 septembrie 1993), ca răspuns la reacția rusă. Acest răspuns, îndelung și profesionist elaborat la Washington de către experții Departamentului de Stat, Pentagonului și Casei Albe, a constituit o spectaculoasă rafinare a Strategiei de Expansiune, construind o anticameră (cu o denumire atractivă, generoasă) în care statele doritoare puteau fi controlate total sub tensiunea așteptării, iar Federației Ruse i s-a menținut, pentru o vreme, impresia (iluzia) că nu este exclusă. Strategia pur americană, astfel amendată, a fost adoptată „in toto” la summitul NATO din 10-11 ianuarie 1994, de la Bruxelles.

3. „Nu dacă, ci când și cum” (11 ianuarie 1994, Praga)

De la Bruxelles președintele Clinton a plecat la Praga, unde, la 11 ianuarie 1994, a avut discuții cu președintele Havel și alte oficialități cehe, în cursul cărora a afirmat că „Parteneriatul pentru Pace este un traseu («track») către apartenența la NATO” și că „Statele Unite nu doresc să tragă o nouă linie de divizare a Europei, cu câteva. sute de mile mai la est”, afirmații despre care s-a spus că reflectă o „sinceră dorință a lui Clinton de a rezolva problema cuadraturii cercului”. Cele două strategii ̶ admiterea membrilor NIS în NATO și construirea unui parteneriat cu Rusia ̶ nu-i păreau lui Clinton atât de incompatibile pe cât s-au dovedit a fi în timpul administrației Bush- junior.

A doua zi a avut loc un dineu oficial cu șefii de state și guverne ai Grupului Vișegrad, care și-au exprimat insatisfacția față de moderația formulei adoptate la Bruxelles. Ca de obicei, Walęsa a avut o intervenție frustă și radicală: „trebuie folosit cu promptitudine acest moment în care Rusia e slabă” (ceea ce americanii făceau, de fapt, din plin, dar cu diplomația pașilor mărunți), adăugând și bine-cunoscuta teză Vișegrad că țările lor „au o cultură Vestică ̶ Rusia nu”. Havel, tot ca de obicei, realist și conciliant: „Nu este posibil sau dezirabil a izola Rusia”. Liderii celor patru state și-au exprimat consensul în a semna Parteneriatul, „dacă acesta constituie calea spre aderare”, lucru care a fost confirmat de către președintele Clinton:

„Parteneriatul pentru Pace nu este o cameră de așteptare permanentă. El schimbă întreg dialogul NATO, astfel încât acum problema nu mai este dacă NATO va prelua noi membri, ci când și cum” («now the question is no longer whether NATO will take on new members, but when and how»). (Această frază, devenită celebră, a fost formulată ad-hoc de către redactorul discursurilor prezidențiale, Robert Boortsin, la insistența lui Antony Lake pe lângă președinte ca formularea deschiderii NATO să fie mai apăsată decât cea de la summitul de la Bruxelles. Clinton a acceptat să o rostească.)

După cum se știe, România a fost prima țară care a semnat, fără condiționări, Parteneriatul, la 26 ianuarie 1994, urmată de țările Vișegrad în februarie-martie, dar calendarul absorbției în NATO, fixat la Washington, avea alte priorități (și altă logică).

4. Parteneriatul pentru Pace ̶ 1994, Parteneriatul pentru Război ̶ 2024

Prin absorbția treptată a țărilor Europei Centrale și de Est în cadrul NATO și excluderea tot mai pronunțată a Federației Ruse din procesele decizionale ale securității europene (ex. războaiele din fosta Iugoslavie), Parteneriatul pentru Pace s-a transformat treptat în acest veritabil Parteneriat pentru Război pe care Statele Unite și l-au consolidat în timp. Convorbirile și scrisorile Clinton-Elțîn declasificate nu arată nicio intenție inițială în acest sens mai mult decât instituirea „leadershipului american” în Europa. Parteneriatul pentru Război pe care îl constituie actuala strategie NATO decurge dintr-un alt document, anterior, al Departamentului Apărării, Doctrina Wolfowitz, de a cărui punere în practică sunt responsabile alte două administrații americane ̶ una republicană, Bush junior (2001-2009), alta democrată, Jo Biden (2021-2024) ̶ și, bineînțeles, linia dură a esthablishmentului american, care dă continuitate acestei politici, dincolo de culorile de partid.


Numărul 697

Descarcă PDF


Summitul B.R.I.C.S. de la Kazan

La Kazan (1.143.535 de locuitori, republica Tatarstan din Federația Rusă), în 21 octombrie 2024 a început cea de-a 16 reuniune a șefilor de stat ai B.R.I.C.S. (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud). Lipsește președintele Braziliei, din motive de sănătate. Numărul total de invitați din străinătate este estimat la 20 000 de persoane, evenimentul va fi acoperit de 2000 de ziariști din 59 de țări iar organizatorii furnizează traduceri în 16 limbi (Ksenia, Muratshina, New Easten Outlook, 22.10.2024). Adjunctul președintelui rus, Yuri Ushakov, a anunțat jurnaliștilor prezența conducătorilor din 32 de țări, 24 de țări sunt reprezentate la vârf. Numeroși lideri ai organizațiilor internaționale sunt prezenți, între care Antonio Guterres, secretarul general al O.N.U. Anul tecut în Africa de Sud s-au adăugat grupului fondator B.R.I.C.S. Iranul, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egiptul și Etiopia. În 22 și 23 octombrie grupul de țări Brics va fi ocupat cu proprii membri. Începând din 23 octombrie întâlnirile, evenimentele se vor extinde în formatul B.R.I.C.S.-plus. Tema principală va fi „B.R.I.C.S. și Sudul Global – să construim împreună o lume mai bună”. În tot timpul summitului, între 21 și 24 octombrie sunt prevăzute reuniuni bilaterale între conducătorii B.R.I.C.S. și B.R.I.C.S. -plus (Ksenia Muratshina, op. Cit.).

Pentru prima dată în cadrul reuniunilor B.R.I.C.S. s-au format grupuri de lucru care se ocupă de medicina nucleară, de gestiunea, de formarea centrelor de urgență în țările B.R.I.C.S. și schimbul de informații operaționale în caz de urgență pentru securitatea informației; un grup de lucru se ocupă de climat în BRICS; un alt grup lucrează pe problema locurilor de muncă; de turism și încă altele. Dar poate proiectul în lucru cel mai important este B.R.I.C.S. Bridge, platforma de plăți digitală, garantată la nivel de 40 % în aur, în materii prime și devizele țărilor participante, totul susținut de puternicele bănci ale Chinei, ale Rusiei, ale Arabiei Saudite și Emiratelor Arabe Unite. Se estimează că într-o lună B.R.I.C.S. Bridge va fi funcțional.

B.R.I.C.S. Bridge va fi „imun la presiunile politice, abuzul și interferența sancțiunilor externe”. „Ministerul de Finanțe și Banca Centrală a Rusiei împreună cu partenerii B.R.I.C.S. lucrează la un raport pentru liderii B.R.I.C.S. pentru actualizarea (upgrade) sistemului financiar internațional și al tranzacțiilor în valută (forex). Adoptarea acestui raport va duce la creerea unei platforme digitale pentru plățile B.R.I.C.S. și tranzacțiilor membrilor B.R.I.C.S.” (Valentina Matvienko, purtător de cuvânt al Consiliului Federației Ruse, 12.07.2024).

Orașul Kazan nu a fost ales întâmplător. Kazan este, pe lângă un centru comercial major, și cel mai important centru al culturii musulmane din Rusia. Ce nu a reușit Uniunea Sovietică din cauza ateismului și a persecuțiilor la care au fost supuși credincioșii de diverse culte, inclusiv musulmană, reușește azi Rusia conservatoare. Lumea musulmană înseamnă aproape două miliarde de oameni. Prin susținerea necondiționată a Israelului împotriva palestinienilor din Gaza și Cisiordania, împotriva Libanului, a Iranului, Yemenului, S.U.A. și Occidentul și-au înstrăinat la extrem lumea musulmană.

La Kazan, organizațiile summitului au prevăzut și un extins program cultural: expoziția „Mozaicul etnografic”, dedicat diversității culturale din țările B.R.I.C.S.; un spectacol de lumini la scară mare; în Parlamentul local o mare expoziție „Făcut în Tatarstan”, consacrat realizărilor industriale și tehnologice din această regiune rusă; multiple producții teatrale, inclusiv spectacolele oferite de „Golden Mask”; proiecții ale ultimelor filme locale în cinematograful „Mir”; circul din Kazan a pregătit un mini-festival „Ecourile Asiei” etc. „Anul președenției ruse a arătat lumii o față complementară nouă a B.R.I.C.S.: această structură și-a atins deplina maturitate și înflorește. Ea reprezintă pe drept cuvânt interesele lumii non-occidentale, ale majorității globale, ale Estului Global și ale Sudului Global […] Un format nou, mai deschis, flexibil, în mișcare constantă, dinamică și poate mai promițătoare decât orice altă structură de diplomație multilaterală” (Ksenia Muratshima, op.cit.).


De la (ne)educația lecturii de consum la implozia civilizației occidentale…

Coruperea și corupția au fost primul semn al începerii procesului de autodistruge al unei civilizații. De-a lungul timpului am observat că extrem de mulți oameni (care încă mai au obiceiul lecturii regulate) citesc în mod special autorii „la modă” în detrimentul clasicilor. Ei înghit, își însușesc și propagă la rândul lor, pe nemestecate și negândite, idei nesăbuite, periculoase, ba care uneori frizează patologicul. Nu doar că aceste persoane iau de bună și validă orice informație obținută prin lectura personală en-gros, însă de foarte multe ori nici nu înțeleg exact ceea ce au citit. Acest tip de cititor nu filtrează nimic, nu cântărește nimic, nu pune nimic la îndoială. Litera tipărită capătă valoare de lege absolută pentru ei în asemenea măsură, încât literatura (ficțiunea pură) este percepută ca adevăr axiomatic. Linia între imaginație și realitate dispare, iar cititorul asimilează totul, mot-a-mot, în formă brută, necizelată, nedigerată – și dă mai departe întregul set de idei neînțelese corect exact în morfismul tributar (ne)priceput de el. Astfel a apărut în societatea contemporană o categorie nouă, o „elită” ridicată din grupul analfabeților funcțional. Ei sunt pseudo-erudiții care nu sunt capabili să extrapoleze o idee, să emită un silogism, să gândească „out of the box”. Din nenorocire, acest gen de indivizi, „deștepți la inteligență”, au o mare priză la un public numeros, la fel de lipsit de educație, iar aceasta este explicația simplă a nașterii majorității „influencerilor” de platformă socială. Nivelul de semidoctism a trecut de cota de avarie din simplul motiv că faptul de a fi vocal este echivalentul competenței indubitabile. Și am ajuns să vedem cum oameni care au gândirea critică a unui castravete murat dau „lumina cunoașterii” unui conglomerat de susținători fervenți ai unor prostii monumentale.

Fenomenul nu este însă nou, pentru că dintotdeauna chiorul a fost împărat în țara orbilor, cum bine spune o zicală. Însă până acum niciodată în istorie nu a atins o asemenea anvergură. Colac peste pupăză, spre deosebire de trecut, când omul fără școală era conștient de lipsa lui de cunoștințe și avea bunul-simț să nu își aroge merite inexistente, în prezent lucrurile stau fix pe dos. Disfuncționalitatea cognitivă punerea propriului eu într-un raport incorect și incoerent cu cei din jur a fătat un nou tip de tupeu, care depășește orice imaginație. Prostul cuminte și liniștit de altădată a dispărut și a fost înlocuit de prostul hiperactiv și hipertensiv, cu ifose de intelectual rasat. Coruperea pecuniară a sistemului de învățământ superior a născut adevărați monștri de incultură, care au pătruns în societate erodând și desființând ierarhiile bazate pe meritocrația reală, nu închipuită. Răul făcut astfel a cangrenat exact sistemul care l-a creat, incompetenții ajungând să devină dascăli, vajnici formatori ai unor noi generații de tâmpiți, cu și fără diplome, patalamale și titluri pompoase. Asistăm în prezent la o creștere exponențială, de la an la an, a numărului „specialiștilor autodidacți”, educați la rândul lor prin Google, Wikipedia, Facebook, Instagram sau TikTok. Mă tem că în prezent nu există în viața reală atâtea genii recunoscute în mediul universitar de top la nivel mondial câte „genii” există și se manifestă liber în realitatea virtuală. Practic, în decurs de nici două decenii, omenirea a reușit să își anihileze singură, fără probleme și fără impedimente, toată evoluția înregistrată în câteva milenii de cercetare, gândire filosofică, creație și inventivitate. Iar ce devine de-a dreptul înspăimântător este catalogarea și promovarea acestei involuții drept „progres”, în aplauzele generale ale turmelor adulatoare ale unui nou sistem de valori.

Tragismul situației curente în care a ajuns civilizația occidentală este dat de lipsa conștientizării faptului că ea se află în aceeași situație în care se aflau, cu zeci de secole în urmă, civilizații înfloritoare care acum sunt dispărute. Atunci, ca și acum, hedonism ul promovat drept țel suprem al individului, eliminarea tuturor principiilor morale și etice nu au dus la nimic altceva decât la cădere, decădere și, în final extincție. Atunci, ca și acum, omul a eliminat orice barieră impusă de preceptele moralei care îi aminteau de natura lui imperfectă, muritoare. Atunci, ca și acum, liderii și-au negat într-atât mortalitatea, încât au ajuns chiar să se creadă infailibili, nemuritori, zei cărora nimic nu le este interzis. Iar supușii lor i-au urmat în drumul spre marele NIMIC. La nivel ideologic și practic ar trebui să fim orbi sau inconștienți să nu înțelegem că, aflați la buza hăului, nici nu mai avem nevoie să ni se dea vreun brânci. Societatea progresistă este atât de absorbită de adularea propriei măreții, încât se aruncă pe sine, îmbătată fiind de prostie, în neant.


„Stejarul de 1000 de ani de la Gheboieni”, Dâmbovița…

Arborele imens cu umbra sa deasă îi atrage ca un magnet și astăzi pe cei care îşi doresc un colţ de linişte deplină. Legendele locale spun că domnitori ai Țării Românești, precum Neagoe Basarab n. 1482 – d. 15 septembrie 1521) sau Mihai Viteazul (n. 1558 – d. 1601), s-ar fi odihnit la umbra stejarului de la Gheboieni (jud. Dâmbovița), declarat monument al naturii. Exista o legătură tainică a omului cu acești copaci uriași, de aceea domnitorii căutau apropierea de aceștia. De aceea și marele Domnitor al Moldovei, Ștefan cel Mare, avea locurile sale aflate în apropierea stejarilor seculari. Despre stejarul de la Gheboieni, unii spun că ar avea 500 de ani, iar alții spun că are 1000…Aici, în Pădurea Mărgineanca, peisajul este sublime în pădurea deasă de foioase şi este o linişte atotstăpânitoare. Ca să ajungi la stejar, porneşti din şoseaua naţională Târgovişte-Câmpulung (DN72) din zona satului Ungureni, cale de 3-5 kilometri pe un drum forestier, într-o zonă împânzită de sonde petroliere. Locul unde se găseşte arborele multisecular este căutat de iubitorii de natură, de cei dornici de meditaţie. De obicei, trag aici orăşenii, cei care vor să fugă de tumultumul civilizaţiei, dar, în zilele de sărbătoare, vin şi oamenii din comunele din jur. Cred ei că le merge mai bine dacă, după slujba bisericească ţinută de Paşte, de Înălţare sau de Rusalii, prăznuiesc la umbra falnicului arbore de pe Valea Tisei. Sunt destui cei care spun că se simt bine în preajma stejarului de sute de ani. Le crează o stare de echilibru, de linişte sufletească.

„Unii oameni stau minute în şir lipiţi de scoarţa stejarului. Zic ei că se încarcă de energie. Stejarul îşi are rădăcinile adânc înfipte în măruntaiele pământului. De acolo îşi trage seva vieţii”, ne spune un localnic. Locul a fost vizitat de sute de tineri care activează în diferite organizaţii de protecţia mediului. Din păcate, autorităţile nu s-au învrednicit să popularizeze un astfel de obiectiv turistic important. Nu există nicio plăcuţă indicatoare care să te îndrume către acest monument al naturii. De asemenea, la faţa locului, nu s-a amenajat nimic „oficial”. Nu găseşti un loc de campare sau un ghid local… Stejarul a devenit totuși un punct de atracție pentru cei care adoră ieșirile în natură, pentru că turiștii pot ajunge acum mult mai ușor la copacul din pădure, grație și unei hărți explicite postate de localnici pe rețelele de socializare.

„Este un loc foarte puţin cunoscut şi destul de greu de găsit, dar care merită descoperit. Deşi mai colindasem această pădure cu bicicletele, nu ştiam că aici se ascunde acest călător prin veacuri. Am avut norocul de a întâlni pe cineva care ştia de acest loc şi ni l-a recomandat”, spune Victor, un târgoviştean împătătimit de ciclism şi parapante. Pe stejar era şi o plăcuţă care le amintea turiştilor unde sunt, dar nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ea.

„Pe voi, cei care veţi veni, vă voi primi cu drag la umbra mea, vă voi ocroti de intemperii cu crengile mele îmbătrânite dar încă puternice, vă voi aduce o adiere uşoară cu ajutorul frunzelor mele şi vă voi încânta cu minunatele glăsuiri ale micilor mei oaspeţi înaripaţi ce zi de zi mă fac să mă simt încă tânăr. În schimb nu vă cer decât să mă acceptaţi ca pe un prieten şi să vă fie milă de mine. Am fost călător prin veacuri şi multe şi nenumărate sunt întâmplările ce s-au petrecut sub poalele mele”, este mesajul de pe respectiva plăcuță. Drumul prin pădure, până la stejar, se poate dovedi destul de nevoios și încâlcit, dar în parcul petrolier din apropiere se află mai mereu cineva care poate da detalii despre locul în care se află copacul.

Oamenii locuui povestesc faptul că în zona respectivă a existat, în trecut, o mlaștină din care acum au mai rămas doar câteva izvoare de apă dulce. Acesta este și unul dintre motivele pentru care copacul a putut ajunge la dimensiunile pe care le are în prezent. Cert este că nu există date oficiale referitoare la adevărata lui vârstă. Pădurarii spun că nu ar avea mai mult de 250-260 de ani. „Stejarul de 1000 de ani”, așa cum l-au numit cei care l-au vizitat, se află într-o pădure care a aparținut familiei boierești Ivănescu. Aflu că localnicii au marcat de curând traseul până la imensul și bătrânul copac și nu știu cum, dar de curând turiștii au la dispoziție în apropierea copacului, masă și bănci pentru popas și relaxare… Să fie încă o mie de ani!


Pe nimeni nu mai interesează drama satului românesc de azi…

E toamnă târzie, bădie Mihai, și iarna s-aude prin munte trosnind. Se-nvăluie norii pe boltă și-n zare și ploaia în picuri s-așează pe câmp. Vin cețuri prea dese și-acopăr poiene, și văi, și dealuri, și drumuri și poteci. Cad frunze-nspăimântate, când vântul rece curmă codițele pe ram. Iarba verde din câmpie e tot mai puțină și tot mai spăimântată de zilele ce vor veni. Urlă noaptea sălbăticiunile înfometate și urletul lor e rugă pentru hrană. Și oamenii se-ntreabă de-s lemne sub polată, de-i fân de-ajuns în claie, de-i porcul gras destul, de au copiii haine. Și tu, Bade, mai întrebai copilărește: „- Ce te legeni, codrule,/ Fără ploaie, fără vânt,/Cu crengile la pământ?”… Și bătrânul codru, înțelegându-ți vorba, îți răspundea cu-nțelepciune: „- De ce nu m-aş legăna,/ Dacă trece vremea mea!/Ziua scade, noaptea creşte/Şi frunzişul mi-l răreşte”. Vremea din primăvară, ori de astă-vară, vremea tinereții, se dusese pe neobservate, din toate rămăsese doar o amintire. Cântecul păsărilor tăcuse demult, cuiburile se goliseră, pe unele vântul le trântise fără milă, pe altele frunzele uscate le acoperiseră. „Bate vântul frunza-n dungă,/Cântăreţii mi-i alungă;/Bate vântul dintr-o parte,/Iarna-i ici, vara-i departe… Cârduri-cârduri de înaripate vin din nord, se-așez-o clipă să-și refacă forțele și pleacă mai departe, cu gândul „spre alte zări de farmec pline!”… Nu le mai trebuie nimic de pe la noi, nimic nu le mai încântă, nimic nu le mai atrage. Doresc cu tot dinadinsul să plece departe, să fugă de groaza iernii ce se apropie pas cu pas. „Şi de ce să nu mă plec,/Dacă păsările trec!/Peste vârf de rămurele/Trec în stoluri rândunele,/Ducând gândurile mele/Şi norocul meu cu ele./Şi se duc pe rând, pe rând,/Zarea lumii-ntunecând,/Şi se duc ca clipele,/Scuturând aripele,/Şi mă lasă pustiit,/Vestejit şi amorţit/Şi cu doru-mi singurel,/De mă-ngân numai cu el!”

Bădie, bădie Mihai, așa era altădată! Păsările plecau, oamenii rămâneau. Erau legați de glie, de fiecare bucată de pământ, de fiecare pom, de fiecare zi. Veneau peste ei iernile cumplite, hoardele sălbatice, bolile și sălbăticiunile. Ei rămâneau însă ai locului, ai vremii, ai pământului, ai Țării. Smulgeau bolile, și moartea, și dușmanii, și fiarele din casa lor bătrâni și tineri, vârstnici și copii. Cei rămași plângeau o vreme, apoi își reluau viața cu toate greutățile și hățișurile ei, cu toate poticnirile și speranțele ei. Nimeni nu se gândea să plece în altă parte, nimeni nu credea că undeva în lume este mai bine ca la ei acasă. Totul era după o rânduială din vechime stabilită, de moși și de strămoși sfințită și peste ea nu se putea trece. Era greu, era periculos, dar era și frumos. Oamenii erau ai locului și locurile erau ale oamenilor și fiecare palmă de pământ era muncită și răscolită. Îți râdea sufletul, când vedeai câmpurile încheiate de recolte, care mai de care mai îmbelșugate, care mai de care mai frumoase și mai promițătoare!

Fiecare bucată de pâine, fiecare colăcel de la colindeți concentra în el un an de speranțe, de muncă și de teamă. Munca se împletea cu rugăciunea, căci omul era conștient că numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate să supraviețuiască și să învingă greutățile, lipsurile și obstacolele de tot felul. Erau rânduite sărbători și obiceiuri ale pământului și ale oamenilor, menite să convingă înălțimile cerului și adâncimile solului să producă. Erau zile și rânduieli, când oamenii vorbeau cu Dumnezeu și cu sfinții, cu duhurile adâncurilor, cu ploile și cu zăpezile, cu soarele și cu luna. Totul era după o înțeleaptă întocmire a văzduhului, a pământului, a oamenilor și a lui Dumnezeu.

Acestea toate au rămas o amintire, Bădie Mihai! Pământurile au rămas pustii. Ici-colo mai vezi câte o bucată de pământ lucrată, ici-colo vezi tarlale despre care afli că sunt ale unor străini, care le-au cumpărat. Nu mai vezi cârduri de lume la lucru, muncind și cântând, muncind și glumind. Mașinile au preluat munca, singurătatea a acoperit totul cu tentaculele ei. Holdele sunt duse aiurea, peste mări și țări; în magazinele noastre vine pâine plămădită de străini, doar coaptă la noi. Nu mai simțim mirosul pâinii proaspete scoase din cuptor, nu mai simțim gustul pâinii din țestul nostru de pe vatră. Mâncăm ca să nu murim, dar fără să ne bucurăm de pâinea caldă de la mama! Satele ne sunt tot mai goale de copii, Bădie Mihai! S-au înmulțit mașinile, s-au împuținat copiii. Au rămas școlile pustii prin sate. Microbuzele umblă dimineața și adună de prin sate cei câțiva copii și-i duc la școala din centru. De îndată ce se ridică își iau zborul spre alte zări, spre alte țări. Rămâi blocat, când afli că tineri cu înaltă pregătire, care ar fi putut să ocupe aici funcții de seamă, se duc afară și sunt fericiți, când sunt angajați acolo la muncile cele de mai jos. La noi se înmulțesc rândurile străinilor, care vin din cele mai depărtate colțuri ale Asiei. Parcă s-a mâniat Dumnezeu pe noi! S-au înmulțit avorturile, s-au împuținat copiii. Cu puțin timp în urmă făceam socoteala, după datele furnizate de oficialități, că, de la Revoluție încoace, s-au aruncat la tomberon atâția copii, că am mai fi avut încă o dată populația României. Cum să nu se mânie Dumnezeu?!

Ne este populația țării îmbătrânită, tot mai îmbătrânită! Altădată erau familii în satul nostru și-n alte multe sate, care aveau zece și chiar mai mulți copii. Funcționau în sat două școli primare și aveau copii destui. Azi, din tot satul, nu mai sunt zece copii de vârstă școlară! Tot mai multe sate își trăiesc ultimele zile, căci, o dată cu plecarea puținilor bătrâni, vor rămâne și ele pustii. Pe nimeni nu interesează drama satului românesc de azi, Bădie Mihai. Deschizi televizorul și nu vezi decât scandaluri, delapidări, corupție, fapte penale și multe altele asemenea! Ca o speranță de nepieire se întrevăd departe Sărbătorile Crăciunului, ale Anului Nou, ale Bobotezei și alte multe, care ne asigură, totuși, că nu-i totul pierdut! Cu bine, Bădie, și-ți voi scrie în curând!


Toți pentru „unul” dar nu și totul (aceluia!) pentru toți…

Ce știu ei și nu știm noi?!… Cam despre asta este vorba, la drept vorbind, în proiectul UE de creare a unui serviciu de informații european. „Secret”, dar nu având informațiile obținute, centralizate și analizate puse, de drept, „la comun”. Nu un „intelligence” comun, nediscreționar la nivel de informații colectate, analizate și distribuite în mod egal tuturor statelor UE. Chiar dacă este clar că un astfel de egal nu ar fi totuna cu echitabil pentru toate membrele uniunii. Pentru că, și în acest caz, lucrurile ar funcționa similar altor surse și resurse esențiale ale Uniunii Europene. Cu unele state puse obligatoriu să furnizeze date, fără să crâcnească în dreptul lor de a decide singure ce poate fi „transparentizat” ori nu pentru mapa Bruxellesului, și câteva, cele „alese”, beneficiind de aceste informații la nivel de acces nelimitat și având posibilitatea (și dreptul!) de a alege ce să folosească din ceea ce le ar putea fi necesar (economic, comercial, industrial, strategic și militar). Or, la cat de „echitabilă” s-a dovedit a fi, de atâtea ori, Europa (această Europă a neEuropei) în redistribuirea resurselor, atât a celor financiare, dar și a materiilor prime și resurselor (un cerc închis, dar nu în folosul cetățenilor UE, dimpotrivă!), practic, preluate unilateral printr-un abuz de putere și o impunere „strategică”, nu este greu de imaginat cum vor sta lucrurile și în cazul informațiilor și a serviciilor de informații „paneuropene”. A întregului dintr-o adevărată cutie a Pandorei, a informaților pe care Bruxellesul le va secretiza strict după interesele clicilor (guvernamental-corporatiste) care au transformat Europa într-o feudă „new-age”, informații economice, dar, mai ales, logistic-structural-teritoriale, strânse într-un singur „cos” (ca un soi de buget european de informații), dar nu și diseminate, difuzate, distribuite echitabil tuturor membrelor.

De altfel, fără nici o ezitare, UE menționează clar motivul din spatele ideii unui serviciu de informații european chiar în fundamentarea inițiative… Faptul că unele membre furnizează deja astfel de informații către SUA, evident, unilateral, informații ce nu trec, „a priori”, și prin antecamera UE a clicii de la Bruxelles, pentru selectarea și redistribuirea lor ca utilitate și necesitate, nu pentru Europa, ci pentru grupurile de interese și camarilele bruxeleze. Pentru că, informația înseamnă putere, iar Bruxellesul vrea toată puterea! Inclusiv pe cea a informației!

Sigur, ca un motiv cu adevărat unitar de opunere din partea statelor față de modul în care ar putea fi folosit un asemenea instrument împotriva membrelor europene, îl regăsim chiar în memoria recentă a modului de manageriere pandemică, totalitar-discreționară, a vaccinurilor de către președinta UE, prin folosirea discreționară a informațiilor și a resurselor fără minime explicații (financiare, căci morale oricum nu mai era cazul, nu când vorbim despre raportarea UE la drepturile statelor membre). Și avem atâtea referiri, și nu doar pe sursele media, vizând modul ilicit în care a fost gestionat sistemul de achiziții și distribuire (vânzare) centralizată a vaccinurilor. De fapt, a împovărării statelor. Dar și a comisioanelor încasate de către cei ce s-au îngrijit să secretizeze totul, refuzând chiar și comisiilor de anchetă accesul la informații care au lezat, nu doar libertățile și resursele financiare ale cetățenilor europeni, ci sănătatea în sine… A celor vaccinați, mai afectată poate decât cea a celor nevaccinați…

Pe un asemenea schelet vrea UE să impună acest nou țarc… Colectarea, și nici măcar ca efort al unui „intelligence Service” paneuropean, ci prin obligarea statelor de a pune la dispoziția Bruxellesului aceste informații și „managerierea” lor după bunul plac. Și chiar dacă, aparent, am putea sta (încă) liniștiți, existând suficiente opreliști legislativ-constituțional ca un astfel de proiect sa devina viabil, fără grave probleme de constituționalitate, nu doar la nivelul statelor membre, ci a însăși Uniunii Europene, ca un tot (ca un tot, nu un întreg), asta nu înseamnă că proiectul nu va fi impus. Chiar daca va fi violent anticonstituțional și violator al drepturilor naționale ale statelor. Mai ales prin folosirea informațiilor după bunul plac a unor corporații, cele ce se știu a fi în spatele unor moguli discreționari ai puterii civile și militare în UE… Corporații sau state… Iar un asemenea proiect chiar va duce la sfârșitul libertății de decizie a statelor… Un sfârșit ce le urmează pe cele ale cetățenilor, la nivel individual dar și colectiv…


Oameni care au gândit viitorul…

Am întâlnit oameni care spun că vor să meargă pe planeta Marte, acolo este posibil să găsească un loc și pentru ei. Cineva spune că încearcă să gândească viitorul, omul care gândește în viitor… Pe pământ locul a fost ocupat de alți „gânditori” ei vor să rămână singuri pe planetă, eventual să joace o partidă de Golf cu globul pământesc. Dacă ar fi să mă raportez la alți oameni care au gândit viitorul, parcă zăresc un: I. Newton, N. Tesla sau Albert Einstein. Ce ironie, toți sunt născuți în Europa. Cauza și efectul: un șut în dos și un pas înainte… în America. Dar eu mă gândesc la o mică poveste, la povestea omului care gândește viitorul. Într-o țară mare ascunsă între zgârie „cocori” trăia un om. Era cunoscut în întreaga comunitate ca fiind un visător. Deși părea un simplu om, el avea un dar aparte: abilitatea de a anticipa viitorul cu câțiva pași înainte. Oamenii din țara aceea îl respectau și îl căutau adesea pentru sfaturi, însă mulți îl considerau doar un nebun cu idei extravagante. Zilele lui începeau devreme, când soarele abia răsărea. Mergea printre vise îngrijind răsăritul și asculta murmurul vântului. În fiecare dimineață se așeza pe o piatră mare în fața unui stejar bătrân și medita. Aici, imaginația lui zbura liber, conturând scenarii despre viitor.

Într-o zi, în timp ce își imagina cum va arăta lumea peste zece ani, a avut o viziune neașteptată: o mare furtună se îndrepta spre comunitatea de oameni a sa, amenințând să distrugă totul în cale. S-a ridicat în picioare hotărât să împărtășească viziunea cu oamenii care erau oameni. A alergat spre piața centrală, unde oamenii se adunaseră pentru a discuta despre planurile de sărbătoare. „Ascultați-mă! O furtună se apropie, trebuie să ne pregătim!” a strigat el cu un entuziasm contagios. Însă cei care se credeau „primigenius” l-au privit cu necredință. Unii au râs de el, alții au spus că e doar o aberație. „Furtunile vin și pleacă. Nu trebuie să ne îngrijorăm”, a spus o senatoare, cea mai în vârstă din lume. Dezamăgit, s-a întors acasă, dar nu s-a dat bătut. A început să compună scrisori, să le explice oamenilor cum pot să se pregătească, să-și întărească acoperișurile, să strângă provizii și să își asigure animalele. A trimis scrisorile prin intermediul internetului, sperând că vocea lui va ajunge la urechile celor care refuzau să asculte.

Zilele au trecut, iar el a continuat să inspecteze cerul, observând norii care se adunau la orizont. În timp ce își desfășura activitățile zilnice. Locuitorii lumii au început să-l ignore din ce în ce mai mult, considerându-l un om ciudat și îngrijorat fără motiv. Cu toate acestea, nu s-a lăsat descurajat. A decis să organizeze o întâlnire în care să explice detaliile pericolului ce se apropia. A adunat oamenii în seara de dinaintea furtunii, într-o căsuță veche din centrul universului. „Vă rog, veniți să ascultați! E vorba de viitorul nostru!”, a strigat el. Când oamenii s-au adunat, atmosfera era plină de scepticism. Dar El a început să vorbească despre ce v-a fi, despre cum vântul va răscoli pământul, cum copacii se vor îndoi sub forța furtunii și cum apa va inunda străzile. A folosit cuvinte clare și imagini vii, iar pe măsură ce vorbea, unii dintre ei au început să perceapă gravitatea situației. „Dacă nu ne pregătim, vom pierde totul! Trebuie să luăm măsuri acum!” a implorat el.

În cele din urmă, câțiva oameni au început să înțeleagă că, poate avea dreptate. Au decis să-l ajute să organizeze o mobilizare de urgență. Au strâns provizii, au întărit acoperișurile și au asigurat animalele în adăposturi. Cu fiecare om care se alătura cauzei simțea că speranța renaște în inima unei lumi bântuite. Când furtuna a lovit, zeci de rafale de vânt au făcut ca arborii să se încline brutal, iar ploaia să cadă ca o perdea. Dar datorită eforturilor comune, omenirea a reușit să reziste. Oamenii au găsit adăpost în casele bine pregătite și au reușit să se ajute reciproc, împărțind alimente și resurse. După ce furtuna a trecut, (sau poate trece) omenirea a fost învăluită de un aer de recunoștință. Au realizat că visurile unui visător nu erau doar fantezii, ci viziuni ce le-au salvat viețile. Oamenii au început să-l trateze cu respect și admirație, recunoscând că darul său de a anticipa viitorul era o binecuvântare și o salvare. De atunci a devenit nu doar un simplu „visător”, ci și un lider al comunității. A început să organizeze întâlniri mai frecvente, în care să împărtășească viziuni și să discute despre viitor. Astfel, omul care gândește viitorul poate fi un simbol al înțelepciunii și al unității. Lumea a prosperat, iar El a continuat să își folosească darul pentru a ajuta comunitatea să crească și să se dezvolte, aducând lumina speranței în fiecare colț al vieții lor.

Cu fiecare zi care trecea, viitorul părea mai luminos, iar El știa că ideile sale nu erau doar despre a prezice ce va urma, ci despre a transforma acele năzuințe în realitate. „E important ca oamenii să vină la muncă și să le placă ceea ce fac” – Elon Musk. Tot el a construit case în America pentru americani, ieftine, de 5000 de dolari din materiale de foarte bună calitate, punând accentul și pe durabilitate. Tot el a construit acele formidabile rachete. Dar ce nu face el…? Însă are o teamă, dacă nu ajunge la Casa Albă un om căruia i-a trecut glonțul pe la ureche, oamenii răi se vor răzbuna. Pe altă planetă poate găsim un loc să trăim, planeta pământ a fost ocupată. Acolo, pe planeta pământ, doar războaiele mai au loc, ele au devenit ecologice. Aici pe planeta pământ, nimeni nu are voie să vorbească despre pace.


Datoriile odioase ale României postdecembriste…

Relaţiile internaţionale dintre ţări (evident, cele care – aidoma Rusiei – nu sunt supuse sancțiunilor de către atotputernicul grup al țărilor hiperdezvoltate), nu înseamnă doar legături politico-diplomatice și cultural-turistice, ci mai ales din cele economico-financiare și strategice, ba chiar militare în caz de forță majoră. De exemplu, cu războiul ruso-ucrainean în coasta sa, România intrată cu totul din 2007 în tulburele siaj americano-unionist (membră NATO și UE), are în momentul de față, pe teritoriul ei, cea mai mare bază a acestui bloc militar. Ceea ce, desigur, este și bine (conferă naiscaiva siguranță românilor și flancului NATO sud-estic), dar este și rău (țara e practic sub ocupație și, ca atare, se află necontenit în atentul vizor al puterilor nucleare antiamericane). Să ne reamintim cum, apropo de trupele de ocupație, Petre P. Panaitescu spunea în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990), după definitiva înfrângere a dacilor în războiul din 105-106 e.n., la început în Dacia „a fost așezată o singură legiune, legiunea XIII Gemina, cu tabăra (castrum) la Apulum (Alba Iulia”. În paragraful următor, marele istoric adaugă că de-abia în vremea împăratului-filosof Marcus Aurelius (161-180), „crescând amenințarea barbarilor germanici înspre granițele de nord-vest ale Daciei, a fost adusă o a doua legiune, legiunea V Macedonica, așezată până atunci la Troesmis în Dobrogea de azi și mutată acum la Potaissa (Turda)”. Făcând necesara precizare că circa 5000 era numărul soldaților dintr-o legiune romană și că cel al modernilor mercenari din marea bază de la Mihail Kogălniceanu este peste 10.000, avem nu numai material îndestulător pentru o comparație temeinică între cele două situații politico-militare, ci și rampa de lansare spre diverse speculații…

Revenind la chestiunea datoriilor odioase (odious debt în limba engleză), trebuie spus că ea devine concept de drept internațional, după ce Alexander Nahum Sack (jurist rus, fost ministru al țarului Nicolae al II-lea, profesor de drept financiar internațional la Universitatea din Sankt Petersburg, până la lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917, apoi la mari universități din Europa și Statele Unite) elaborează în anul 1927 Teoria datoriilor odioase, care înfățișează următoarele caracteristici ale acestora: 1) Guvernul contractează împrumut fără acordul cetățenilor, acord obținut în urma unui referendum; 2) Împrumutul nu este făcut în folosul real al cetățenilor (al tuturor cetățenilor, adaug eu, nicidecum doar în folosul descurcăreților, așa ca în strâmbul nostru postdecembrism, sau al nomenclaturiștilor, activiștilor și trepădușilor bolșevici în sinistrele distopii antedecembriste, respectiv în cele globalisto-neomarxiste din prezent și viitor); 3) Împrumutul se acordă, deși creditorul este conștient (are știre) de existența primelor caracteristici ale acelui împrumut.

Dar iată ce scrie chiar Alexander Nahum Sack despre o asemenea situație: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile și în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populația care-l combate, această datorie este odioasă pentru populația din întregul stat. Această datorie nu este obligatorie pentru națiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecință ea cade odată cu căderea acestei puteri”.

Mă grăbesc să arăt că acest principiu n-a rămas doar la stadiul de spectaculoasă teorie, ci chiar s-a concretizat/materializat de-a lungul timpului în mai multe țări, care au știut (au avut voința trebuincioasă!) când și cum să-l pună la treabă: Grecia (după criza financiară din 2007, face dovada că doar 8% din banii împrumutați au fost destinați cheltuielilor guvernamentale, restul – sub o formă sau alta – ajungând de îndată la creditori, precum și că acordurile au fost trecute prin Parlamentul elen cu flagrante încălcări ale Constituției), Portugalia, Irlanda, Mexic, Cuba, Nigeria și Ecuador (după seria președinților trădători), dar mai ales Statele Unite în cazul Irakului (fără a menționa caracterul odios al datoriei, obțin de la Clubul parizian o anulare, în trei rânduri, de 80% a datoriei irakiene) și Germania federală, care – potrivit Acordului de la Londra din 1953 și cu sprijinul multor state (SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Spania, Grecia etc.) – obține reducerea cu 62% a datoriilor acumulate „atât în perioada interbelică, cât și după război, până la data încheierii Tratatului”.

Se subînțelege că această consistentă clemență internațională în ceea ce privește „datoriile odioase” (firește, dimpreună și în fecundă legătură cu mentalitatea teutonică și Planul Marshall) a contribuit în mod decisiv la refacerea economiei Republicii Federale a Germaniei, respectiv la lansarea Germaniei reunificate (de după căderea Zidului Berlinului) între cele mai dezvoltate țări ale planetei (PIB-ul pe locuitor o situează după SUA și China).

Datoria externă a României postdecembriste a ajuns la peste 150 miliarde euro. Cum toată această datorie s-a făcut fără consultarea cetățenilor și cum numai o mică parte din acești bani au ajuns la cetățenii de rând sub forma mascată a mitei electorale (firimituri azvârlite angajaților și pensionarilor în interminabilele noastre campanii), căci grosul lor se regăsesc în veniturile nesimțite și în averile necușere ale bugetarilor de lux (politruci, sinecuriști/descurcăreți, foști și actuali securiști, magistrați, polițiști, ghinărari ș.a.m.d.), e clar că și pe meleagurile noastre ar trebui să fie activată doctrina „datoriilor odioase”, dacă nu pentru toți banii împrumutați în peste trei decenii, atunci cu siguranță pentru majoritatea lor. Dar voința politică dâmbovițeană în acest sens este la fel ca aceea de-a desființa sinecurile și privilegiile sociale, respectiv ca mult discutata micșorare a enormului decalaj dintre veniturile bugetare sfidătoare (cacademicianul Mugur Isărescu-Manole, de pildă, încasează lunar peste 100.000 lei) și cele minime (cică legal nu pot să fie mai mici de 1200 lei). Că, de, dacă într-adevăr s-ar dori politic acest lucru drept și logic, atunci am asista mai întâi, cu îndreptățită satisfacție, la confiscarea atâtor averi necușere și la exemplara pedepsire a tâlharilor cu ștaif, nicidecum la amețitoarea tărăgănare a proceselor cu greutate și, în final, la prescrierea celor mai ticăloase fapte de corupție.