Atât de mult s-a întors maşina acestei lumi într-o ureche, încât pe ici-pe colo, prin părţile ei esenţiale, a luat-o de-a binelea razna şi-i dă cu tifla întregii omeniri, care – după ce i-a făcut praf direcţia şi frânele – a ajuns ca, semănând vântul trufiei şi atotştiinţei, să culeagă furtuna nechibzuinţei sale.
Dovezi în acest sens? Câte vreţi, de la zecile de mii de oameni nevinovaţi care mor anual în urma atacurilor teroriste, la sutele de mii jertfite Molohului civilizaţiei (catastrofe industriale şi tot mai frecventele accidente rutiere, aviatice şi feroviare) şi/sau în absurde conflicte militare, la milioanele de vieţi secerate în fiecare an de foamete şi, desigur, până la miliardele (ceea ce practic se cheamă întreaga populaţie a planetei) de condamnaţi la grozăvia poluării fără frontiere.
Căci nodul gordian al tuturor gravelor probleme cu care se confruntă astăzi omenirea, indiscutabil că-i cuibărit în aiuritoarea civilizaţie îngrămădită în pripă şi fără urmă de cumpătare pe şubredele fundamente ale legii celor trei c-uri (consum-confort-comoditate), o halucinantă civilizaţie în care cu regularitate dreapta judecată acţionează post-factum doar pentru contabilizarea efectelor dezastruoase.
N.B.: Redau mai jos din lucrare mea Cultură şi civilizaţie o secvenţă edificatoare în legătură cu vârstele şi stadiile civilizaţiilor umane:
Civilizaţia, aidoma culturii, cunoaşte diverse vârste şi stadii. De fapt, pentru a avea o concepţie de ansamblu asupra civilizaţiei, îndeosebi asupra a ceea ce numim dezvoltarea civilizaţiei, nu trebuie să scăpăm din vedere două elemente de referinţă: tipul (stadiul) atins de civilizaţie şi vârsta acesteia, întrucât raportul dintre ele ne ilustrează că civilizaţiile dezvoltate pe orizontală sau în extensiune au o vârstă venerabilă, ceea ce se traduce prin aceea că vârsta devansează copios stadiul (cazul civilizaţiei agricole), pe când la dezvoltarea civilizaţiei pe verticală sau în intensiune (bunăoară cazul Greciei antice sau al Japoniei după Restauraţia Meiji), stadiul are o evidentă şi indiscutabilă preponderenţă în raport cu vârsta, căci respectivele civilizaţii sunt deopotrivă tinere, viguroase şi dinamice.
Civilizaţia lumii actuale cunoaşte trei tipuri fundamentale (stadii): agricolă, industrială şi postindustrială.
1) Civilizaţia agricolă, neschimbată în conţinut, dar cu inerentele schimbări de formă datorate scurgerii veacurilor, se perpetuează din antichitate. Este nu numai cel mai longeviv tip de civilizaţie, ci şi tipul fundamental cu aria cea mai mare de răspândire.
Explicaţia persistenţei în timp a acestui tip de civilizaţie se descoperă în strânsa legătură dintre om şi pământ, pământul fiind din totdeauna principalul obiect al muncii şi practic singura sursă de hrană pentru omenire. Chiar şi în zilele noastre, cu toată atenţia îndreptată spre piscicultură şi acvacultură, peste 95 la sută din hrana oamenilor este asigurată prin cultivarea pământului, fie prin mijloace tradiţionale, fie prin mijloacele avansate ale agriculturii intensive.
Întregul Ev Mediu, prin economia sa naturală şi prin măsurile coercitive luate de latifundiari împotriva şerbilor (legarea lor de glie), nu a făcut decât să întărească legăturile rudimentare dar sănătoase ale omului cu pământul, să sporească dependenţa lui de această unică sursă de hrană şi să consolideze respectiva formă de civilizaţie.
La toate acestea au contribuit din plin şi religiile universaliste, cu deosebire creştinismul, şi asta datorită faptului că toate marile religii ale lumii (mozaismul, creştinismul, zoroastrismul, budismul, islamismul) au apărut în lăuntrul civilizaţiilor agricole ale lumii antice, şi-au promovat caracterul lor naturist şi – lucru extrem de relevant – au izbutit să-şi impună sacralitatea generaţiilor succesive de credincioşi, inclusiv caracterul sacru al Pământului (“fixat” o lungă perioadă de timp în centrul Universului) şi al întregii creaţii a Marelui Arhitect.
2) Renaşterea şi Reforma, cele două mişcări complementare în istoria omenirii, au contribuit într-un mod esenţial şi decisiv la scoaterea omului din imobilismul său multimilenar. Iar maşinismul care demarează tot atunci (de pildă, maşinile realizate sau numai schiţate de geniul lui Leonardo da Vinci), a dus la configurarea civilizaţiei industriale, o civilizaţie impusă în urma Revoluţiei din Anglia şi apoi împinsă de forţa aburului pe arii tot mai întinse ale globului. Este stadiul în care omul preaştiinţific ajunge să se înstrăineze de sine, de semeni şi de Dumnezeu, iar legăturile sale cu glia-mamă slăbesc, fie pentru că el nu mai catadicsea să calce pământul cu piciorul gol, ca în acest chip simplu şi direct să se încarce cu energie cosmică, fie pentru că natura siluită şi pângărită, reacţiona cu tot mai mare furie împotriva exceselor nechibzuite ale pângăritorilor.
3) În sfârşit, microelectronica, automatele şi roboţii din a doua jumătate a secolului al XX-lea au impus în ţările foarte dezvoltate (SUA, Canada, Japonia, Suedia) cel de-al treilea stadiu al civilizaţiei umane – civilizaţia postindustrială.
*
Potrivit clasificării anterioare, grosul ţărilor din lumea de azi (cu deosebire din Asia, Africa şi America latină) au parte în continuare de o civilizaţie agricolă, în ciuda unor intruziuni accidentale, care de drept şi de fapt aparţin nivelelor superioare ale civilizaţiei: trenuri, autoturisme, vapoare, televizoare, calculatoare, telecomunicaţii la vârf. Căci viteza de pătrundere şi de colonizare a tehnicii este net superioară aceleia cu care înaintează cultura (chiar cultura de tip maşinist) şi civilizaţia ei însoţitoare. Pentru ca o civilizaţie să devină dominantă, ea trebuie să ruleze spre mentalitatea şi spiritul cetăţenilor pe liniile devotamentului naţional şi al eficienţei economice. Nu aşa au procedat japonezii după demararea în 1868 a Restauraţiei Meiji? În câţiva ani, mai exact până la începutul secolului 20, Japonia a devenit o mare putere industrială şi militară, perpetuând spiritul războinic al samurailor, adică a trecut vijelios de la bătrâna civilizaţie agricolă din vremea shogunatului multisecular, la civilizaţia industrială pe care şi-a desăvârşit-o într-un chip remarcabil. De altminteri, acest fapt japonezii l-au demonstrat de îndată şi fără putinţă de tăgadă prin primul mare afront adus de rasa galbenă celei albe, respectiv prin zdrobitoarea lor victorie asupra ruşilor în urma războiului din 1904-1905, e drept, cu concursul generos al englezilor, care aveau tot interesul militar şi strategic ca ruşii să nu-şi întindă influenţa şi dominaţia în Orientul Îndepărtat.
De subliniat că doar în aceste condiţii sui-generis precum cele create şi afirmate de japonezii secolului 19, iar apoi de chinezii secolului 20, iau fiinţă miraculoase sisteme moral-spirituale de rang naţional şi imperial (căci premisele – articulate pe disciplină, credinţă şi ascultare – datează din vremuri imemoriale), sisteme hrănite cu un curaj dus până la nesocotinţă şi cu o abnegaţie urcată până la sacrificiul suprem, graţie cărora – cu luciditatea modelată de necesităţi, poate fi biruită nu doar concurenţa celorlalte naţiuni, ci cu succes pot fi biruite până şi vitregiile naturii.
Tot potrivit clasificării de mai sus, România cunoaşte în clipa de faţă o nostimă civilizaţie hibridă (fondul agricol brăzdat de adânci letargii industriale şi de hazoase ambiţii postindustriale), civilizaţie care se situează cu câteva degete sub cea interbelică. Căci, ca să spunem adevărul gol-goluţ, românii n-au izbutit să-şi desăvârşească civilizaţia agricolă, deci nu şi-au creat temelia economică şi moral-spirituală de trecere la stadiul industrial.
Cum momentul de vârf al civilizaţiei româneşti a fost atins în controversatul an 1938, asta spune totul despre specializarea românilor în bătuta pe loc, de la al doilea război mondial şi până în zilele noastre. Uzând din plin de instrumentele sale sterilizante şi concentraţionare, bolşevismul a distrus temelia interbelică a civilizaţiei noastre agricole, atât prin colectivizare forţată, cât şi prin decimarea proprietarilor mijlocii, decretaţi drept chiaburi (după modelul războiului devastator dus de Rusia sovietică împotriva culacilor), iar în imensul gol astfel creat, s-a încercat altoirea unei civilizaţii profund sterilă, secretată şi dirijată din culisele puterii, care – deşi a provocat distorsiuni de proporţii – din fericire n-a dat rodul scontat, ea nefiind altceva decât hidosul şi periculosul hibrid conceput prin încrucişarea planificată dintre o agricultură muribundă şi o industrie catastrofală.
În pofida angajamentelor asumate, guvernele postdecembriste nu s-au abătut nici măcar cu o iotă de la regula de aur a specificului românesc, anume aceea de-a tăia craca de sub picioarele omului de rând. Astfel că dezastrul naţional a continuat, metodic şi cu socoteală, până la definitiva gripare a motorului economico-social al României secolului 21… Dar civilizaţia îşi are legile ei intrinseci de germinaţie şi/sau de adopţie, apoi de creştere, maturizare şi declin. Istoria demonstrează că atunci când altoiul străin a fost de calitate (cel traco-getic şi roman în antichitate, respectiv cel englez în vremurile moderne), el a prins, a înflorit şi a dat roade bogate: popoarele romanice (francez, spaniol, portughez, italian, român) şi civilizaţiile făurite de ele, iar în coloniile excelent administrate de englezi, precum Canada, Australia sau Noua-Zeelandă, constituirea unor popoare harnice, bogate şi respectate.
La polul opus se situează încercările disperate (cel mai adesea eşuate lamentabil, în pofida presiunilor exercitate) ale turcilor, muscalilor sau ungurilor, şi asta datorită faptului că la vremea respectivă aceşti cotropitori erau posesorii unor forme de cultură şi civilizaţie inferioare comunităţilor subjugate.
*
Merită menţionate în continuare trei chestiuni, fiecare cu ponderea sa în contextul celor afirmate mai sus:
a) În momentul de faţă România se zbate să-şi găsească drumul spre o civilizaţie respectabilă, oglindită în ordine, devotament, curăţenie, disciplină şi prosperitate generală, desigur, fără a uita de greutatea şi valoarea tradiţiilor.
Însă, sedusă de mirajul Occidentului, ea refuză (consecinţă a progresului deocamdată invizibil, ori al preavizibilului orgoliu naţional de-atâtea ori rănit, ca – de pildă – în cazul atrocelui plan Valev?!) refuză, deci, cantonarea în cadrele unei civilizaţii eminamente agricolă, chiar atunci când românilor li se flutură pe sub nas avantajele agroturismului şi ale unei agriculturi ecologice, cu toate că drumul ei spre parametrii unei veritabile civilizaţii industriale este barat de lipsa obiectului muncii – la ora asta România nu mai are industrie! Ba mai mult. Intrarea României în Uniunea Europeană nu a dus nici pe departe la eliminarea carenţelor de gospodărire şi la limpezirea dilemelor cu care ea se confruntă de atâţia ani. Ce să mai spunem de visul hiperoptimiştilor, cum că după accedere, în România s-ar putea crea trambulina de propulsare, peste stadiul industrial, direct în civilizaţia postindustrială! Nici vorbă de aşa ceva, căci continua agravare a problemelor cu care se confruntă România (astăzi cu criza mai dihai ca altădată) şi care, după cum vedem cu toţii, se agravează de la un an la altul (strălucită confirmare a axiomei, care cu dreptate susţine că în condiţii normale drumul de la bine la mai bine trece prin mai rău!), aceste probleme, prin urmare, ne obligă să recunoaştem că decalajul dintre ţara noastră şi ţările avansate se măreşte văzând cu ochii, şi asta atâta timp cât românii vor refuza să conştientizeze că numai de ei depinde viteza cu care vor rula spre fericire şi prosperitate…
b) Toate marile civilizaţii din istoria lumii, fie că este vorba de cele patru uriaşe bazine de civilizaţie – daco-tracică, egipteană, asiro-babiloniană şi indiană, fie că ne raportăm la civilizaţia greco-romană ori la cea antică chineză, toate au cunoscut un maximum de înflorire şi rod, după care au îmbătrânit şi s-au stins, iar în urmă-le au rămas doar cioburi ale trecerii lor pe pământ, aşa ca templele, piramidele sau Sfinxul. Se poate spune că în momentul de faţă civilizaţia occidentală şi cea a Extremului Orient au atins apogeul. Dar un apogeu înălţat pe un fundament alarmant de nesigur: arme, inclusiv cele de distrugere în masă, droguri, bani, plictiseală şi insolenţă, ură şi minciună, sex, egoism şi violenţă. Se pare că odată cu poluarea, stresul şi criza energetică, a demarat şi declinul actualei civilizaţii, o şubredă civilizaţie centrată pe consum, confort şi comoditate (c-urile ucigaşe), chiar dacă ţările puternic dezvoltate se dau de ceasul morţii să reducă poluarea globală, dar fără a-şi ştirbi în vreun fel profiturile, şi tot ele alocă sume uriaşe (totuşi, inferioare înarmărilor!) pentru implementarea unor soluţii de viitor, cum ar fi captarea şi exploatarea surselor de energie nepoluante şi practic inepuizabile (energia mareelor, solară, eoliană etc.), iar în regim de urgenţă, după cum o demonstrează experimentul suedez – o idee care la începutul secolului 20 i-a aparţinut marelui industriaş Ford – alimentarea autoturismelor cu etanol. Dar tot civilizaţia împarte planeta în ţări sărace şi ţări bogate, fiecare dintre ele cu problemele sale, ţări situate de o parte şi de alta a barierei ce le desparte, ţări gata oricând să avanseze soluţii şi să ia anumite măsuri de ordin naţional şi general, care – din păcate – se dovedesc prea puţin eficace atunci sunt vizate stringentele probleme globale ale omenirii: subalimentaţia, poluarea, războaiele regionale, terorismul, criza de combustibili clasici, ravagiile făcute de epidemii şi cataclisme.
Consecinţa este că, în actuala conjunctură şi cu dictatul practicat în marea politică internaţională, ţările sărace devin tot mai sărace din cauza şomajului, inflaţiei şi a hemoragiei forţei de muncă cu înaltă calificare, pe când orgoliul ţărilor bogate aspiră la noi maldăre de bani şi sfere de influenţă, dar trebuie să facă faţă ofensivei drogurilor, corupţiei şi violenţelor iscate ba de neliniştea îmbuibaţilor, ba de nemulţumirea celor ce jinduiesc la bogăţie.
Notă: După masivele colonizări cu africani şi musulmani, iată că Europa de azi, aidoma Daciei, Imperiului Roman şi Bizanţului odinioară, trebuie să facă faţă asaltului la care este supusă de migratorii asiatici. Dovadă clară că, aidoma anamnezei de care vorbea Platon (reamintirea ideilor pe care sufletul le-ar fi contemplat într-o altă viaţă), în istorie toate-s vechi şi nouă toate, căci evenimentele ce-au avut loc în trecutul îndepărtat, revin când ţi-i mai drag de lume. Evident, sub o altă formă, dar toate situându-se pe acea generatoare paralelă cu axa, care în concepţia lui Kant reflectă progresul după unirea punctelor de pe spirala dezvoltării istorice…
În asemenea condiţii foarte puţin încurajatoare pentru viitorul planetei, este greu de imaginat un scenariu plauzibil al civilizaţiei situată dincolo de civilizaţia postindustrială. Quo vadis, Domine?…
c) Actuala civilizaţie nord-americană, un adevărat port-drapel al civilizaţiei occidentale, confirmă din plin aserţiunea de mai sus, cum că dezvoltarea ei pe verticală este alimentată de impetuozitatea cu care stadiul o ia înaintea vârstei: o ţară mare cât un continent şi cu o istorie oficială doar cu ceva peste 200 de ani, a reuşit să surclaseze istoria milenară a fostelor sale metropole: Anglia, Franţa şi Spania (de istoria amerindienilor nimănui nu-i pasă), astfel dovedind că pulsul organizării ireproşabile şi al afacerilor transcontinentale reprezintă cheia de boltă a istoriei, implicit a civilizaţiei moderne.
Civilizaţia fiind eminamente materială, adică mult mai aproape de trupul decât de sufletul omenirii (şi prin aceasta mult mai poftită şi mai accesibilă muritorilor în comparaţie cu veritabila cultură), iată motivul pentru care din seducătoare, ea lesne devine înrobitoare prin toate acele instrumente ce contribuie la sporirea confortului material în dauna celui moral-spiritual (locuinţe tot mai spaţioase, înmulţirea şi diversificarea automatelor, perfecţionarea şi iuţirea deplasărilor), iar mai nou prin acele realizări ale exploziei tehnice (televizoare, felurite flecuşteţe electrocasnice, calculatoare, telefoane mobile), care au insidioasa forţă de-a crea iluzia libertăţii, atotputerniciei şi a unei jalnice fericiri ce-şi trage seva din străduinţa uitării dependenţelor de tip neosclavagist, dar care în esenţa lor se vădesc devastatoare pentru utilizatorii pătimaşi şi relaţiile interumane, în general pentru sănătatea întregii omeniri.
Consecinţa imediată a acestei alarmante stări de lucruri o reprezintă noua morală după care se conduc tot mulţi dintre semenii noştri, îndeosebi tinerii descotorosiţi de sentimente şi prejudecăţi, o morală a formei cuceritoare şi a fondului în mare suferinţă, unde cam totul este permis (de pildă, legalizarea căsătoriilor între parteneri de acelaşi sex) şi foarte puţin a rămas nepângărit, motiv pentru care furturile, tâlhăriile, violurile şi crimele, într-un cuvânt nelegiuirile într-atâta s-au înmulţit (cazul României postdecembriste), încât au devenit fapte cotidiene, adică de-a dreptul banale.
Iar în acest cadru nou-moral (mai degrabă fals-moral), fireşte că s-au demonetizat nu doar fundamentele umane (cinstea, omenia, onoarea, demnitatea, respectul, mila, altruismul, simplitatea, cumpătarea, patriotismul), ci şi temele referenţiale ale culturii, altfel spus marea cultură şi tradiţiile aferente, ca de pildă cele două teme centrale, pe marginea cărora Liviu Rebreanu şi-a construit romanul Ion.
Căci astăzi, când scopul prioritar al existenţei pragmatice este de-a avea cât mai mult prin orice mijloace, nicidecum de-a şti cât mai multe şi mai temeinic, pe cine naiba mai interesează păcatul Anei şi dragostea mistuitoare de pământ a lui Ion al Glanetaşului?!…
Lasă un răspuns