„Hai, Moarte, să bem o cafea
Ţi-o fac cu caimac, aromată
Mai leapădă-ţi coasa cea grea
Şi mantia asta ciudată.
.
Te rog să iei loc în fotoliu
Nu mă supără dacă fumezi
După cine eşti, Moarte, în doliu?
De ce tot suspini şi oftezi?
.
E foarte fierbinte cafeaua
Nu te grăbi, că te frigi
Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua
Dacă eu am să mor, ce cîştigi?
.
Ai venit să mă iei în persoană
Prea mare onoare îmi faci
Din toată specia asta umană
Numai pe mine mă placi?
.
Hai să-ţi ghicesc în cafea
E bine să ştii ce te-aşteaptă
O cumpănă grea vei avea
Dar tu te descurci, eşti deşteaptă.
.
Eşti tot timpul în criză de bani
Aici, te asemeni cu mine
De ce să fim noi duşmani?
Eu te-nţeleg cel mai bine.
.
Lumea te aplaudă de departe
În zvon de corridă, olé!
Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte
Să văd: după tine ce e?
.
Acum eşti captivă la mine
Am vrut să-ţi arăt, draga mea
Că nu-mi este frică de tine:
Ţi-am pus şoricioaică-n cafea.”
(Corneliu Vadim Tudor,
Noaptea de duminică spre luni
6 spre 7 septembrie 2015)
UNIVERSUL GEOGRAFIC, ECONOMIC ȘI SPIRITUAL AL MĂRGINIMII SIBIULUI
– Adunarea Generală a ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN – ASTRA, Făgăraş, 8 septembrie, anul 2000.
Moderator al secțiunii de comunicări științifice: Acad. DUMITRU PROTASE, Academia Română – Universitatea din Cluj. Napoca
PRELEGERE ESEU SUSTINUTĂ DE DR. ING. PROF. GHEORGHE APETROAE în Secţiunea a V – a de comunicări din cadrul Manifestărilor stiințifice ale ASTREI.
DISTINSĂ AUDIENȚĂ, DRAGI MEMBRI AI ASTREI:
Îngăduiţi-mi dorinţa ca acest excurs în programul Adunării Generale să primească conotații cu caracter omagial… Să constituie unul din modulele simbol de afirmare a unităţii noastre naţionale în plan spiritual, prin cultură, în matricea istorică a Mărginimii Sibiului, unul din cele mai nobile și mai îndrăgite ţinuturi româneşti…!
– De ce ? Pentru că o cunoaştere a trecutului naţional şi o sacralizare binemeritată a unor astfel de locuri, prin cultul de univers matriceal geografic, economic şi spiritual, de această data ne solicită o descriere mai exaustivă a acestei fascinante zone sibiene, Mărginimea Sibiului, spre a putea conştientiza neclintirea a tot ce-i cu adevărat românesc în ecuaţia istorii naţionale, cu temporalităţile sale de glorie şi restrictive, în acest spaţiu referential dacic-românesc de bunăstare, de luptă şi de jertfe! Şi, toate acestea sunt așa rânduite, numai pentru conservarea istorică a poporului român, a acestui mare neam în toate fibrele sale, din sacralitatea spațiului său statuat la timpul lui cu răsfirate şi vânjoase rădăcini ancestrale! – De ce? Pentru ca neamul acesta să se statornicească în generaţiile de acum şi în cele care vor veni din urmă, și aici, în Mărginime, ca oriunde în Marea Românie. Pentru că generaţii de mărgineni din adâncimile vremii pleacă în timpuri de restrişte și se întorc în dor la obârșie, la locurile lor străbune. Unde? – În aceste sublime locuri hăruite de pronia cerească, locuri bine-cuvântate de Dumnezeu, întru slavă și românească trăire şi întru săvârşirea în credinţa strămoşească românească, în matricea constelară a Cibinului şi a Lotrului, a Secașului și a Hârtibaciului, până hăt, hăt, spre Târnave și spre Mureș, toate, ferestre deschise larg zenitului spiritului naţional, pe care l-a cultivat aici cu prisosinţă, de multe veacuri, Mărginimea Sibiului!
Dacă vrem să vorbim de Mărginimea Sibiului, trebuie să admitem ontologic conceptul spaţial uman de nemărginire, de loc şi de timp, de locuire la sălaşele perimontane şi montane ale munţilor Cibinului şi Lotrului, în frăţi LOR şi în fascinaţia priveliştilor din negurile şi din lumina vremilor.
Unde? – În împărăţia celor două masive muntoase: Cibinul şi Lotrul, în unirea veșnică a celor doi fraţi buni, fără ură, feţi frumoşi, travestiţi în zâne. Nori crisotili şi de travertin, învăluraţi în mariajul lor celest, trec turme de neguri axinii gonite de vremile nestătătoare pe deasupra pajiştilor alpestre, la întrecere cu puzderiile de turme de mioare ce urcă în fiecare an umanitatea, până la stâncile de micaşisturi în reflexii filigrane şi de paragnaise melanitice în străluciri agreste, mereu dezgolite de ploile nesfârşite şi de vijelia furtunilor.
Din împărăţia crestelor înalte, ei, aceşti doi mari munţi din constelaţia Carpaţilor sudici îşi vor slobozi sub ceţuri pantareice, pantoclastice patimi în susurul izvoarelor cristaline, spre a-şi potoli apoi chemările cu urlete frenetice la cascade, în pitorescul şi în liniştea policromă a poalelor lor îngemănate și dantelate. La al lor strigăt, auzit şi de munţii cei de peste Olt, ai Făgarașului, reverberează de multe veacuri spaţiile antropice ale Boiţei, Tălmaciului, Sadului, Sibiului, Răşinarilor, Gurii Râului, Orlatului, Săliştei, Poienei şi Jinei și se nasc în poalele lor sudice, noi şi noi răspunsuri fraterne… Pentru că aici ei, cu anii lor, şi-au brodat straie cuvântătoare din glasuri de izvoare, veşminte înroite cu stele, frumoasele sate mărginene din ţinutul Sibiului.
Trebuie, dar, ştiut că aceste locuiri îndumnezeite din poalele Lotrului şi Cibinului, pentru că de acestea e vorba, stau încremenite și îndesate, unele, sau dispersate, altele, până la umărul masivelor muntoase, locuite de oameni frumoși, vânjoşi, harnici şi dârji, aşezaţi anthropologic în aceste toposuri genomice naturale din cele mai vechi timpuri, de fapt, de la începutul ultimului postglaciar, cu o atestare de 10 – 11.000 de ani… Statorniciţi aici ca populaţii ariene, în locul populaţiilor eschimoşe aduse în glaciații din Cultura Renului, și nevoite a se retrage spre nord, odată cu retragerea calotei glaciare, de mai multe milenii. Populațiile nou venite şi-au consolidat aici identitatea, sorbind-o ca sevă din principiile și spiritul locului şi si-au cultivat-o în solul milenar ca să dăinuiască aici, precum munţii aceştea… De multe veacuri, populațiile din aceste sate s-au îndeletnicit şi continuă a se îndeletnici cu păstoritul și prelucrarea laptelui, a lânii şi pieilor, cu pomicultura, silvicultura, agricultura, olăritul şi comerţul ( Dumitru Moga, 1982).
Dar, ca să ne introducem în universul geographic, economic şi cultural – spiritual al Mărginimii Sibiului, trebuie să identificăm neapărat, în contextul tematic, două Universuri învecinate geographic, iar din punctul de vedere al antropgenezei, cu forţe economice şi cultural – spirituale în dimensiuni economice și culturale, aproximativ egale şi anume: Universul Lotrului – Tălmaciului şi Universul Cibinului – Săliştei, iar exponențialitatea lor o putem identifica în cele două mari localități: Tălmaciu şi Săliştea Sibiului, spații pe care trebuie să le recunoaştem centrele cosmicităţii economice şi spirituale ale Mărginimii Sibiului.
Aşadar, în Universul Lotrului putem descoperi constelaţia Tălmaciului, de fapt fostul scaun zis al Tălmaciului, cu aşezările Boiţa, Tălmăcel, Tălmaciu, Sadu, Râul Sadului, Cisnădie şi Cisnădioara, iar în Universul Săliştei, zis scaunul Săliştei, identificăm aşezările Răşinari, Poplaca, Gura Râului, Fântânele, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şi Jina (Irimie şi colaboratorii,1985). După cum se ştie, toate aceste aşezări au intrat în secolele XIV – XVII în componenţa ducatului transilvănean al domnitorilor Ţării Româneşti, sub denumirea de Ducatul Amlaşului, cu administrare şi cetăţi românești proprii şi în similaritate organizatorică cu un alt ducat românesc din Ardeal, cel al Ţării Făgăraşului, de peste râul Olt. În contextul amintit, ridicarea unei biserici ortodoxe în Răşinari, la anul 1383, cu sprijinul lui Radu Basarab va fi dovada interesului purtat de către voievozii munteni pentru românitatea de pe ambele maluri ale Cibinului şi a prestigiului de care se bucurau conducătorii (cnezii) mărgineni în relaţiile lor cu domnitorii şi dregătorii Ţării Româneşti.
Sunt consfințite în documentele vremii preocupările şi raporturile bilaterale, de creare a unui climat favorabil dezvoltării în perspectivă a unor relaţii economice româneşti în toate spaţiile Sibiului şi ale Făgăraşului, una din condiţiile obiective, încă de atunci conștiientizate, pentru realizarea unităţii statale de mai târziu ( Nicolae Nistor şi Mihai Racoviţean, 1985; Dumitru Moga, 1982).
Călătorind, dar, în spaţiile geografice ale Mărginimii Sibiului prin cele două constelaţii natural de care am vorbit, într-un cadru cu priveliști paradisiace și cu multiple determinări antropologice, vom descoperi pe faldurile celor doi munţi pajişti înflorite şi versante împădurite ori curmături sculptate de vreme din zbuciumul apelor repezite acolo de culmi şi de creştete, vom descoperi, prin ei, cărări pitoreşti şi accesibile, care au înlesnit circulaţia şi umanizarea unui relief în contur climax, în trepte, de la poalele munţilor spre vârful acestora, cu statorniciri umane de secole materializate de multe generații ale acestor locuri în sălaşe, colibe şi mai nou, în cabane impunătoare şi aşezări turistice, presărate pe zare, pe trupurile acestor prielnici munţi… Pentru că netezimea culmilor, lipsa crestelor pronunţate şi a piscurilor stâncoase, prezenţa înşeuărilor largi şi lipsa pădurilor excesiv de întinse, lipsa abrupturilor de pe laturile lor nordice şi rotunjimea formelor orografice îi califică, deopotrivă, pe cei doi munţi, ca având un caracter de ospitalitate, pentru o dezvoltare a unei vieţi umane intens pastorale, caracteristica unui relief uşor ondulat într-un spaţiu diferenţial armonizat, de o intensă vitalitate, cu adevărat matricială, mioritică, aşa cum îl identifică , cu atributele sale ontologic – metafizice, Lucian Blaga, în subima sa Trilogie.
Mai mult, acest spaţiu montan , uşor accesibil, a favorizat instalarea pe bordura nordică a munţilor Cibin , la mare altitudine , mari aşezări umane. Este cazul satelor Poiana Sibiului şi Jina, două dintre cele mai înfloritoare sate din România şi nu numai, iar în partea sudică acestora, până sus, la 1500 m altitudine, este asezată puzderia de sălaşe şi colibe, de case şi grajduri, de târle şi chiar livezi de meri, până departe în munţi, în Crinț, în direcţia Cindrelului şi a Frumoasei. Nu mai vorbim de prezenţa în munţii mărgineni, la altitudini şi mai înalte, a multor obiective turistice, evidentă fiind Staţiunea turistică și climaterică Păltiniş, situată la altitudinea de 1478 m . Staţiunea Păltinis este una dintre cele mai vechi staţiuni de acest gen din ţară, singulară prin altitudinea la care este aşezată şi benficiază de prezenţa în apropierea ei a circurilor glaciare şi a iezerelor, formaţiuni geologice periglaciare şi glaciare unice, situate pe latura nordică a munţilor Cindrel, cât şi prezenţa unei flore şi faune, în tipologii de o mare diversitate, cu multe elemente endemice, perspectiva unui peisaj variat, prin configuraţia sa geografică, dar de o uşoară accesibilitate, caracterizată prin prezenţa mai multor trasee turistice, de o mare atractivitate.
Pe plaiurile Săliştei şi Jinei, pe lunga lor culme, la cumpăna ei, începând cu cele de la Guga Mare şi Guga Mică de pe teritoriul Jina, urcă de multe secole, pentru a o străbate lejer, unul dintre cele mai vechi şi mai lungi drumuri pastorale, de legătură cu Novacii şi cu alte aşezări de la poalele Carpaţilor sudici. Pajiştile întinse, însorite şi grase, drumurile accesibile şi roirile de construcţii din această zonă, ca şi din altele asemenea , identificate pe toată latura nordică a munţilor Lotrului şi Cibinului, împânnzite cu trupuri mari de păduri de brazi crează vara aici o impresie de activitate parcă mai bogată şi mai vie decât cea de la baza munţilor ( Lucian Badea şi col., 1985). Condiţiile naturale favorabile economiei pastorale, gradientic asemănătoare zonelor de la baza Alpilor elveţieni şi a Tirolului austriac, au permis popularea acestor doi munţi şi valorificarea lor economică, pastorală, silvică şi chiar agricolă, baza existenţei umane, aici de veacuri. Regretabil este faptul că astăzi, din cauza unor migraţii de populaţii din aceste locuri spre alte localităţi cu condiţii urbane mai favorabile şi spre alte activităţi profesionale, resursele naturale ale acestor munţi sunt tot mai puţin valorificate, cu impact negativ în realizarea veniturilor din creşterea animalelor şi agricole. Şi totuşi…, graţie dezvoltării altor ramuri economice în mărginime şi perimărginime, un mare aport îl are astăzi agroturismul, iar locuinţele şi aşezările mărginene din acești munți nu se restrâng, ci, mai mult, se extind, se consolidează şi bat recordul devenirii lor , de la o zi la alta, tot mai frumoase şi mai înfloritoare..!
Părăsind înălţimile mijlocii ale munților şi coborând la poalele Lotrului şi Cibinului, vom descoperi aici un alt segment matriceal din universul geographic, economic şi cultural – spiritual al Mărginimii, un spațiu intens populat, cel al depresiunilor Sibiului şi a Săliştei.
Aceste depresiuni dantelează poalele munţilor cu păduri întinse de stejar şi de şleau în terasele, luncile şi agestrele sudice ale Cibinului şi Sadului cu mulţimea de afluenţi adunaţi la centrul acestora. Aici stratificaţiile litologice şi direcţia drenajului au permis și au favorizat sculptarea în rocile relativ dure a unui lanţ depresionar montan, accesibil pe toată latura nordică, cu rolul de conservare a legăturii monolitice a antropologicului perimontan şi depresionar cu muntele, configurată printr-o fâşie de trecere proluvo – aluvială cu un glacies fragmentat, în cuprinsul căruia se află înşirate toate satele mărginenilor. Se poate aminti aici că, urmare a efectului glaciaţiunilor din cuaternar, mai precis din pleistocenul cunoscut ca perioada în care s-au desfăşurat fazele glaciare, depresiunile de la poalele Cindrelului şi Lotrului au fost terasate interglaciar cu depozite proluvo-aluviale, iar cea mai joasă terasă depresionară, situată în cea mai apropiată zonă a albiei Cibinului şi parţial a Sadului aparţine ultimei perioade glaciare Wurm- Vistula. Această terasă a rezultat din materialele detritice dislocate din cei doi munţi în postglaciaţia Wurm (Vistula), de acum 13-16.000 de ani, cu depozite sediment şi astăzi la zi, rămase, urmare a terminării – întreruperii scurgerilor glaciare, în găleţile ( Iezerele Cindrelului), precum şi din depozitele aluviale pre şi postglaciale, toate aşternute pe straturile perioadelor geologice tortoniene, sarmaţiene, panoniene din zona Cibinului, sau și cele euxinice – partial pe zona Lotrului și în principal a Oltului inferior, după caz, acestea, determinându-şi amplitudinea în bazin în funcţie de arealele de subsidenţă marină ale stratificaţiilor geologice respective…
Revenind la aspectul geografic al zonei se reţine prezenţa în peisaj a reliefului de o mare amplitudine, de la 400 m în Depresiunea Sibiului, la 700 m în piemontul Gura Râului, de 1478 m, la Staţiunea Păltiniş şi cabana ”Fântânele” și de 2268 m, în vârful Cindrel- Frumoasa și Bătrâna. Un relief în trepte şi acoperit în mare parte, pe lângă fitocenozele de pajişti permanente, diferenţiate tipologic de climaxul-altitudinal, stau comode pădurile de Quercete şi Făgete pe etajul altitudinal de la 500 la 800 m, pădurile de Făgete le găsim pe etajul nemoral, de la 800 m la 1000 m, pădurile de Făgete şi de Molidete( picetae), pe etajul de de la 1001 m la 1250 m, pădurile de Molidete şi de Abiete stau imperiale pe etajul de la 1251 m la 1650 m – 1700m , iar la altitudinea de peste 1700 m, pe etajul boreal sunt prezente cu o frecvență și dominant sporită pajiştile alpine cu Pinus cimbra şi Ienuperus sp..
Revenind la abordarea aspectelor de antropomorfism al acestei mari zone şi al universului economic şi spiritual-cultural al Mărginimii Sibiului, continuarea populării munţilor şi piemonturilor Lotrului şi Cibinului în zonele de “Margine” şi montane este dovedită de izvoarele arheologice, aşa cum am mai arătat, cu o vechime de peste 10.000 de ani. Antropomorfismul a fost cercetat şi descoperit aici, ca fiind apropiat de sfârşitul ultimei glaciaţii. Şi nu e un miracol faptul că satele din munţi cu accesul atât spre largul depresiunilor, dar şi spre interiorul munţilor, de-alungul văilor perimontane, sunt legate istoric, ca rezultat al transhumanţei şi al tradiţionalelor legături economice cu aşezările de la sud de Carpaţii Meridionali. Un exemplu îl constituie “ Villa Gallis”, adică aşezarea Galeş de astăzi în coponența Săliștei, din Mărginime. În perioada cât această localitate era cuprinsă, alături de celelalte aşezări limitrofe în Scaunul Săliştei, acestei aşezări săliştene i s-au găsit surori de nume, de obiceiuri şi de port, urmare a fenomenului de transhumanţă masivă a populației din Mărginime, în mai multe părţi ale ţării. Aceste aşezări omologe celor din Mărginimea Sibiului sunt atestate încă din secolele XII-XIII şi dovedesc transhumanţa intensă a locuitorilor păstori din Mărginime. Ei treceau munţii cu turmele de oi, până la Dunăre şi Marea Neagră, până în Crimeia şi Caucaz( Mariana Rusu, 1997; Constantinescu-Mirceşti, 1976) şi îşi organizau noi aşezăminte în zonele de păşuni cu climat mai favorabil în timpul iernii.. Şi nu întâmplător, cea mai apropiată “ surată” a Villei Gallis o găsim pe celălalt versant al Carpaţilor, în Argeş. Această similitudine toponimică şi antropogenetică demonstrează istoriceşte ca un argument în plus, că munţii care despărţeau pe românii din Ardeal de cei din Ţara Românească, în fapt mai mult îi unea şi nu i-a putut despărţi niciodată ( Dumitru Moga, 1982).
Se deduce, dar , cel puţin economic, că păstoritul a fost din vechime îndeletnicirea de bază a locuitorilor din Mărginimea Sibiului, cu început în epoca primitivă, continuat cu intensitate mărită în perioada dacică şi cea daco-romană, devenită înfloritoare în secolele XVII- XIX. În context, însăşi din perioada romană documentele istorice confirmă că unele păşuni din Munţii Cibinului erau considerate “ patrimonium caesaris” şi erau arendate acelor “ conductores pascui” sau unor asociaţii de vite, celelalte rămânând în folosinţa populaţiei autohtone ca “ ager stipendiarius”. Aceleaşi pajişti vor fi împărţite în secolul al XII între mărgineni şi saşii colonişti aduşi aici de regale maghiar, Gheza al II-lea, la anul 1142, strămutarea saşilor, fiind determinată atunci de inundarea de către Marea Nordului a provinciilor saxone Holand, Ziland şi Flandra. Pe saşii aduşi în aceste teritorii transilvane, regele ungar avea să-i înzestreze, în detrimentul Mărginenilor, printre altele, în regimul de folosinţă, cu păşunile munţilor Cindrel şi Lotru, prin actul “ andreanum decretum “ ( Ion Albescu, Monografia satului Boiţa, 1985; Irimie şi colaboratorii, 1985). Acest act poate fi considerat pentru mărgineni, un act ostil, de frustrare a lor de drepturile naturale asupra munţilor… În alt context, în sensul aprecierii economice a celor doi munţi, merită a fi evidenţiat un alt document, de la anul 1721, care înscrie, de această dată, aprecieri economice asupra munţilor aparţinători satelor Sălişte, Fântânele, Galeş, Sibiel, Tilişca şi Vale, ca fiind “foarte buni, atât pentru semănături, cât şi pentru fâneţe şi păşuni, fiind mai mult întinşi decât înalţi şi îi stăpânesc împărţiţi în familii, fiecare proprietar, având aici clădiri comode de locuit”… Iată, dar, un document prin care se confirmă inductiv şi starea economică şi socială a locuitorilor Mărginimii, de la 1721, o apreciabilă bunăstare, graţie valorificării munţilor şi sacrificiilor transhumanţei.
În dimensiunile matricei spaţiale a Lotrului şi Cibinului, se cuvine a se releva, în continuare, aşezările şi civilizaţia din Mărginimea Sibiului, începând de la “Poarta veche boiceană”, sau “ Poarta lui Traian”, de acum 2000 de ani, acolo unde romanii ridicaseră castrul “ Caput sttenarum”, începând, dar, cu satul sibian Boiţa şi continuând pe toată întinderea pericarpatică a Lotrului şi Cibinului. Perlele de aşezăminte mărginene din şiragul amintit, fiecare cu valenţele sale specifice de identitate, de proprie stare, de istorie şi de mit, se vor releva de multe ori dictate de vicisitudini sau în magia dezvoltării acestei zone, pe măsura strălucirii lor, cuprinse în numeroase monografii şi în documente de arhivă.
Trebuie, în acelaşi timp, să amintim și de contextul istoric, de organizarea statală în zonele mărginene ale munţilor Cibin şi Lotru şi cu deosebire, impactul negativ al retragerii aureliene asupra intregului Ardeal. Ori, se ştie că împăratul Aurelian, la anul 274 d. Cr. , luând act de urgiile migraţiilor răsăritene, care ameninţa tot mai vizibil şi în mod repetat Imperiul Roman, din mai multe direcţii, a retras administraţia din oraşe şi armata din fortăreţele dacice, masându-le tot mai concentrate pe malul estic al Dunării. De aici se poate aprecia atitudinea laşă a administraţiei romane de răsărit, care , deşi exploatase intens Dacia transformată în provincie romană, într-un interval de 170 de ani şi după care trăise tot atât timp în lux și în opulență aristocraţia, armata şi populaţia Romană, iar mai târziu cea a Bizanţiului, după bogăţiile şi după truda populaţiei acestei mari provincii dacice care, acum, în loc să fie apărată de imperiul cuceritor în faţa năvălirilor sălbatice, a părăsit-o fără a opune rezistenţă ( Ion Albescu, Monografia satului Boiţa)… Desigur, dacă regatul Daciei, atât de bine organizat şi înfloritor în perioada regilor Burebista şi Decebal ar fi dăinuit, cu siguranţă că acea puzderie de populaţii- în valuri de migraţii distrugătoare de civilizaţie n-ar fi reuşit uşor să calce și să devasteze spaţiile dacice. Şi, mai mult, cum se poate traduce faptul că acest împărat, Aurelian care, întinând memoria cuceritoare a lui Traian și gloria imperială a Romei antice asupra Daciei își retrăgea cu atâta lașitate și dispreț, neputiincios, armata şi instituţiile într-o notă de indiferenţă crasă faţă de destinul populaţiei dacice, lăsată dezorganizată, fără apărare în faţa năvălitorilor sălbatici (Gheorghe Apetroae, 2000; Ion Albescu, Monografia satului Boiţa)?
Populaţia dacă, văzându-se fără apărare la puhoiul hoardelor de goţi şi de sarmaţi, în faţa acelor sălbatici lipsiţi genetic de omenie şi milă, lipsită, fiind și de instuţia romană de apărare, şi aceasta pentru că Dacia devenită provincie romană, nu mai deţinea instituţiile sale proprii de apărare şi de administrare, pe care le avea instaurate în organizarea sa statală dacică anterioară, a fost vulnerabilă la valurile de migraţii, care au durat secole şi a fost nevoită să se retragă din faţa acestora, să părăsească aşezările lor din zonele de sesuri, din interfluviile fertile şi să ia în masă drumul spre ţinuturile muntoase sărace și greu accesibile pentr hoardele devastatoare, spre munţi şi spre ascunzişurile codrilor… În acest context istoric au apărut în bazinele Cibinului şi Târnavelor, ale Someşului şi Crişurilor, insule rămase slab locuite de autohtoni, și care ulterior au fost populate de maghiarii ajunşi tot ca un val migrator în Câmpia Panoniei, într-un ținut fertil rezultat din retragerea Panonianului prin cataclismele din Pliocen, în Egee și unde s-au aşezat definitiv şi s-au organizat ca stat, de unde au expansionat şi în teritoriile dacice rămase mai puţin populate, până în ținuturile italice. Iar pentru că numărul lor nu era atât de mare, încât să ocupe întreg teritoriul rămas mai puţin populat, regele lor, Gheza al II-lea a încuviinţat popularea unor ţinuturi dacice mai libere din această zonă, la anul 1142, cu populaţia saşilor a cărei teritoriu fusese inundat catastrofal de Marea Nordului.
Populaţia autohtonă dacică latinizată, prin impunerea administraţiei şi instituţiilor romane, inclusiv a limbii latine, pe periada de 170 de ani de ocupaţie romană a Daciei, acum retrasă în majoritate în munţi, în alte locuri dacice, mai izolate, își asigura existența aici din creşterea animalelor, la început, doar pentru un strict existential. Dar, trecând și la exploatarea lemnului întinselor păduri, în parallel cu construirea de colibe şi sălaşe, au transformat acești munţi, într-o civilizaţie de “ colibaşi”, cu un potenţial economic tot mai ridicat din creşterea animalelor şi din exploatarea lemnului… Aceaste populații silvestre vor comunica între ele economic şi social, la început pe cărări ascunse şi se conduceau după legea locului “ jus valachicum”… Mărginenii din munții Sibiului, în fapt, în majoritate dacii fugiţi de la şesuri, au supravieţuit aici, în ciuda valurilor de migraţii răsăritene şi de ocupaţie a terenurilor de şes fertile, ușor de lucrat și cu rentabilitate sporită de către populaţiile de maghiari şi de saşii aduși de maghiari. În aceste zone de șesi s-au creat habitate perfecte între sași și maghiari, românii rămânând izolați în ținuturile muntoase, accesul lor în aceste zone fiind un lung timp aproape imposibil… Dar ei nu au încetat să se dezvolte economic şi social, chiar în condiţiile vitrege ale munţilor şi a tranhumanţei, ceea ce a permis tot mai mult schimburile economice, în special cu produse zootehnice şi de lemn, care le lipseau celor instalați pe șesurile dacice, creindu-se astfel o penetraţie expansivă de la munte la şes,a acestora în piaţa populaţiilor de maghiari şi de saşi, chiar dacă fenomenul nu era dorit de aceștea. Astfel, se va reuşi în timp, pas cu pas, strămutarea imperceptibilă, în mod gradat a românilor din munți și în spaţiile lor de cuvenienţă strămoşească…! Mai mult, migrarea lor în munţi, în relieful frămmântat, în acel spaţiu ondulat, identificat sublim de Lucian Blaga în metafizica universului mioritic, avea să-i transfere definitiv din spiritul unui spaţiu ontologic plan, al şesurilor, mai puţin ondulat și să-i înnobileze cu spiritul unui spaţiu învălurat intens, determinant al reperelor matricei spirituale şi de civilizaţie, emblematice românismului atât de pronunțat al Mărginimii Sibiului.
De aceea, se cuvine a introduce astăzi în circuitul cultural şi turistic naţional şi european, localităţile Mărginimii Sibiului, fără selecţie şi, îndeosebi, ca un model antropologic existential transilvan, putându-se exemplifica și comenta aici imaginea
matriceală ontologică şi spirituală a aşezării Gura Râului, ca un referential mărginean incontestabil.
Pentru că, intrând în această aşezare din Mărginime, aşezată la poala Cindrelului, până “sub Iezere”, Gura Râului, o simţi hărăzită de Dumnezeu de veacuri a exista în acest cadru pitoresc fascinant şi de invidiat, îi vezi gospodăriile îngrijite şi străjuite de semnul crucii aşezat pe frontispiciul de la stradă al caselor deosebit de îngrijite şi poţi lesne gândi cum aici obiceiurile şi tradiţiile populare au putut dăinui, fiind spiritualizate şi sublimate de poetul şi cărturarul George Coşbuc în poemul “ Nunta Zamfirei”, iar Lucian Blaga avea să esenţializeze, tot aici, matricea ontologică a spaţiului mioritic românesc , statornicind principiul ontologic “ Veşnicia s-a născut la sat”, pe când îngerii cristici îi cuvântau în sobor gândul nobil din casa preotului Manta (Gheorghe Apetroae, Gura Râului, frumoasă aşezare…, Tribuna Sibiului din 25 ianuarie 1999 ).
Spaţiile lor eterne aveau să imprime generaţiilor noi mărginene, trăirile în imagini perene și în dorul astral al cosmicității locurilor! Şi numai acest dumnezeiesc spaţiu, atât pentru cei plecaţi de aici, majoritatea lor în transhumanţă, cât şi pentru cei mereu în el rămaşi în truda locurilor şi în aşteptarea celor plecaţi din ele, trăindu-le în gândul chinuitor mereu întoarcerea… Transhumanța avea să-i copleşească cu dorul şi cu zbuciumul existenţei, atăt pe cei rămaşi în mărginime cât şi pe cei plecaţi, iar dorul lor, cel mai intens aici, în condiţiile antropologice ale acestor locuri mărginene aveau să şi-l aline numai prin doine şi prin cântece, în tradiţia şi în graiul locurilor (Ioana Postelnicu, Plecarea și întoarcerea Vlașinilor, 1979).
Numai acest spaţiu învălurat, mioritic, de dor și de lacrimi (”Octavian Goga, poet al lacrimei”, prof. Virginia Hodorogea, vicepreședinte al ASTREI centrale, Colocviul Cultural Sociologic de la Sibiu, ediția 2001), care era mult mai cromatizat şi mai teofanic decât spaţiile plane ale şesului , va reuşi să-i recheme, reverberând cu o intensitate thantrică în cei plecaţi din el şi să-i adune mereu la obârşie, la răsăritul lor genomic din mijlocul munţilor și din neclintirea stâncilor, din orice spaţii în platitudine şi să rămână înrădăcinaţi în el cu toate fibrele generațiilor, pentru eternitate, adică întoarcerea în satul de acasă, în satul lipit de munţi, în satul stabil şi neclintit, de obârşie păstorească…
De aceea se explică că nu puţini sunt românii din Mărginimea Sibiului care, pentru păstrarea locurilor şi graiului strămoşesc, şi-au dat din plin jertfa lor de sânge pe altarul unităţii naţionale şi, în fond, aceasta a fost, este și va fi soluţia de mare responsabilitate, în exerciţiul de destin al fiinţei acestui neam.
Se cade, dar, să considerăm, acum, la confluenţa dintre două milenii, lupta de cristalizare culturală şi spirituală a neamului românesc din toate timpurile, de pe aceste locuri, ca de pe toate cele în tradiții și frumuseți etern româneşti, de dobândire sau redobândire, de apărare sacră prin jertfă a gliei strămoşeşti, glie de prea multe ori sfârtecată de străinii de locuri şi de neam, de luptă continuă pentru libertate, pentru drepturi democratice şi de civilizaţie naţională, principii de existenţă proprii dreptului genetic, istoric, proprii tradiţiilor şi aspiraţiilor naţionale, drept înfăptuit în anul de grație 1918.
Este, dar, de datoria oricărui bun român, acum, ca şi înnainte, acum şi din tot deauna , de a-i rememora în gratitudine deplină pe oamenii de renume ai locurilor mărginene. Ei sunt cei care au contribuit din plin la conservarea şi întărirea identităţii naţionale a românilor şi în speţă, ei sunt oamenii politici şi de cultură, de spiritualitate românească care, nu puţini, au fost fiii Mărginimii Sibiului. Luând de model ASTRA, dintre aceste personalităţi mărginene multe au fost active în lupta de identitate naţională a românilor chiar în sânul și în miezul cultural national al Asociaţiunii pentru Literatura şi Cultura Poporului Român – ASTRA… Pentru că ei, de sorgintea locurilor mărginene, s-au implicat profund sub stindardul naţional al ASTREI în actul de Unire al românilor de la 1918, ca şi în cel al consolidării Unirii, după anul 1918 .
Asemenea multor locuri româneşti, încărcate de spiritul adânc şi înalt al conservării matricei spirituale naţionale, locurile Mărginimii Sibiului sunt dintre cele mai încărcate de milenii de umanitate şi de spiritualitate naţională constelară și aveau să sublimeze în oamenii lor de seamă principiile unei existenţe culturale şi spirituale româneşti nobile, tradiționale, intens creatoare…
Desigur, la un loc de cinste națională îi putem aşeza pe oamenii cei mari ai Săliştei Sibiului, care nu sunt puțini şi ni se cuvine îngăduinţa de a enumera chiar şi numai câţiva dintre aceştea: profesorul și academicianul Onisifor Ghibu (1883-1972), cel care professor universitar la Chișinău, fiind, a avut un rol covârșitor în propagarea idealurilor de unitate naţională ale ASTREI în Basarabia, apoi marii istorici ardeleni: prof. univ. Ioan Lupaş (1880-1967) şi prof. dr. Ioan Moga(1902-1950), filosoful hegelian, academician professor D.D.Roşca (1880-1967), academicianul Andrei Oţetea din Sibiel, sat aparținător Săliștei (1984-1972), publiciştii Axente Banciu ( 1875-1959) şi Dumitru Lepădat (1861-1954), cineastul Victor Iliu ş.m.a. Doresc să fie reţinut printre aceștea și numele primarului săliştean, Toma Lupaş, un primar inimos cu fibre mărginene, contemporan nouă care, conştient de valorile culturale si spirituale istorice ale Săliştei Sibiului, în perioada primatului său, chiar dacă acesta s-a desfășurat în perioada comunistă, nu a renunțat să puncteze rolul cultural istoric al personalităților din Mărginimea Sibiului, prin actualizarea valorilor istorice culturale și științifice săliştene și prin reușita restituirii acestei localităţi mărginene, a personalităţilor sale marcante.
Răşinarii Mărginimii Sibiului, la fel ca şi Săliştea Sibiului, are , de asemenea, marele merit de a ajunge într-o perioadă importantă un alt exponent cultural şi spiritual al destinul national românesc și aceasta, în primul rând, prin adopţia de către această localitate a marelui ierarh – mitropolit Andrei Şaguna, devenind prin aceasta leagănul ortodoxismului în Ardeal, dar şi pentru că a dat naţiunii române mai mulţi oameni de seamă. În primul rând l-a dat pe poetul şi omul politic Octavian Goga, identificat cu poetul cel mai de seamă al Ardealului, un împătimit şi un înflăcărat luptător naţional pentru întregirea ţării cu Ardealul cel robit de unguri( Onisifor Ghibu, despre Octavian Goga, 1972), şi cu Bucovina furată şi sfârtecată de habzburgi ( Octavian Tăzlăuanu, 1915)…. Lângă Octavian Goga putem aşeza şi alte personalităţi răşinărene. Amintim aici pe dr. Daniil Popovici Barcianu (1875-1900), botanist, agronom, pedagog, publicist și secretar al ASTREI, semnatar al Memorandumului de la 1892, apoi pe publicistul şi politicianul agronom Eugen Brote (1850-1912), pe doctorul Traian Bratu (1875-1940) şi, nu în ultimul rând, pe generaţiile nobile de preoţi Cioran care aveau să dea spiritualității universale pe filosoful Emil Cioran. Se mai pot releva tot din Rășinari, preoţii Barcianu, din care a descins, după cum bine am fost informat și vicepreşedintele şi secretarul literar actual al ASTREI, redactor șef al revistei ”Foaia Poporului, prof. filolog Virginia Hodorogea.. Legat tot de Răşinari, de spaţiul cultural-spiritual mărginean, cu prisosinţă trebuie revenit şi memorat Andrei Şaguna (1808-1873), cel care aromân fiind, nu s-a sfiit să pășească neînfricat în fruntea mişcării naţionale, în tumultul revoluţiei române de la 1848… El este ierarhul care a restaurat Vechea Mitropolie a Transilvaniei, desfiinţată la anul 1702, restaurată de acesta în anul 1853 cu reşedinţa la Sibiu. Spre înaltă cinstire, răşinărenii l-au adoptat pe Andrei Şaguna pentru eternitate, găzduindu-l într-un mausoleu somptuos, în fața bisericii din Rășinari, întru odinna sa veşnică… Andrei Șaguna este marele cărturar care, în anul 1861, a obţinut dreptul de înfiinţare a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului Român – ASTRA, acea asociaţie culturală care avea să devină un templu de românitate, de literature și de nobilă cultură, un puternic catalizator de spiritualitate naţională, până în anul 1946 şi ca să redevină, după 1990, o mare tribună de luptă pentru continuarea realizării idealului de unitate naţională a populaţiei din toate spaţiile româneşti.
Să nu uităm, apoi, originea, tot din Mărginimea Sibiului, din Sadu, a marelui cărturar român Inochenţie Micu Clein (1692-1768). Acesta a fost consilier imperial, baron şi membru al Dietei Transilvaniei, filosof şi preot, episcop greco- catolic român, iluminist şi luptător pentru confesiunea sa şi pentru drepturile românilor cuprinse în codixul “ Supplex Libellus Valachorum”. Tot din Mărginime, din Sadu s-a ridicat Samuil Micu Clain (1745-1806), teolog, istoric, filolog, filosof iluminist, reprezentant de seamă a Şcolii Ardelene, cel care a elaborat fundamentele filosofice ale mişcării spiritual-culturale ale Şcolii Ardelene ( Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania, 1960).
Și, de asemenea, să nu uităm că tot în ţinuturile Mărginimii Sibiului, la Păltiniş, şi-a petrecut o bună parte din ultima perioadă a vieţii sale, începând cu anul 1975, filosoful, eseistul şi scriitorul Constantin Noica (1909- 1987). Îl vom găsi aici, în spaţiile Mărginimii Sibiului, la Păltiniş, în ”creierii” munților Cibinului, pe filosoful cu viziuni parmenidice și heideggeriene, cu afinităţi spre receptarea fenomenologică a spațiului mioritic mărginean, un model paideic de ființare umană întruființă, aici, unde avea să țină în decurs de 12 ani, până la decesul și înhumarea sa în fața schitului ”Păltiniș”, spre a rămâne, după dorinţa sa, ontologic , în eternitatea materială şi spirituală a spaţiilor mărginene, numeroase dialoguri private de filosofie platonică, kantiană, hegeliană și heideggeriană, printre discipolii care l-au frecventat şi printre corespondenţii epistolari, numărăndu-se şi Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea, Alexandru Dragomir, Dan C. Mihăilescu, Sorin Vieru, Ion Dur, Ion Mircea, Dumitru Chioaru şi alţii…
Aici, în spatiul mioritic mărginean a reflectat C. Noica timp de 12 ani asupra cu-vântului scris şi rostit, asupra fenomenologiei de fiinţare-întrufiinţă şi asupra adevărului – aletheiei socratice-, fiind deschis în permanenţă dialogului socratic cu discipolii şi numeroşii admiratori ai săi ( Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1991). Iată, dar, ce densitate de creativitate culturală, spirituală şi ştiinţifică se generează pe stâncile spirituale ale munților mărgineni, nestrămutate temple ale slovei de cultură și istorie națională, arbori valerieni de sorginte română ce-și trag seva nobilă din solul cultural şi spiritual, fertil al locurilor mărginene!
Iată de ce aceste principii existenţiale de civilizaţie generate de tradiţiile istorice ale acestor locuri se cer a fi absorbite cu nesaţ și nedeterminat de noile generaţii, spre a se nutri cu conştiinţă românească şi a se împlini naţional prin rădăcinile viguroase, ancestrale aici, și nu în altă parte, în paradisul Mărginimii, în frumoasa și marea lor țară, ROMÂNIA ! Iar acest spaţiu, constituit din elemente geografice, economice, culturale şi spirituale mărginene – componente principiale ale spaţiului şi câmpului spiritual românesc, constituie unul dintre cele mai valorase repere de geneză naţională unitară.
Acesta este în fapt şi dezideratul ASTREI, cel propus ca imperative de la înfiinţarea sa, ca şi cel de acum și cel care trebuie marcat și cu ocazia acestui important eveniment astrist, aici, în frumoasa cetate românească, în frumosul oras Făgăraș. Pentru că ASTRA s-a aprins stea transilvană pentru a arde cu luminare naţională, cu flacăra idealurilor româneşti de libertate şi unitate, cu emanaţii ale revoluţiei de la 1948 şi , în aceeaşi măsură, din spiritul de latinitate şi românism al Şcolii Ardelene, pentru a se înălţa în în spirit național şi deveni prin propagarea culturii şi ştiinţei, călăuza şi model de formare a conştiinţei românilor de naţiune unitară nobilă și multimilenară, ideal împlinit la 1 Decembrie, 1918.
Prin ce reuşea, dar ASTRA, încă de la 1861, a înfăptui acest imperativ românesc și în prim-planul Mărginimii Sibiului, devenit naţional ? Prin seminţele nobile de cultură, îndeosebi transilvană, pe care aceasta le-a semănat cu sârg în ogorul spiritual- cultural românesc, ca să răsară în locul urii și indiferenței de loc și de neam numai iubirea fraternă, unitatea în gând şi în simţire, românească, pentru a creşte şi a rodi un spirit înalt naţional, civilizator în toate sufletele, în şimţirile şi în conştiinţele românilor din toate spaţiile lor existenţiale.
Vorbind de modele, lupta de unitate națională prin cultură ASTRA a dus-o pe mai multe planuri, pentru săvârşirea Întregirii şi pentru conservarea limbei, tradițiilor și unităţii naţionale, un aport categoric în lupta câştigată şi consfinţită prin actele politice de la 1918, la locul de înaltă cinste, aflându-se și mulţi astrişti din Mărginimea Sibiului.
Un model, graţie succeselor economice şi cultural- spirituale, în desăvârşirea Unirii, îl va constitui la 1918, aşezarea mărgineană Săliştea Sibiului. Aceasta a fost reprezentată cu totul semnificativ la Marea Adunare de la 1 Decembrie de la Alba Iulia, de 12 delegaţi. Mai mult, dintre delegaţii acestei aşezări, s-au identificat mari personalități ale Săliștei, precum istoricul prof. univ. dr. Ioan Lupaş, medicul dr. Nicolae Comşa, Dumitru Lepădat ș.a., toţi membri activi ai ASTREI Sălişte şi colaboratori distinşi ai ASTREI CENTRALE , aceștea având înalta cinste de a fi aleşi și în Marele Sfat Naţional Român.
Ca şi înainte de 1918, ca şi atunci, la 1918 şi astăzi în condiţiile culturale şi sociale ale populaţiei româneşti, în principal din spaţiile populate masiv de conaţionalii nostri și din alte teritorii românești aflate sub alte administrații naționale vecine se observă o tensiuni și o deteriorare. Şi aceasta se întâmplă, în principal, în condiţiile unei ofensive politice pannaționale a partidelor cu organizare etnică , cele care propulsează, în general, netoleranță cu populația românească din aceste teritorii, în loc să militeze pentru armonizarea relațiilor dintre conaționali și românii din aceste ținuturi, în loc să militeze numai pentru înțelegere și armonie socială a tuturor locuitorilor din aceste ținuturi, pentru liniștea și bunăstarea egală a locuitorilor din aceste zone. De fapt aceste partide manifestă o viziune politică antinațională, când ele ar trebui să acceadă în Parlamentul țării numai dacă se angajează pentru armonizărea vieții conaționalităților din astfel de locuri, condiția accederii lor în Parlamentul țării, reușind să trateze coaliții cu partidele mari, pactizând unilateral, numai pentru interese politice și nu în interesul unanim national, situație care poate face un rău extreme nu numai românilor ci și conaționalilor români. Suntem la timpul când în propria lor ţară, românii din aceste spaţii conlocuitoare sunt tot mai îngrădiţi, în variate forme în a se manifesta cultural şi spiritual, în graiul şi în tradiţiile lor, simţindu-se singuri pe strămoșeștile lor locuri și când agenți străini şi uneltele lor de aici – trădătorii noştri de neam propagă idei politice aberante, cum ar fi autonomia Transilvaniei şi mai nou, federalizarea și când politicienii români parcă sunt cuprinşi de hipnoză și iau act de cele întâmplate cu uşurinţă , trecând totul cu vederea și parcă nici nu ar ști de atrocităţile comise de instituţiile austro-ungare, rusești și ucrainene asupra populaţiei autohtone – române în decursul secolelor în propriile, în legitimile sale spaţii existenţiale, notând din această experienţă, chiar și numai distrugerea sutelor de lăcaşe de cult ortodox de către armata austro-ungară în Transilvania şi tortura intelectualităţii româneşti, a celorlalţi români din aşezările ocupate și administrate de instituţiile maghiare, în manifestările acestora cu fanatism şi sadism, cu lipsă de orice umanitate față de populația majoritar românească, exemplul fiind acțiunile antiromânesti în urma odiosului Dictat de la Viena, din 1940 (cazul Moisei ș.a.).
ASTRA rediviva trebuie să vegheze şi astăzi, ca şi înainte de 1918, la unitatea naţională, la reîntregirea naţională şi la o conlocuire armonizată a tuturor locuitorilor, indiferent de naţionalitate din toate spaţiile etern româneşti. ASTRA a devenit, deja, prima societate culturală naţională competentă cultural şi capabilă de a reuşi într-un termen scurt să înlocuiască din spiritul multor locuri româneşti elementele antinaţionale să le înnobileze cu elemente cu valenţe naţionale de umanitate, de armonizare interetnică, un model constituindu-l, în acest sens, Mărginimea Sibiului.
ASTREI îi revine sarcina să conştiientizeze,în primul rând, tineretul român și de alte naționalități, în primul rând cel intelectual din toate teritoriile românești, de necesitatea conservării şi întăririi unităţii naţionale prin actul de cultură şi prin progresul economic al populaţiei din fiecare aşezare românească, să-l antreneze într-un demers economic, social şi politic unitar naţional, favorabil creșterii bunăstării și civilizației, monolitizării naţiunii române, indifferent de naționalitate și de confesiune, în toate spaţiile sale, așa cum este cel de aici, al Mărginimii Sibiului .
Să esenţializez, dar, în acest final al comunicării, că munca cu folos, graiul, dorul, doina, folclorul , în general, apoi portul, dansul , artizanatul şi tradiţiile locului sunt principii ale etnogenezei poporului român, în diversitatea sa etnică și confesională, ce curg osmotic în eternitatea culturală şi spaţială românească, filoane de aur, de tezaure cultural-spirituale, nestematele sale mult râvnite şi care sunt la mare cinste aici, în Mărginimea Sibiului, în această vatră incinsă de flacăra românismului transilvan, o mină bogată de cultură , știință şi de spiritualitate națională, de valori umane care reuşesc să contureze și să identifice în eternitate un ţinut nobil românesc, căruia cu greu îi poate fi depăşită strălucirea bogăţiei sale milenare!
Vă mulțumesc!
BIBLIOGRAFIE: Ioana Postelnicu, Plecarea și întoarcerea Vlașinilor, 1979; Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania, 1960; Dumitru Moga, studii, 1982; Irimie şi colaboratorii, Nicolae Nistor şi Mihai Racoviţean, studii, 1985; Mariana Rusu, 1997; Constantinescu-Mirceşti, 1976; Dumitru Moga, 1982, 1985; Nicolae Nistor şi Mihai Racoviţean, 1985; Gheorghe Apetroae, Sibiu, ”Gura Râului, frumoasă aşezare…”, Tribuna Sibiului din 25 ianuarie 1999; Onisifor Ghibu, despre Octavian Goga, 1972; Octavian Tăzlăuanu, studii, 1915; Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, 1991; Prof., vicepreședinte al ASTREI, Virginia Hodorogea, Colocviul cultural sociologic de la Sibiu, 2001).
Dr. ing. prof. Gheorghe Apetroae, Sibiu, membru fondator
și membru activ al ASTREI rediviva, publicist.
Eseu relevat de „Rondul de Sibiu, din 7 decembrie, 2000, pag.4.
Un nou Crăciun şi un Nou An, 2017, fără regretatul scriitor şi mare patriot roman, Corneliu Vadim Tudor… Spre recunoştinţă şi în a sa memorie! –
Sâmbătă, 24 decembrie 2016
Literatura, colind şi harismă,
Gheorghe Apetroae, Sibiu
COLIND
Aici albite-s zilele în frumuseţi
de datinii
cât Vifleemu-n flori de
chiparos;
găsim eros în ASTRA
TRANSILVANĂ,
colind: urmaşii locului din
care-au fost …
Lumina cea mai caldă arde-n
candeli
cu clopoţei şi voci trandafirii;
prin tot regatul ASTREI paşte
Mielul:
credinţa cerului în stea la Beit-
Sahur …
Ne sunt frumoşi şi tot mai crişti
copiii:
brazi argintii pe zăpezite bolţi …
cuvântul s-a împodobit cu sânge-cântec:
colind de serafimi la naşterea-n
Hristos. „Foaia Poporului”, nr. 11 – 12, 1995
HARISMA
Pe sub bolţile aurite
cu zorii din ” Lumină”,
în Iisus să ajung,
cu smerenie păşesc
în glasul de crez
al clopotelor sfinte;
de graţie, mă închin
şi Cerul slăvesc …
Duhul ,în Duh, pogorât,
mă înalţă-n Treime
într-un miracol divin
de iubire, ne-stins;
reverberează-n altar
lumini inefabile,
smulg din glasul razelor
nemurirea sfântă în sine
şi un suflet, din vis …
Din Pacea creştină
înfloreşte o inimă;
irump nădejdi
pentru o Lume-n Iisus
cu adevărul Crucii,
care se revarsă
„Lumina”în lumină,
aapus peste Apus …
Prealargul albastru,
Mântuitorul coboară
În-Dumnezeit în trup,
celest prin Cu-vânt;
mărturişeşti crezul
în Iisus, Mariei
şi o Naştere a Cerului
prin Ea, pe pământ …
Poem cuprins în ciclul ” Porunca iubirii”, din volumul de versuri” Depăşirea trecerii”,
Editura ” FIATLUX”, Bucureşti, anul 2000
SĂRBĂTOAREA UNIRII
IMNUL REÎNTOARCERII
„Patria – locul … lumina şi vechimea neamului”
Gheorghe Apetroae Sibiu
Prin colbul zărilor, de fiii tăi atât de mult bătut,
să se întoarcă-n tine ei, acum, la locul lor străbun,
cutezătoare Patrie le cânţi solemnă retrezirea
şi le reverşi din suflet, scumpi, zorii re-ntregirii!
Tu ştii şi poţi a-i vindeca de dor şi rana rătăcirii,
din gheara vitregiei lor, a-i smulge, de la moarte
şi a le da un semn de bun venit în liberă sosire,
tot dreptul de-nălţare-n zi, prin ei cu-alese fapte!
…în duhul firii tale re-nflorit…de mamă cu iubire,
nu înceta de a-ţi primi în cuviinţă dreaptă, fiii
şi-a-i re-nvăţa că sunt lăstari din al tău trunchi, al României,
de a le-aprinde-n cuget mare – vie, flacăra Unirii!!!
Azi, bucură-te că se-ntorc în tine-acasă şi-ţi cuvântă!!!
Toţi sunt ai tăi şi vor a-şi coborî în rosturile gliei
sămânţa sângelui matern…să-ţi crească-n stăpânire
pe şesuri de lumină cerultău,…sfânt, geniul României!
MATER DOLOROSA :SCRISOARE CĂTRE FIICE
Gheorghe Apetroae, Sibiu
– Fiicele mele tribune, auguste,
glorii latine,
Vă vreau lângă mine…
mamă cu of, vă cuvânt:
liber vă este drumul de sânge
în limbă şi datini,
de Sfântă Unire, vă înţeleg ruga
şi v-o ascult!!!
… Cu aură de dor, codrii şi ţarinile
vi le-am cuprins,
iar mormintele străbune vi le acopăr
de atunci,numai cu crini…
… Coroana lui Ştefan cu stele
de flori şi cuvinte,
o port boltă de slavă,
unui singur românesc pământ!
… Mirese de suflet în plaiul
de port şi de grai,
fiice prinţese române…,
vă vreau
în raiul de Sfântă Unire,
în aceeaşi strămoşescă glie –
copile nefericite-n trăiri,
prea iubitoare de mamă,
cu soarele meu vă cunun
pe amândouă!…
cu glasul cerului senin
al unei singure inimi,
vă chem la sânul meu,
vă doinesc de atnci
şi acum, grabnic
lângă mine, să reveniţi ,
să vă petrec în alaiul divin…
Basarabie! Bucovină!
mamă, vouă, în putere,
Tricolorul vi-l port cu credinţă
în adevăr şi destin!
DORUL DE IANCUL
Gheorghe Apetroae – Sibiu
De dor de Craiul lor,
răsar la Ţebea moţii …
îşi leapădă calvarul
şi-l freamătă-n gorun
să le coboare Iancul
în retrezire cerul
cu Vidra în cunună
şi Apusenii brâu …
durerea să le curme,
El se revarsă-n zorii
împărtăşiţi cu Horea,
sub roata altei lumi …
Sfânt, magul libertăţii
şi soarele dreptăţii
se-nalţă printre astre
mai falnic, mai august …
Furtunile să-nfrunte,
El se-mpleteşte-n ramul
gorunului din Ţebea
cu freamătul român !…
din Mureş le cuvântă,
din Arieş le cântă
pe undele soboare
de harfe îngereşti …
că-s ocrotiţi de Thetis,
mărturiseşte Crişul
cu malul drept în Tisa
şi malul stâng în Nistrul …
O mamă, România,
i-a botezat şi-n Jii…
Înconjurat seraphic
pe drumul sfânt al Vidrei
îi însoţeşte Iancul în cer,
în munţi şi-n fii …
la Ţebea-nalt gorunul
le stăruie zenitul !…
să le aline dorul,
El le-mplineşte visul …
În templul Judecăţii,
din tronul dreptei legi
le porunceşte Iancul,
îi vredniceşte sfântul
să-şi neclintească locul, şi,
împlinindu-i gândul,
pe Apuseni, pe Alba,
va străluci Crai Nou! …
Se creşte-n cer gorunul
şi se preschimbă-n scuturi
cu chip de moţi, Ardealul
iubit de Dumnezeu !!!
„Patria – locul unde am văzut lumina şi vechimea neamului”
GLASUL PUTNEI
Gheorghe Apetroae, sibiu
Români, ce înfloriţi fiinţa
unui popor creştin, viteaz,
nu v- auziţi sora Moldovă
la Nistrul, cum vă cheamă azi ?
Săriţi dar toţi! …striviţi tăcerea
de ger pe un străbun pământ…
grăbiţi, cât glasul ei mai cântă
şi-mi trageţi clopotul cel sfânt…
El va rosti la cerul lumii
al românimii ideal…
din vrerea Putnei, o Moldovă
vă poartă scuturi de hotar…
Nu staţi ca să-i truncheze trupul
şi fala să-i spurce-n orgii;
Purtaţi- o -n braţe la durere,
aprindeţi torţe-n morţi şi vii…
Iar, de-i nevoie, în Unire,
daţi Prutul Nistrului!…Treceţi
stindardul sfânt al României
pe locul gliei strămoşeşti…
Să simtă cei orbi că Românii
sunt aprigi daci- demni de trecut…
Tu, Decebal !… Ştefan !… Mihai!…
Voi ştiţi şi-acum ce-i de făcut!!!
Acum, cât glasul ei mai cântă,
veniţi, cât trupul nu I-e frânt
şi strângeţi-o la pieptul ţării.
augustă-n românesc triumf!!!
….. DE VEGHE, IANCUL
Gheorghe Apetroae – Sibiu
Cât clopote cu dangăt românesc
mai înfierbântă Blajul
şi din Sibiu, Bărnuţiu îi declamă
libertatea-n zodii,
cât vârful lancei e-n triumf:
izvor de legământ eroic…
… ne trec prin fire, ale Iancului tribun,
chemările la arme…!
Nu-i loc de şedere, nici de-nchinări,
de ni-s umbrite glorii…
cât ţara e -n dureri
şi lacrimile-i curg pe şarul Vidrei
şi-i plânge Arieşul, Nistrului,
neliniştile zilei,
contăm pe Iancul şi pe moţi!…
prin ei, pe toţi românii!
Chemări de le-nălţăm, … ei le-nţeleg
şi ştiu să le răspundă!
– stejarii veacului eroic ne cuvântă
cu aprinse graiuri!
Ei, mari Goruni, în crezul lor,
o taină ne ascund în ramuri-
şi-şi cresc coroanele în cer:
Bucovina, Basarabia şi întreg Ardealul!
În glorie, cu faptele de arme mari,
împovăraţi de stele
păşesc lumini pe cer, iar lângă ei,
cu mersul lui român, Poporul-
îl ştie-n veci pe Iancul crai!
..în fruntea lui, cu cerul scut,
de pavăză – trecutul înalţat în fii,
în strălucire,Tricolorul!
Sub semnul stâncii pe – Apuseni
ni-s veşniciţi Eroii…!
cu Iancul ne veghează Sever,
Pumnul, Dobra şi Buteanu…
cu legământ de ţară,
stau dreaptă strajă Ghibu şi Cipariu ..
– urmaşi ai lor, le venerăm jertfirea,
ne-nflăcărăm curajul…!
Cu glasul torţei vii – când ei cuvântă –
se aprinde cerul!
– noi le-am pus cruci
şi flori pe osemânt, în loc de arme,
credinţa să le aromeze-n veci
în lanul travertin şi-n vechile livezi
îmbălsămări din înfloriri române,
noilor (v)lăstare !
Şi-acele flăcări ce ne ard din neam,
statornicind în candele
un soare ce îşi varsă duhul re-nfrăţirii
în străvechi hotare,
se-nalţă-n imn de slavă ţării,
glas de binecuvântare…!
– Români, sunteţi uniţi şi mari
în dreptul sfânt, regali,
cât vi-i de veghe Iancul!!!
Ţebea, 1991, Gheorghe Apetroae Sibiu
SARMISEGETUZA REGIA
Gheorghe Apetroae – Sibiu
Străbunii vă înalţă-n rang cu moştenirea sacră
călcată des de multe naţii fără hat şi cântec!
stelare vi-s cetăţile, în slavă, dacice în stirpe,
iar Clopotiva-Grădişte vi-i semnul de răscruce !
Din marmori, colonadele trezesc Sarmisegetuza,
regescul ei popor, din stâncile obârşiei – românii
îşi stau de mult în rost, în moţi şi-n basarabii
ce-şi arcuiesc credinţa în nobila-i cunună!…
Din har ales răsar, din loc, şi azi, getuzi şi sarmi
şi cresc în voi vânjoşi – din seva sfântă tracă
cu braţele din Tisa şi din Nistru, cu trupul din Ardeal –
vă-nalţă-n cer din daci, din sciţi şi din bastarni-
goruni cu rădăcinile-n iubiri de strămoşesc hotar,
cu rost la bolta Ţării Mari, de colonade sfinte
zidite-n arc stelar de carpi, o Mare Românie
în geana mândrei zări, veghind-o spre vecie!…
Se ţine Dacia cea Mare – regină-n nemurire…
şi-al ei şiroi de lacrimi i-l seacă prin Unire
şi Decebal şi Iancul, şi Ştefan al Moldovei…
…stejarii Daciei de azi vă neclintesc prin zodii!. G.A.S.
MĂRTURII DESPRE UNIRE
Gheorghe Apetroae – Sibiu
Patriei,
istoria, cupolă de rubin,
e un cântec de arbore
întins peste neam…!
E pajura ce-i poartă
în aripi
izvoarele
în culorile de sânge,
pâine şi cer;
e cântecul de dor
al trezitelor zări
din Cartea Unirii…!
Printre genele zorilor
săgeată cerul arc-
trunchiul lor de Eroi
din rădăcini, intins-
arc al noii generaţii!…
Trandafirii cresc temple
din sângele ţărânei,
scut şi simbol:
Limba şi neamul,
marea şi cerul –
stau mărturii de safire
Poporului Român, Erou!
G.A.S.
FILOSOFIA DIN CUVÂNT
Gheorghe Apetroae Sibiu
În lumea–n care-mpărăţeai
şi n-au pătruns de-atunci
nici zeii cerului cu semnele
milericii lumini,
un verde încâlcit, ţipând
o umbră-n albăstrimi,
îţi defăimează – nmiresmat
de flori, culcuşu-n cer,
cuvântul în cuvânt, acum…!
Frumos – virgin atunci,
vestind în fire-ţi marile simţiri-
vulcanice adânci trăiri,
azi nu mai eşti decât
un pat de frunze ruginii
pălite-n adieri de o şoptire
tremurândă – a astrei, din iubire…!
Zbârcirile adânci, olive-n carnalit,
nu ţi le-arată încă firea, feţii,
dar, deşi ţi-i timpu-n voia lui,
mai volatil, de azi, de ieri, calvar…
profitul tău e-n al lor schimb,
un rest de cheltuit pe vânt
şi cer, pe vise şi pe stele,
pe alte ne-ncepute sfinte vreri!…
E mult nimic în Tot,
în ce – ai turnat în El, în jur:
ţărânei, bronzul să i-l vezi,
tăcerea să- i admiri
şi -nsufleţirea-I să i- o crezi
statuia marmoree-
a sinelui în El zburând
tenebre-n marele lazur !..
Cu ploile prea lungi şi reci,
prea des, prea mult o speli acum,
ca arderea în simţ să-i stingi,
tot focul să i-l pierzi…!
te joci străin desculţ pe cer,
mai lesne- acum, în blugi..!
şi-n rodul copt în travertin
pe vatra altuia-i frămânţi
pe buze zâmbet proaspăt –
greu balsam de crini,
şi gândul tot mai desfrânat,
barbar pătruns în templul de cuvânt !…
că treci prin trecere de braţ
de-atunci cu stelele pe lunci;
dezgheţi bulboana cerului,
ca să o scurgi şi să cobori cu ea
în râul gândului căinţa ta,
păcatele de raze lesne să le speli…
Te-ncercuiesc năluci, cu ele
să te urci, să-i treci Ofeliei
pe alte valuri alt, cuvântul…,
cu paza ei în sinele-ţi petreci…
să te împaci cu ce-ai iubit –
în semnele din norul cel ascuns –
în fin linţoliu de stibin -,
apusul…, mai lesne-l descifrezi ..!
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Literatura: Iustin Panţa şi “ OBIECTELE SIMPLE”, Eseu – Gheorghe Apetroae, Sibiu
Postat de gheorghe apetroae în Noiembrie 8, 2016 la 2:30am
Vezi blog
.
Literatura: Iustin Panţa şi “ OBIECTELE SIMPLE”,
Eseu – Gheorghe Apetroae, Sibiu
Poetul sibian Iustin Panţa a plonjat în mijlocul şi sub privirile generaţiei de poeţi optzecişti, din Mathesis-ul lui Constantin Noica cu similitudini între lucrurile – obiecte simple şi teza bucuriilor simple, în plin curentul literar postmodernist. Îl găsim în plutiri angelice şi în deplină siguranţă în cerul versurilor sale, simple şi glaciale, cu multe reflexii arhetipale, alături de puţinii poeţi contemporani consacraţi principial acestui curent neoexpressionist, fără a dezamăgi prin deconstrucţiile sale stilistice cu obiectivări livreşti, reuşind, în schimb, aşa cum reuşise predecesorii postmodernismului literar, precum Charlles Baudelaire, Stephane Mallarme, George Bernard Shaw, Allan Edgar Poe, Arthur Rimbaud, Paul Valery, Guillaume Apollinaire, Ihab Hasan ş.a, să trăiască şi să gândească într-un alt registru poetic, decât cel classic. Iustin Panţa, boemul cu ţigara mereu în mână şi taciturn, vibra necontenit pe adîncimile din lăuntricul cu principii literare în cavalcade de aritmii şi în simbioze, până la contopirea eufonică cu revelatul şi nontemporalitatea ontologică a universalului… Va spune, dar, în context, poetul Panţa: “Numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată”.
Cu un liant ivănescian consistent în ironie şi paradox, furnizat în permanenţă de Mircea Ivănescu, în jurul şi în spiritul căruia poetul se găsea frecvent, mixajul textualizat împărtăşit – în poemele sale – cu spovedaniile în euritmii disonante ale magistrului, Iustin Panţa este present şi participă la renaşterea postbarocă a poeziei pe filiera postmodernismului hedeggearian şi Freudian.
El, diseminând, în acelaşi timp, în zonele expresionismului literar, multe din platitudinile expresiilor nonvalente, formele naraţiunii deconstruite , va marca prin indiferenţa de stilistica clasică, metafizica literaturii individuate într-o poezie cu amprentă livrescă şi dorită a fi extrapolată în social, spre a fi descifrată în mediile încă obscure, sociale: “fereastra prin care priveam lumea indiferentă trecând prin faţa porţii”.
Obiectul mişcat este adus din orizontul ontic al obiectivizării în cel al negândirii şi al negării interioare “după-amiezile când coboram fără să mă gândesc la nimic”, dar şi încifrând, cu o iscusinţă ingenuă în simplitatea versificată, principii substanţiale cu formulari meristemice, esenţe din care emerg condiţiile altor tendinţe literare determinante în reacţia poetului apofantic învolburat, împresurat de iluminare şi devenit un locatarul indus şi persuasiv, ne-voit al bestiarului şi al nihilismului nietzscheian, al neantului derridean cu referenţial stenic: “casa umbrită în care dormeam dimineaţa până târziu”. În discursul său poetic se regăsesc termenii ecuaţiei stilistice şi se identifică facil meniscurile eluviilor livreşti consistente, juxtapuse într-un spaţiu lingvistic ce disonează cu cel clasic, diseminând cuvintele gândite ale iubitei în expresiile condiţiei sociale la momentul epistemic al asocierii în dezechilibre ontice: “ O singură dată gândisem la vorbele ei”. Vocaţia predilectă a poetului este aceea de a parodia în texte, asemenea lui Mircea Ivănescu în deconstrucţia unor conţinuturi, în expresie ternă, spre a stârni şi amplifica contrastele existenţenţiale, dezechilibrul dintre nihilismul geanni-vattimoean – cu negarea naturii stărilor existenţiale din cotidianul viciat husserlian şi linia comportamentală a neîncrederii lyotarde a poetului în creaţia sa literară asonantă cu inducerea sevrajului… ”Nu mă interesează. Oamenii vor să se drogheze”. Sublimatul simplităţii faptelor omului simplu neobiectivate metaforic sunt cele narate în versurile poetului sibian, cel cu o fizionomie mesianică şi cu o anvergură literară naţională, arhitectul construcţiilor simple arte-facte în poeme şi toţi pot fi beneficiarii obiectelor sale – lucruri simple, obiecte vitalizate cu valori lavelliene, mişcate într-un dialog axiologizat. Poezia se reformulează cu întreaga generaţie optzecistă, simplu imaginată şi obiectiva-tă identificată şi cu sufletul mare naţional, Iustin Panţa, un intelectual model în breasla scriitoricească, un promotor nedeterminat al confluenţelor şi armoniilor culturale în România, o ţară, una în eternitate şi numai Una şi nu atomizată în spaţii multiculturale – “spaţiu geo-cultural de afinitate congenială”, aşa cum încearcă să le inculce poporului roman transilvan “rezistenţa prin cultură şi a interiorizării” , “ retragerii în ontologie” , etnocentrismul, unii potentaţi literali, pretinşi elitişti, fie ei chiar şi clujeni, cu atitudini comerciale şi pseudoistoriste confuse, cei care “miticesc” cu vădită insolenţă şi cu o incredibilă perseverenţă, pe scriitorii români care, zic aceştia, nu ar face parte din spaţiul cultural transilvan??!! “ Sunt atâţia bani în lumea asta şi atâtea feluri de-ai obţine.”… Asistăm la mai mult, la o atitudine expresivistă spre o împlinire viscerală de similarităţi stilistice în disonanţe cu tendinţe post – postmoderniste, la o fracturare esenţială, de stil în versificaţie, în manipularea principiilor literare pe care le reformulează simplu pentru a copleşi şi fascina, prin inducerea valorii poetice în monocordul asonanţelor nonaxiologice şi neexegetice…: ” Eu mănânc o prăjitură, beau un suc, merg, adică, pe drumul drept.” Reiterăm, din nou, la Iustin Panţa o metafizică a fiinţei în acceptare mundană, în simplitatea abordării versificaţiei, nehermeneutică, rectă genomic de către poetul dandy, pentru o dominantă constantă în relativizarea contrariului : ” Sunt o fiinţă liniştitoare, nu crezi? Sunt un om simplu, liniştit. Desigur, minţea”…Taciturn şi cu ideea simplităţii lucrurilor, încredinţat, acesta, pe filiera posmodernă a nihilismului heideggerian orientată în negare, ştie a nega monismul şi universalizarea. Poetul îşi începe dialectica simplităţii lucrurilor simple cu vectorizarea liniştii propriului eu, în contrast cu liniştea metafizică, prin demantelarea poeticii de standardizarea rigidă, de dogmatismul literar. “ Liniştea nu este deloc un lucru simplu,….”. Ieşirea poetului din ambiguităţile atmosferei terne şi pătrunderea triumfală în cadrul larg al templului modernităţii în sipet cu teza filosofului german Jurgen Habermas “aşa cum am crezut mai demult/ uneori simţi cum cade ceva de la o înălţime imensă / în tine un obiect despre care nu ştii nimic”prin psihologia funcţiei fatice a zilelor fruste în maturitatea devenirii în idealismul kantian ale cărui paradigme li se reuşeşte configurarea cu dimensiunile raţionalităţii apocaliptice : “şi în liniştea aceea aştepţi bubuitul care să însemne/ sfârşitul căderii.”. Nu este o negare a imposibilului, ci o acceptare antitetică conştientă a existenţei posibile în omniscienţa infailibilului genezic, în fluxurile creaţiei conştiente : “ Înălţimea este nebănuită” Ipostaza : timp present, un cronos ontologic, esenţă a sufletului şi ideie a existenţei unui adevăr obiectiv subiectivat în sustentaţie cu visele ieşirii din gravitaţie “obiectul se mai află mult timp în cădere, ţinându-te încordat” este o reproducere fenomenologică a destinului fiinţial pe un defileu aletheic cu sens parmenidian în stereografie katharsisă: “Cu puţină şansă ai putea să uiţi”. În timpul mitic al cosmicului ontofanic asistăm la evanescenţa creaţiei panţiene: “Nimeni nu ne-a simţit lipsa nici prezenţa.” Nevorbind despre sine, poetul ecstaziază în spaţiile perspectivale dincolo de existenţă, în simboluri, simplifică şi banalizează substanţa primară a creaţiei, principiile şi sensurile fiinţiale considerându-le hilare şi compensatorii: “ Ne gândim la preocupările simple, casnice sau de sfârşit de săptămână, când, poate, vom ieşi câteva ceasuri la aer curat, să fumăm mai puţin.” … Asistăm la o luptă fictivă, pusă sub lupa lirismului lingvistic, la o întoarcere a totului holistic la sensurile simplităţii, a poetului la ludism prin destructuralism, spre bestseller, pentru a le banaliza şi eluda cu obiectele sale simple, mişcate facil în intenţia de pierdere a luptei lungi de către eul gânditor aureolat în deconstrucţie ideatică şi axiologică, de transcendentalul creaţiei, într-o poetică a spaţiului lingvistic ce oripilează cu simple reconstrucţii canonice auctoriale substituite de adevărate colaje estetice tzaristice din fracturări euliterare:“… Spunem cuvinte obişnuite, ca în primele clase de şcoală, când copiii învaţă despre subiect şi predicat şi dau exemple de propoziţii: Calul paşte iarbă pe deal. Oamenii se întorc de la câmp.” … Se constituie această atitudine într-o sfidare a sensurilor din cuvinte şi o livrare de panteisme în tropii ideilor – imagini, într-o metafizică a uitării întâmplării iconice bachellardiene??? “ Sau atâtea altele /aşa cum am dat uitării întâmplarea din gară” . Refugiul este evenimenţial, timp al sosirii iluziei în clipă, flou al fluxului neoexpressionist postmodernist, “ în maniera Virginiei Wolf sau a lui James Joice “când am sosit prea târziu la peron, trenul plecase”, o disperare a negării cunoaşterii valorii realului “şi făceam cu mâna cuiva nevăzut.”, pentru o eludare a postmodernismului în literatura română estetizată (Alexandru Ştefănescu).
Asistăm la o detaşare de realism, în asteptarea imaginară a creaţiei bachelardiene cu implicaţii panteistice sinecdoce în dualitate holistică: “din tren nu ştiam ce mână îmi răspunde sau dacă îmi răspunde vreuna”.. În resentiment se sfidează şi se simplifică, precum uitarea, cronia categorial – psihologică a trecerii, fibraţiile discursului postmodernităţii: “Nici uitarea nu este deloc un lucru simplu.” … Şi pentru că Iustin Panţa, poetul obiectelor simple, mişcate, cel pe care l-am cunoscut bine în activităţile Cenaclului literar al revistei ”Euphorion” de la Sibiu, deşi de profesie inginer, se releva, dominând constant şedinţele cenaclului, ca un literat desăvârşit, am considerat că trebuie să încerc un exerciţiu de demontare a liniei sale literare, câte puţin, din mecanismele simple ale creaţiei sale, pentru a constata că substanţa poeziei sale se constituie monolită prin contactele ingénue ale ansamblurilor literare, tributare liniilor specifice postmoderne, cu liantul simplităţii cuvintelor, dar fără a fi totul reductibil la postmodernism, şi pentru a asista, în acelaşi timp, în creaţia poetului Iustin Panţa, la constanţa viziunii sale de nealiniere la oricare din curentele literare ale sfârşitului de secol 20.
Asistăm la Iustin Panţa la o ieşire din tiparele lirismului şi la o despărţire ireversibilă de impressionismul clasicizat prin destrucţia universaliilor şi obiectivarea acestora în simplitate, la o depărtare facilă şi evidentă de demitizarea materială şi ideatică, până la persiflarea esteticii clasice a literaturii, în alinierea sa la metaexpresionismul promovat în autoreflexii de deconstrucţie a canoanelor estetice ale iluminismului şi raţionalismului, de bricolarea informaţiei – atât de evidentă la Iustin Panţa, ca şi la John Fowels, Julian Barnes, David Foster Wallace, Paul Auster, la o dezobiectivare ideatică pozitivistă a naturalismului prin filiera neopozitivistă a Cercului de la Viena, la T.S. Kuhn, David Bohm, Ludwig Wittgenstein, H. Smith, J. Derrida, J.F. Lyotard, G. Watimo, Richard Rorty, Daniel Bell , Alvin Toffler ş.a. în ecuaţiile exerciţiul ui literar-filosofic al mişcării literare postmoderniste de depăşire a trecerii prin structuralismul cu formulări behavioristic – radicaliste, pe care Iustin Panţa a ştiut să-l soluţioneze şi să se impună exponenţial în literatură, în preascurta sa existenţă ampretată cu talent poetic autentic şi abordată cu reală competenţă.
Bibliografie:
¤ – Panţa, Iustin, Obiecte mişcate, vol. I şi vol. II, scriitori români,Editura VINEA, Buc, 2003;
¤ – Mihăilescu, Clementina, Journal of Romanien Literary Studies, Vol. 8, pag. 915-921, Gheorghe Apetroae – poems from the perspective of the connotations specific to cultural imagology;
¤ – Postmodernism – concept, Wikipendia, enciclopedia liberă;
¤ – Callinicos, Alex., Against Postmodernism: A Marxist Critique (Cambridge: Polity, 1999) ;
¤ – Apetroae, Gheorghe, Postmodernismul lui Mircea Ivănescu, Revista „Oglinda literară”, 2013 şi revista Certitudinea, 26.08.2016;
¤ – Apetroae, Gheorghe, ADRIAN GRAUENFELS: ” NEVOIA DISONANŢEI” şi „DUPĂ PARADIS”, comentariu , revista Certitudinea , 28.09.2016;
¤ – Apetroae, Gheorghe, Postmodernismul lui Mircea Ivănescu, Oglinda literară, 2014, revista Certitudinea, 26.08.2016;
¤ – Apetroae, Gheorghe, Izvoare filosofice, Valori ale eseisticii contemporane – Liviu Antonesei, “ În ostroavele Azore”, revista Oglinda literară, 2015;
¤ – Lyotard, Jean – Francois, La condiţion post-moderne, Paris, Minuit, 1988;
¤ – Borbely, Ştefan, APOSTROF, anul XXVII, nr. 10 (317), De la Goga la postmodernism;
¤ – Vattimo, Geani, Sfârşitul modernităţii, nihilism şi hermeneutică în cultura postmodernă, Editura Pontica, 1993;
¤ – Tiutiuca, Dumitru, Postmodernismul, revista Limba Română nr. 1-3, anul XVI, 2006.
LITERATURA, Mircea Ivănescu, ” despre moarte ca revedere”,
Gheorghe Apetroae, Sibiu, comentarii la poem…
Îmbătaţi de balsamul carnalic al „rozelor” care îşi ascund cu dibăcie şi mult tact, sub anatasul frunzelor înserate pe ramul ancheriu al trandafirului seducător, spinii alunii ai finitudinii , mulţi dintre muritori, precum Rainer Maria Rilke, îşi asistă, de mult timp şi îşi vor asista, şi de aici, încolo, neputiincioşi, natura propriului asasinat ! Mircea Ivănescu , atât cât l-am cunoscut, nu se raporta la apocaliptic şi la spaţialitatea tenebrelor ci numai la prezentul estetizant, iar dialogul cu acest mare scriitor şi poliglot în întâlnirile colocviale din Sibiu se rezumau, în afara aspectelor axiologice de analiză şi critică literară curente cu penetrare asupra scrierilor prezente atunci în lirica şi proza sibiene, deci, numai la ierarhizarea socială şi morală a entivilor politici, pentru care manifesta ironii şi dezavuări exprimate în parabole şi exerciţiţii anecdotice, cu o pasiune de gazetar… Intervenţiile şi scrierile sale nu sugerau, în nici un fel, trecerea unei conştiinţe în cadrul categorial al finalităţii cum este descrisă în acest poem în versuri încărcate de epic, cu aplomb eseistic şi sculptate stilistic în necrologul de faţă, intitulat ” despre moarte ca revedere”. Aici, descrierea finalităţii fiinţiale este realizată cu omniscienţă, printr-un discurs dantesco-kafkean cu extensii metafizice în parabole, liricizant şi exprimă fiziologia unor proprii intuitii asupra trecerii în nefiinţă a entivului văzut de autor ca substituient nespiritualizat în actul pur fenomenologic al trecerii, act final pe care autorul încearcă să-l nareze ceremonial, să-l demitizeze şi să-l descrie cu vocaţie de adevăr, versificându-l în cele trei cânturi tanathice.
În cântul 1 descrie, în rit sacerdoţial, diagnoza metamorfică a biosului în nefiinţa prezentă prin starea ireversibilă a drumului spre moartea pe care o abordează cu o analiză de necrolog scientist neopozitivist în expresie lirică şi o statuează pe soclul tragismului şi nihilismului, invocat în versurile: „sigur că nu este adevărat. Murind / nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung / care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –”…
Iată ultimul parcurs încărcat cu semantica horcăielilor spasmodice şi cu extensii metafizice în depăşirea limitei biotice, până la care se poate localiza şi aborda entivul pe axa logosului ierarhizat social, moral şi stilistic, ca speţă biologică în căutarea atemporalităţii limitei pitagoreice, pe care o previzionează, desluşind limita perathică a tanathosului în uitare, acea categorie existenţială a universalului expusă în versuri, precum: ” şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –/ şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,”, grăbindu-se , pe această cale, a ajunge acolo unde “ este numai o linişte (metafizică, în oglinda neuitării, n.n.), care se întoarce asupra ei şi în ea înseşi / cu un singur ecou – şi acela e-un nimb”. De fapt, este calea gândită de autor înspre tăcerea suverană a entivului, şi nicidecum o aură evidentă a eternităţii spiritului său, pe care, Mircea Ivănescu îl tratează cu ironie şi, poate, cu superficialitate, îl eludează, acceptând ritualic doar banala flacără de convenţie în locul eternei eruperi: „ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina / îşi pierde orice înţeles – „. Apolinicul devine, astfel, difuz şi este substituit antinomic cu teluricul, materia îşi pierde spiritul sub aspectul intelectiv gnomic şi vizionar… Se parcurge pe axisul fiinţial, o ultimă treaptă intelectivă a fiinţării parmenidice, cea a cognoscibilului humeian ca treaptă metafizică spre o altă categorie existenţială universală, tăcerea, abordată în sensul nihilist – apocaliptic: „… şi pe urmă tăcerea/ îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat /în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici / descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,/ cu scheletul nefiinţei, gură în gură,/nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă /dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte”… Deăşirea trecerii şi sesizarea fenomenologicului în oglindă, a lipsei morţii, trangresează existenţialul într-un mod absolut, nihilistic, în nimicul heideggerian şi în profeticul nitscheian şi aceasta din cauză că Mircea Ivănescu eludează sau pierde din vedere intenţionat coexistenţa materială şi spirituală, energiile vitale cojugate în eternitatea universalului …
În cântul 2, poetul reflectează asupra finitudinii şi se situează convenţional în adâncimea entropiei sale , se oglindeşte ca un existent în ea, suportând, tot convenţional, stadiile entropice a descompunerii materiale a entivului, mediate de alte entităţi, fără a face vreo referire la traiectul spiritual, la vectorii optici şi sonici ai permanenţei ritmate a spiritului în materie, pe care îl va culisa acum cu ironie şi mult rafinament abscons – reflexiv şi fenomenologic, spiritul luând forma streotipică universală a autoreflexivităţii metamateriale, odată cu aceeaşi materie a oricărei entităţi din universal, dar disipată în mineral de un existenţial metafizic, de un tot biotic (furnici…). De această dată, depăşirea trecerii, are loc în alte contururi imaginare cu structure logice, configurări ale coexistenţei spirit-materie transfigurate prin prisma şi în oglinda nevăzutului şi subînţelesului cartezian şi neoraţionalului karlpopperian, într-o semantică fiinţială a luminii în umbre şi a limitării acesteia în contururi sepulcrale…: ” dar moartea este o revedere totuşi /– însă de partea aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide/ ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci/ dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici /îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea/ decât contururi). cel care a privit moartea/luând chipul unei fiinţe – vede din nou/ ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,/ ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede/ şi-ar acoperi ochii – oricât de tare /ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii/ din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci/a fost înfăţişarea adevărată, a fost/ – dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –/ a fost ceea ce se priveşte pentru întâia data /şi fără urmare”.
În cântul 3, Mircea Ivănescu reface scena morţii din primele două cânturi, aducând, de această data, în acelaşi plan, la condiţia de travaliu al morţii, la care se participă , în aceeaşi măsură , cu comunitatea în sentimente şi în simţ cu muritorul şi cei care îi asistă acestuia moartea lentă, fiindu-le induse acestora starea de anxietate şi stările spasmodice ale celui angajat în actul morţii, în desacralizarea sa exitenţială, asistenţii preluând de la acesta testamentary şi simţind, deopotrivă cu muribundul, trecerea în reflexivitate, în oglindă, pierderea timpului, luminii, cromaticii, cinematicii gestice, muzicii din auz sustituită cu neauzirea, pierderii contururilor formelor… Recuzita nu este sacerdotală, dar este descrisă ca fiind mult mai variată şi mai revelatoare în viziunea metafizică , de mediere a actului întrării în moarte şi ireductibilă spaimei induse, decât cea pe care autorul acestei treceri în nefiinţă o uzitează cu un rafinament auctorial specific acestuia în primele două cânturi, în versurile: ” … se intră greu în moarte? uneori/ se trece atâta de greu prin paloare – rămâne /pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează/trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi/ nu mai aud răspunsul, şi caută, caută./ pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord /obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e/ a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –/dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,/ desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce/mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –/ chiar şi nemişcare. şi chiar/ şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul./ şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,/că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva/ care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor/şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea/ gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă/ şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,/ sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă/ trăsăturile i se schimbă, mai caută încă./ şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat/ aşteaptă acum veşnicia ..” Dar spaima interioară, pe care o excamotează aparent în neantul fiinţei muribunde, prin pierderea formală a identităţii, o simt şi o percep fiinţele de alături, într-o diminuare şi ştergere treptat a legăturilor de viaţă cu entivul diagenetic, rămânând, touşi, ca o prezenţă chiar şi entropică, în spaimă, în acelaşi drum de finalitate, tenebros, ce-i drept, mai întârziat decât al muribundului, spre nefiinţă şi spre a fi preluată categorial, în ultima instanţă, această spaimă, de universalul în care morţii rămân în eternitatea lor tineri, prin structura relativ plană a universalului, în versurile: „– nici atunci / nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă / în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte / până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta/ o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent/ pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate/ şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta/înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,/câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit./ şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,/tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –/ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,/– toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne/şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,/ nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur./ moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea/ e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă/ aşezare de vorbe.”, lirica erotică şi accentele pasionale, fiind eliminate din contextul
Poemul acesta, intitulat ” despre moarte ca revedere”, se constituie un exerciţiu de raţionalitate entropică a poetului Mircea Ivănescu la integrala morţii cu termeni valizi de finalitate, a căror soluţii narate cu rafinament şi discernământ de către autor se regăsesc conturate algorilmat în spaţialitatea armoniilor leibniziene ale trecerii, ca revedere, în versurile sale reuşite gnomic şi stilistic, în aria Universalităţii! Gheorghe Apetroae, Sibiu.
FUGERÂND TĂCEREA- ELEGII ÎN IMAGINI
În memoria marelui patriot roman CORNELIU VADIM TUDOR, cu toată gratitudinea!
UN TRANDAFIR ALBASTRU
Bolnavul de furtuni e cerul în El nins,
să-l culci cu chip de stâncă-n turmaline roze…,
– jertfindu-i din Cu-vânt, corola îi admiri,
lazuru-i re-aprinzi printre stelarii crini
pe–aleile adânci, beţive de narcoze…
Cu El, furi zările adânci din ameţite raze
cuprinse de delir şi de-ncâlcite fraze,
sorbindu-i seva grea de vii împătimiri…
Din când în când înfingi adânc din zi,
în scalpul Lui, lungi ghimpi sihaştri
crescuţi de cer, de El, angelici trandafiri
din sânii albi rotunzi ai Lunei sfinte,
ajunşi aşa albaştri-n vindecări târzii… !
spre-a te hrăni mereu din « pomenirea lui »–
cu greu balsam de mosc, tu, stelă călătoare,
porţi clipa-n crez de bine-cuvântare
şi sorbi ambroziile din lumina Blue…
Mai creşti din cerul Lui argilică-divină
cu slăvile-i din ruga lungă, resorbind
prin crude rădăcini adamice solare,
iubirea razelor din mările smaralde…!
Îl prinzi de cer ca pe un policandru
de stele-n El, sorbi vieţii adevărul,harul
şi, înger blând, în gândul sfintei taine,
cu zborul crist la lumea celor sus
îl vrei, pretext de-o nouă cu-vântare…!
Că toate se rodesc cu vrerile în cripte
să crească crucile tot mai albastre-n irişi,
…să îl alini, te pierzi în Tot, în a lui minte…,
Treime-n fire creşti, în El, un nor divin…
Cu el, în El, te aperi şi-ţi hrăneşti Cuvinte
din seva blue a sfintelor morminte !
DRUMUL ÎN NEFIINŢĂ – DRAGGED INTO NONENTITY
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Nepăsător, de ne-nceput adânc pătruns
un şarpe azuriu din El ieşind, tevrei stăpân
pe cerul erelor ce azi le vezi cum pier
pe drum, în jocul tău cu libertatea lor…
Nerăbdător de dor şi de înşelăciuni
apui o stea – recif din tot al ei cuprins,
ştiind s-apuci pe pajiştea-I albastră, sfinx
cu vreri în duh – nevreri, pe un deşertic drum…
Din ne-nceput îl urci, tot să-l cobori
spre trupul ei- netrup de crise amintiri,
făclia eritrină-a sângelui carnal celest
în game de lumini, din care-ai glăsuit…
Rămas îi eşti o nesfârşită fire altei zile reci,
purtat de cerul alb…, sub cruce aşteptat,
nelocul locului ţi-l înconjori zelos
cu împărţirea clipelor din ultimul răvaş…
Şi scoli toţi zorii alunii din dulce somn,
din vlaga sânilor de stea tot mai albaştri –
tăcerea raiului cuprinsă-n rotunjimi
cu freamătul dorinţei astrei alabastre.
Sub râna cerului, sub vălu-I boraciu
revii cu ea în vis, de un alt vis păzit
să poţi din nou visa pe ultimul tău drum
la îngerii copilăriei care n-au murit…
Trimiţi clepsidra rece la-ntâlnire plină
şi-i muţi din loc în loc nisipu-n scurte rugi
în nicăieri şi-n Totul, hăruit, să-ncânţi
cu stele-zei, viaţa ta de nefiinţă-nfrântă…!
PETRE ŢUŢEA, NELINIŞTI METAFIZICE
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Licențiat al facultății de drept din Cluj și , încă de la vârsta de 23 de ani, doctor în drept, mai mult, un intelectual cu preocupări redacționale de succes la publicațiile clujene ” Patria” și ”Chemarea”, și, din anul 1930, redactor de success cu articole filosofice la periodicile bucureștene ”Cuvântul”, revista ”Stânga”- redactată împreună cu avocatul și omul de cultură Petre Pandrea și ”Vremea”, Petre Țuțea (1902 – 1991) este marele enciclopedist roman contemporan cu Mircea Eleade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Comarnescu, E. Cioran ş.a., care a deținut, încă de la vârsta de numai 28 de ani, un statut filosofic consolidat . Urmând şi studii econmice înalte, Petre Țuțea s-a implicat în problematica economică din socialul românesc, însă conceptele sale despre organizarea economică a statului roman postbelic, în contrast cu liniile de început ale socializării economiei ţării şi condiţia sa de militant anticommunist, îi va aduce mai mulți ani de detenție politică comunistă.
Din cauza orientării sale politice, de militant anticommunist convins, filosoful va dispărea din registrele editoriale pentru un lung timp de la primele sale apariţii publicistice şi editoriale, şi reapare, în anul 1964, cu o serie de eseuri filosofice și artistice , dar cu pseudonim, la revista ”Familia”, precum: „Mircea Eliade – profil filosofic”; „Aristotel și arta ” şi la revista”Viața Românească”, cu eseul ” O întâlnire cu Brâncuși”… Având în vedere contribuția de anvergură pe tărâmul filosofic și artistic, prin studiile sale epistemologice asupra psihologiei cunoașterii, gândirii generale și sofistice, categoriilor ontologice, asupra stilisticii și a sistemelor logice globale, asupra antropologiei creștine mesianice cu hăruiri liturgice și asupra religiilor lumii , prin contemporanul său Mircea Eleade, Petre Țuțea este printre puținii filosofi care reușesc șă conștientizeaze în cadre pitagoreice limitele cunoașterii umane între sacru și profan, un cognoscibil interior posibil asupra lumii sensibile în etape, căreia îi transcende, prin limitarea naturală a percepţiilor, imposibilitatea de cunoaștere a adevărului absolut, apelând la prezența divină și la revelație, la o metafizică a creației aristotice în sensul ontologic universal… Acest concept gnoseologic , aparţinător lui Petre Ţuţea, îl consacră ca un filosof de prestigiu în cunoașterea aletheică, ca o conștiință națională savantă cu interiorizări vulcanice şi cu viziuni transcendente ”in sacrum” și absolut, un mare roman patriot – providențial și nu ùn ” țăran imperial”, așa cum încerca să-l caracterizeze emfatic și vanitos, în stilu-i cunoscut , Andrei Pleșu. Filosoful , o personalitate savantă cu geniul de nobilă interioritate spirituală românească, prin adâncimnile și înălțimile energiilor sale heraclitice de înțelegere fenomenologică și de cuprindere ontologică revelată a universalului și-a înscris geniul în variile registre filosofice și literare românești de princeps ale secolului XX… El a depășit profesional tot ce a fost oportunism în filosofia idealismului și în cultura românească, și nu numai, mișcându-se atât de facil în cadrul edenic categorial al revelației, al sacralității transcendente și al sublimului, cum nimeni altul în istoria filosofiei moderne şi contemporane… De aceea, el nu poate fi un rob al mitului și nici al magicului în dimensiuni platonice, al participației la lumea ideilor (C. Fedru) din care s-a generat și religia cristică, fiind, prin definiția specialității sale, un geniu pragmatic neliniştit al cunoasterii savante, un idol al realului, al necesității și utilului, un continuator al metafizicii nemistice a lui Bacon (cit, de P.Țuțea, din Ried, Goblod) … Viziunea sa largă asupra universalului a fost determinată de cunoștințele sale docte juridice , economice și de vastă cultură, nu la îndemâna altora, obţinute pe parcursul întregii sale vieţi printr-o voinţă schopenhaureană, dar care ” in summum” l-au determinat să conștientizeze prin reflexii psiho-conjugate profunde limitele percepției umane asupra universalului, să recepteze logic și ritualic limitele senzoriale și inteligibile ale entivilor , în speţă, umani, apelând, în contraponderea acestor limite la o existență dialectică revelată in sacrum ” dincolo” , aparținătoare în devenire numai universalului revelat ( D. Hume, A. Schmith, Pavlov, Spengler, Sombart, Brochard, D.D. Roşca, Bernard …,). Petre Ţuţea nu a fost un mistic, deși prin gnosisul său axiologic, vorbind despre Mircea Eliade, pe care l-a abordat în eseu, are o viziune religioasă creștin-ortodoxă, ritualic-cristică și a lucrat cu esențele spirituale ale realului în adevăr din afara dogmaticii transcendente, printr-o interpretare convențională a raționalismului cartezian, din care el abstrage utilul baconian, și, fără a-l coborî pe Eliade în ” Profan” de pe climaxul istoric al mitului și misterelor sacre din Eleusis, acceptă din hermeneutica culturii și religiilor, din perspectiva fenomenologică, doar invarianțele arhetipale ale misterelor și cunoașterea numai ca revelație în transcendența dogmatică care emerge ciclic, ireductibilă, eternitatea întoarcerii, veșnicia substanţei într-o dialectică a sacrului și a profanului, spre ieșirea din orizontul misterului, spre material, spre faptul real (Goethe, Gilson)… Petre Ţuţea nu a fost un dialectician, vorbind de idealismul obiectiv aristotelic și cel hegelian, cât și de concretul opac al necesității teylorice, ”in ille tempore”. El a lăsat deschise căile apollinice ale multiplicității ontice, acele grile existențiale apofantice paradisiace, atât spre perathos, cât și spre apeyronic, ca limite pytagoreice și nelimite nihilist-heideggeriene (Peter Kunzman, Franz Wiedman) posibil a fi investigate şi depăşite revelatoriu… Pitagoreic, vorbind, în itinerariile sale prin ființarea parmenidică și în accesarea unității monist-eidice-moniste platonice , prin iraționalismul bergsonian, filosoful parmenidian realizează depășiri în orizontul sideral al lucifericului și al cosmicității, de misterele – tainele paradisiace , ale sacrului, de ieșire blagiană din orizontul acestora… Petre Ţuţea nu a fost un socratean, dar a practicat dialogul ”in itum” și maieutica prin interpretări și răspunsuri docte asupra absolutului, iar prin discursul oral și prin textul scris, de o precizie logică fascinantă, a străpuns în iureș stavila hermeneuticii din registrul epistemologiei cognoscibilului, reliefând existența în adevărul dublu și cuantificând magistral adevărul absolut în revelații, în fiinţarea apeyronică parmenidică presocratică(C. Noica). În acelaş timp, el se implică în problematica filosofică, psihologică şi estetică a complexelor fenomene literar-artistice naţionale şi universale, evidente în registrul istoric al sacralităţii și în paradigma revelației (Aristotel, Leibniz, Dilthey, Paul Valery, Edgar Poe,), cu reflexii de sentințe asupra categoriilor armonice , asupra diferențialelor divine a simetriilor leibniziene asupra atemporalității perfecțiunii și ieșirii din timp, din forme și din spațialitate, asupra adevărului teofanic, trinitar și teandric, asupra absolutului și binelui suprem, ca dominante nietzscheiene asupra misticului și ale ritualului misterelor trăite nemijlocit pe tractele apeyronice ale ontologicului şi teologicului… Filosoful Petre Ţuţea nu este un compteanist sociologist şi nici un senzualist metafizic lockean, nici humean, prin revelația sa asupra limitelor cunoașterii și nici husserllean scientist, cu deschideri fenomenologice pozitiviste spre existențialismul german( Heidegger), dar a pătruns sensibil şi platonic adânc în fenomenologia spiritualităţii materiei și a lucrului in itu, în substanţa eternă, decelând în plasma sa spirituală esențe spinoziste, părți materiale cu energii interioare, care generează transcenderea-sacralitatea revelată prin varii mijloace și numai pentru scopurile de ordine universal posibile… El nu este un ateu , dimpotrivă , un hermeneut mistic consacrat cristianismului, care a sacralizat aporetic monismul și personalismul, adoptând dogmatica transcendentă a misterelor prin găsirea de soluții raţio-carteziene numai pentru explicarea sacralității şi iubirii cristice revelate, a intuiției bergsoniene şi a aletheicului platonean în sincroniile și diacroniile ontologice prin efectele afirmației, negației și negării negației în dialectica universalității ontologice şi teologice, dar nu s-a putut gândi şi nu a reuşit a intui istoricul, nici prezentul influențelor retrograde ale magicului, ale misticului și misterului, promovate și astăzi cu acuitate, cum le sesiza şi le releva și Mircea Eliade, de religii ce rodesc în pansubculturalul maselor amorfe, ignorante, cu nivelul lor de trăire sub orizontul ritualului mistic, de raportare spirituală al acestora, prin credința lor în dogmatica religiilor promovate de ierarhiile preoțești liturgice tot mai incisive și cu arogări plenipotente de conservare a condiției subculturale a categoriilor cristice, sau de alte religii care, din păcate, contrastează şi astăzi cu evidenţă ca erori în dinamica revolută a toposurilor socio-umane… De aceea îl considerăm pe filosoful Petre Țuțea, în tot acelaş timp, ca filosof – psiholog, mare orator, un mare estet al cuvântului scris și vorbit, un metafizician aristotelic şi teofanic, un credincios ierarh dar și un laic constant prin conceptul de respingere a monodimensionării imanentist- personaliste a existenței în cadrul natural de promovare permanentă a realului, prin conceptul de util… Pentru numai și aceste motive, ne place să-l considerăm sistemic pe axa valorilor spirituale româneşti, metafizicianul neliniștit, kanteanul român al raţionamentelor ideale şi al ordinei universale, un patriarh al filosofiei cristiane pure, al armoniilor orfice, așa cum şi pe fălticeneanul Ion Irimescu, din zona din care personal mă trag, îl putem considera patriarhul idealismului sculpturii româneşti, într-o ecuație de echivalență axiologică…
Revenind la marele metafizician şi enciclopedist român, Petre Ţuţea, acesta a suferit în mod permanent de sacralitate și , în aceeaşi măsură, de adâncirea în nelinişte şi în thanathos. Pentru că, prin sacrilegiul existenței sale, spre mântuire, a primit și a sorbit , așa cum bine știut, își sorbea și scriitorul poet Radu Selejan, din același potir, picătura de Dumnezeire și harul Nemuririi, ceea ce patriarhul filosof Petre Țuțea le-a revelat şi le-a obținut în viața sa pământeană, înaintea altora…
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Gheorghe Apetroae, Sibiu, Filosofia – „Conceptul categorial al cunoaşterii în opera lui Lucian Blaga”.
În “ Hronicul şi cântecul vârstelor” se receptează la Lucian Blaga o satisfacţie peremptorie creată de investigarea şi identificarea temporalităţii în fatum şi cele din urmă, graţiei trecerii sale translative prin “ locuri de mister “, calea unei polarităţi energetice şi spirituale systemic-antinomice… Ieşirile din mister sunt primele determinante structurale specifice primelor dimensionări noetico – fenomenologice şi care sunt evidente în fragmentele de text, precum ”(…) răzbăteam uneori în livezi cu linişti ce n-au fost parcă niciodată sparte de cineva “ sau ” (… ) trezeau în mine o luciditate nouă faţă de care fantasmele terifiante se prăvăleau sub plugul conştiinţei”. .. Sunt cadre gnoseologice noi, configurate în livrescul determinismului epistemologic tot mai implicat şi cu care filosoful va reuşi să depăşească în scurt timp simplele relaţionări ontologice şi imaginare, bucuriile primului venit şi o anumită ataraxie, în limite iraţionale, exprimate până atunci, în volumul “ Încercări filosofice”, Editura Facla, 1977, fără prea multă exuberanţă şi cromatică filosofică. Cu siguranţă, magnetismu-i genuin livresc va determina dinamismul trecerii sale la construirea unui sistem filosofic autentic şi configurat cu baza în multele studii speculative, laborioase, pe care acesta le efectuează. Lucian Blaga a perseverat şi a reuşit geneza unui concept ontologic funcţional, cu referinţă fenomenologică sensibil-imaginară şi raţională în templul misterului, uzitând de mijloacele logice de cunoaştere rational-intelectivă şi de mijloacele proprii de natură supra-logică, cum ar fi minus-cunoaşterea.
Reformulând obiectivele gândirii blagiene în conceptul categorial de cunoaştere – atât axiologică, ca diferenţiale pozitive – leibniziene cât şi existenţial – panteistică – spinozistă, acestea sunt larg şi adânc abordate de filosof, în mare măsură soluţionate şi, în acelaşi timp, formalizaţi termenii liberi din ecuaţiile sistemului incognoscibilităţii fenomenologice. Soluţiile sunt elaborate şi grupate în cele două volume de valoarea cel puţin a operei kantiene, intitulate Trilogia cunoaşterii”, “Trilogia valorilor”, cu extindere la filosofia culturii “ şi “ Trilogia cosmologică”. Cele trei studii filosofice ample se constituie laitmotivul conceptual trial şi quadrat, orientat, al unei opere ce-l remarcă şi-l individualizează în spiritualitatea europeană, conferindu-i lui Lucian Blaga, un loc binemeritat pe podiumul filosofiei româneşti şi universale.
Pornind , în principal , de la formulele fizicii şi metafizicii aristoteliene, precum şi de la dezvoltările neoraţionalismului kantian, Lucian Blaga realizează serii de speculaţii creatoare şi reuşeşte să definească, intuitiv bergsonian, substanţa existenţialului sensibil imaginar într-un creuzet spiritual – raţional, ca entelechie a formelor materiei în temporalitate, rezultat al diferenţialelor divine spirituale leibniziene cvadridimensionale, induse în mister şi extrapolate fenomenologic, pentru a fi luate de aici şi proiectate relevatoriu în sinele fanic şi criptat. Este un domeniu constatat de filosof ca fiind numai al fiinţelor superioare în raportul formal transcendendal, între esenţa materiei şi metaformele materiei superior organizate, proiectate ca fiinţialitate parmenidică într-un context de determinism cazuistic relativ al spiritului de material, care pot să declanşeze funcţionalităţi raţionale ce pot să conducă la revelaţii şi la stingerea inefabilului în relaţia cu ontologicul universal.
Prin receptarea analitică, gradientică a sensibilului şi apoi a interioarelor formelor, propriului lor câmp spiritual, Lucian Blaga a reuşit un control al fluxului dinamizării stărilor lăuntrice în eternitatea universalului, al magnetismului individual şi universal, să determine întreg spectrul categorial existenţial de natură antinomică, coordonatele misterului în sensibilul catabazic şi nivelul universal al abisalului în lăuntricul anabazic, ca fiind stări sistemice cartezian – spaţiale unice, iar raţionalul să-l identifice ca un dat, ca un principiu ontologic holistic al întregului existenţial metafizic, fie şi fenomenologic sub raport imaginar- estetic, fie şi numenologic, al identităţii şi cunoasterii sinelui.
Opera blagiană infuzată, prin stoicismu-i caracteristic, de ideea determinismului biologic şi cel mecanicist – mathematic, graţie studiului newtonian realizat de filosof asupra magnetismului mişcării astrale continui, faptului că a penetrat systemic, gravitaţional conceptele clasicismului filosofic, graţie propagării valenţelor cunoaşterii în structuri şi în sinteze de concept şi a generat o epistemologie a cosmicului – diacronic şi sincronic – constituită ca armătura de principii ontologice şi în complexul de relaţii şi de reflexii asupra activităţilor şi condiţiilor umane interpătrunse şi culisabile în identificarea emergenţei entive şi deconstrucţia unicităţii…
Grupuri tot mai largi de admiratori ai operei blagiene încearcă să recepteze şi să asimileze la filosof o fenomenologie promisteră, la cotele sale autentice şi majore, apriori, având ca ambază şi releveu speculaţiile şi experienţa filosofilor clasici antropologi şi existenţialişti, începând cu Aristotel, continuând cu Leonardo Davinci, Galilei, Descartes, Spinoza, apoi cu David Hume, Malbranche, Locke, Kant, Hegel, Spengler, cu fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă şi cu Bergson, ultimul cu filosofia sa dualistă, de conflict permanent între forța vieții (élan vital) și lupta lumii materiale, ca entități independente în spațiul intelectual, împotriva acelei forțe determinată de intuiție şi care provine din instinct, oferind o idee de universalitate despre forța vieții, cea care străbate toate ființele…
Fenomenaliştii husserlieni de formaţie pozitivă, dar şi fizicaliştii neopozitivişti – scientişti, începând cu fizicaliştii metateoreticieni ai şcolilor scientismului modern propagat de Cercul de la Viena, durat şi de cercetătorii naturalişti ai Şcolii filosofice de la Marburg au avut o influenţă notabilă asupra abordării gnoseologice de către filosof asupra existenţei în dualitate – antinomică, iar toate conceptele acestor gânditori au fost cunoscute de Lucian Blaga, fiind amplu analizate şi mai mult sau mai puţin acceptate ori criticate de acesta în studii elaborate pentru construcţia noului său sistem.
Meritul incontestabil al filosofului român este acela de a fi reuşit să delimiteze în Kant originea scientismului, iar pe baza dezvoltărilor teoretice şi a experienţelor creatoare postkantiene, să participe cu unele teorii şi concepte ontologico-epistemologice la construirea unei cosmologii fizicale într-un spirit nou, postnewtonian, pe structura sistemului logico – matriceal wolfian, introvers-noetic, să realizeze prima critică la “ Critica raţiunii pure “, o critică logico-formală a subiacenţelor existenţiale – juxtapuse contigui sau discontinui de diferenţiale în spaţialul material – spiritual, în aletheia spaţialităţii universale şi asupra finitudinii. Cu aceste concepte filosofice fanice – de adevăr, existenţă şi de temporalitate-, abordate mai întâi şi cu success de Kierkegaard şi cum vom vedea, postblagian, de logicianul filosof Anton Dumitriu, va pune, el, bazele primei epistemologii a metafizicii, dar cu premise şi concluzii intuitive- subiective şi imaginare, destul de incerte în decriptarea şi identificarea “Marelui Anonim”…
În grupajul de studii filosofice intitulat generic “ Trilogia valorilor” se identifică construcţia celui mai calificat răspuns la esotericul cauzalitate iniţiatică, aristotelian “ cum e posibilă ştiinţa exactă”, o întrebare pusă de Kant şi care avea rolul de a premerge seriile valorice de teorii din diversele ştiinţe, cum ar fi: teoria geometriilor neeuclidiene, spaţiilor curbate, teoria cuantelor şi câmpurilor magnetice extraparticulare, teoria relativităţii şi mişcării ondulatorii, agregatelor ioni-cuantice etc…
Tot Lucian Blaga a reuşit să pună în evidenţă la Kant conceptele şi metodele de descoperire a izvoarelor fundamentale ale cunoaşterii: intuiţia spenglerian – bergsoniană, culturală, cu formele ei conştiente, anticipate, raţionale şi aportul reflectării sensibilului în senzaţii, percepţia limitată-pitagoreică a concretului în imaginar, repere pe baza cărora filosoful a construit tipul de cunoaştere paradisiaco – parnasianică şi a deschis o perspectivă apofantică asupra cunoaşterii lumii sensibilului şi senzualului, iar pe de altă parte, gândirea inteligentă, humeiană şi psiho-conceptele kantiene, expresii ale entelehiei metaformelor pure, pe baza cărora şi-a construit filosoful român tipul de cunoaştere luciferic-raţională.
Pentru tipul de cunoaştere luciferică, Lucian Blaga a folosit ca elemente de ansamblare categorială sistemică: spiritul , conştiinţa şi inconştientul, toate abordate ca diferenţiale existenţiale cvadridimensionale, uzând în primul rând de categoriile cunoaşterii abisale prin abordarea lor anabazică, în temporalitatea acestora, preluate în mare parte de la Hegel, ca şi corespondente ale evoluţiei pozitive a existenţialului material, categorii fenomenologice identificate în extinderile paradisiace – narcisic şi parnasian–orfice, abordate filosofic–structural pentru prima data de Aristotel. Prin descoperirea sau, mai bine spus, prin delimitarea spaţial-temporală a celor două izvoare ale cunoaşterii: paradisiac-sensibil şi luciferic – raţional şi prin încadrarea categorială a acestora în sistemul filosofului român cu specificitate funcţional-matriceală, într-o configuraţie arhitectonic – raţională, a fost disipată pentru totdeauna starea de conflict din punct de vedere epistemologic-metafizic între senzualiştii (paradisiaci) şi raţionaliştii (luciferici). Aceste două concepte ale cunoaşterii diferenţiale, eterogene prin natura lor, nu au fost reductibile în sistem, unul la celălalt, dar, prin studiile întreprinse, în special în domeniul categoriilor abisale şi misterului, în esenţă categorial- antinomice, s-a concluzionat o egală însemnătate a celor două tipologii ca realităţi şi abordări fenomenologice, ca problematici ale ontologiei universalului în sistemul filosofic blagean.
În contextul delimitării şi înserării funcţiilor categoriale sensibile şi abisale şi al determinării coordonatelor spaţial- temporale ale universalului, Lucian Blaga a definit cunoaşterea în ansamblul structurilor sale pe intervalele cosmice metagalactice, dar tot atât şi infinitizimal subcuantice, populate de nonfiinţa şi de fiinţa concretă constelar- cardinală în starea de plasmă eterogenă, neuniform distribuită spaţial şi temporal, discontinuă şi culisabilă în interiorul spaţial, promovând ideea de realitate pe domeniul spaţial al unor cardinali care includ între ei lumea lucrurilor concrete dar discontinui ce nonfiinţează şi magnetizează, apoi, în devenire. Când intuiția percepe realitatea timpului, durata se exprimă din punctul de vedere al vieții scalar şi vectorial în imaginar, dar nu se poate divide sau măsura în stările interioare estetice. — Rezultatele acestor asocieri sunt complexiuni ale intuiţiei senzitive şi gândirii conceptuale, concluzii la care ajunge Lucian Blaga prin analiza atentă a teoriei kantiene cu privire la rolul ştiinţelor exacte în cunoaşterea senzitiv- raţională şi prin deducerea din aceasta a faptului că natura s-ar orienta după legile pe care spiritul uman şi le-ar impune ca judecăţi “ necesare şi general valabile, ştiinţelor exacte “, rezultate din aplicarea unor intuiţii şi unor concepte categoriale verificate ontologic şi în socialul augustcomptean.
De fapt, obiectivul acestui studiu ţine de structura generală a spiritului uman şi a găsit la Blaga terenul epistemologic al metateoriilor de cunoaştere. În sprijinul studiilor sale speculative, Blaga va aduce în prim plan senzualismul englez, analizele neopozitiviste întreprinse de David Hume în legătură cu conceptele fundamentale intelective ale “ substanţei” şi ale “ cauzalităţii” spontane şi instituite, acele concepte care au preocupat şi au influenţat creator critica filosofică kantiană. Pe toate acestea gânditorul român le-a expus şi supus unei examinări atente, profunde şi le-a individualizat în seria conceptelor categoriale fundamentale. Abordarea existenţialului din punct de vedere categorial i-a facilitat descoperirea unor structuri noi şi un conţinut diferenţial care depăşeşte datele simţurilor, potenţialul de receptare analizatorie, chiar şi raţională a sensibilului, fiind perceput ca perathic, determinat de limita sensibilităţii structurii materiei receptoare a fiinţei umane. Toate acestea, pentru a identifica în cadrul existenţial al misterului proprietăţile esenţiale şi legăturile cele mai generale ale obiectelor şi proceselor realităţii obiective în devenirea spaţial-temporală, într-un paralelism sau interferenţă materială cu spiritul în forme pure sau în ipostazele respingerii duale ori triale, pe intervalul de la misterul abisal universal, cardinal, la totul posibil.
În cognoscibilul categorial trebuie reţinut, din conceptul blagian, faptul că toate categoriile naturii sensibile ori abisale sunt operante asupra simţurilor şi îşi au geneza într-o inteligenţă individuală, dar nu sunt acoperite în totalitate de potenţialul de receptare limitată a simţurilor individuale, fiind deci subiective.
Interpretându-l pe Kant, Lucian Blaga se detaşează de acesta asupra conceptului de cunoaştere raţională imediată şi susţine intuitiv că obiectivitatea categoriilor abisale s-ar putea evidenţia doar printr-un miracol sau ca produse pure ale divinităţii, zămislite şi semănate direct în spiritul uman. Kant consideră conceptele categoriale ca fiind “apriori” şi funcţii inerente ale intelegenţei umane, le distribuie “subiectivitate” şi, apoi, “ necesitate” şi “ generalitate”, pe când la Lucian Blaga le consideră imperiul ontologicului, al existenţialului universal, al microcosmosului intraparticular şi extraparticular care transcende şi rămân în continuare ca neinvestigate, puterea de receptare a concretului prin sensibil fiind limitată în mister. De aceea , determinarea unor noi principii şi elemente de geneză rămâne pentru cunoaştere doar o ipoteză ce nu poate fi încă demonstrată, decât numai intuită.
Intuiţiile realizate, astfel, poartă amprenta aleatoriului, rezultat al unor raţionamente silogistice prin completarea de valenţe libere în structurile neuronale umane şi realizarea unor selecţii de inducţie în cortexul imaginar şi de reflectare extrapolare cosmică a unor termeni în ecuaţia universalului, deducerea prin relaţionare a adevărului genezei universale din necunoscutele apriori ale limbajelor metafizice luciferic-abisale.
Dar conceptul categorial de cunoaştere pentru Blaga este şi expresia apercepţiilor transcendentale induse în forma organizată a eului gânditor cu posibilităţi de desfinire şi de desmărginire a conştiinţei în devenire, cu tendinţa de depăşire a limitelor cunoaşterii… De la acest nivel de investigare, în fond kantian, pornea şi Hegel în elaborarea idealismului obiectiv, a dialecticii categoriale de cunoaştere pozitivă, pentru care nu s-a ferit să uzeze de reacţiile antinomiilor existenţiale cu inducerea combustiilor entropice ale unor categorii de genul: substanţă, câmp bioelectric, magnetic şi spiritual, energie, precum şi de surprinderea acestora în rivalitatea cosmică duală, antinomică, ori în formele lor de coabitare şi de susţinere în magnetismul mişcării relative a spiritului generalizat în materie, făcând astfel înţeleasă funcţia, auzit şi urmărit îndeaproape motorul mişcării diacronice şi sincronice a universalului, în sens scientist-pozitivist, dar neluînd în calcul limitele structural fenomenologice ale peratologicului.
În studiile întreprinse asupra celor două tipuri de cunoaştere, filosoful accentuează propensiv discontinuitatea cunoaşterii în orizontul lumii sensibile pentru deschiderea obiectuală a orizontului misterului, în vederea revelării acestuia în climaxul spaţialităţii gradientice şi ondulatorii, în variabilitatea polifactorială a misterului. Se realizează hiatusuri, discontinuul autoconservării, ca urmare a abordării directe a lumii sensibile şi a relevării ei prin seria de plăsmuiri teoretice, rol al fizicalismului şi al scientismului neopozitivist, ideatici noetico-ontice promovate de B. Russel, L. Wittgenstein, R. Carnap, H. Reichenbach, A. Ayer şi de funcţionaliştii fenomenologi contemporani în actul cunoaşterii.
Lucian Blaga sesizează sensibilul ca fiind pentru ştiinţă ”numai un prag de pe care se încearcă salturi în mister şi nu singura realitate”, aşa cum sunt prezentate fenomenologic obiectele cunoaşterii, ca simple aparenţe de pozitivismul pur al lui Mach, ori de neopozitivismul şi ficţionismul lui Waihinger. Ştiinţa este, după filosoful român, rezultatul unui . Acesta este şi conceptul şcolii lui Heinrich Rikert, de la Baden şi conceptual argumentativ al Şcolii lui H. Cohen, de orientare logico-formală, de la Marburg în teoria cunoaşterii istorice, concept de care uzează filosoful român atunci când abordează analitic cel de-al doilea tip de cunoaştere, abisal-luciferic, reuşind astfel să separe cele două orizonturi ale cunoaşterii şi să disocieze sincretismul relativ pronunţat, al cunoaşterii categoriale de tip kantian. Acel “ dat problematic” este “ indeterminatul” infinit depărtat sau infinit apropiat, a cărei determinare este tocmai ţinta infinită a procesului de gândire conceptuală iar, în acest proces, categoriile abisale inconştiente apar ca o necesitate dialectică, istorică(Sc de la Baden), modelează plăsmuirile ştiinţifice, problematicul cunoaşterii adevărului prin elementele aletheice, încercându-se nu mai puţin şi disocierea obiectelor, ajungerea evolutivă la părţile ascunse ale acestora, la desfinirea fiinţială parmenidică şi la revelarea posibilă a misterelor, la determinarea indeterminatului. Ori, pentru fundamentarea categorială a acestui tip de cunoaştere şi pentru determinarea coordonatelor spaţiale a părţilor ascunse ale obiectelor se acţionează , desigur, asupra câmpului de forţă al misteruluiui.
Lucian Blaga a proiectat şi a construit, astfel, pe baza studiilor categoriale întreprinse de Kant, a idealismului hegelian revolut- dialectic şi a studiilor categoriale de concept elaborate de Ernst Mach şi de Friedrich Nietzsche, precum si pe baza atomismului logic husserlian, un sistem de cunoaştere referenţiat la sensibilul conştientizat, culturalizat şi la abisalul imaginar stilistic, singular ori interferat, în fond quadrat, cu totul original.
Pentru stabilirea tipurilor de cunoaştere, Lucian Blaga s-a folosit şi de observaţiile lui Haeckel privind cunoaşterea relativă a concretului material şi spiritual, de cazuistica fenomenologică, de studiile teleologice pragmatice lamarkiene şi de evoluţionismul darwinian, teorii pe baza cărora s-a elaborat legea fundamentală a biogeneticii formulată de Haeckel , lege conform căreia “ ontogeneza este scurta recapitulare a filogenezei “. Astfel, folosindu-se de osatura coordonatelor geologice , paleontologice, fenomenologice şi biologic-pragmatice, ca recuzită filosofică, marele gânditor român a realizat serii de raporturi categoriale şi a determinat stilistic reperele marilor sale construcţii ontologice, în principiu dialectice, cu propensiuni în matricea stilistică variabilă a misterelor.
În fundamentarea acestui sistem, Lucian Blaga ţine să precizeze în nenumărate rânduri că ştiinţa cunoaşterii determină liniile de forţă ale câmpului stilistic în coordonate categoriale sensibile şi abisale, o interpretare în plan metafizic a cunoaşterii care depăşeşte simpla analiză logică–metodologică şi epistemologică a conceptelor categoriale clasice. Aici se va referi, în principal, la categoriile ontice de unicitate – personalizare , multiplicitate, substanţă, cauzalitate spontană şi instituită, la discontinuu, diferenţial, apoi la spaţiu şi timp, gravitaţie şi mişcare, în formele lor unice – holistice, duale în plan dialectic şi triale în spaţialitatea trinităţii, forme diferite care crează posibilitatea de obiectualizare şi de depăşire a câmpului categorial sensibil, pentru a conduce la orizontul spiritual psihologic freudian evolutiv, al misterelor, construit pe coordonate abisale, la dimensiuni transcendente axiologic-divine, cu disponibilităţi umane ascendente, de sustentare în planul anabazic stilistic-abisal al cunoaşterii.
Prin această teorie , superioară teoriei cunoaşterii kantiene , uzând de procedeele de deducţie, inducţie şi intuiţie, promovate de neopozitiviştii neokantieni scientişti, Lucian Blaga, fiind exponenţial, cu siguanţă, un referenţial ideatic al acestora, se rup liniile de forţă principale ale câmpului stilistic şi se deschid hiatusuri spre descifrarea cripticului abisal – aparent. Plăsmuirile teoretice ale filosofului au reuşit să penetreze adânc problematica cunoaşterii în spaţii cu perspectiva unor revelaţii mult înafara lumii sensibile, spre entelechia formelor şi infailibilului raţional divin.
Receptarea eclatantă a modurilor existenţiale şi a structurilor categoriale ale celor două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică sub imperiul magiei stilistice, studiile sale logico-analitice elaborate, superioare altor epistemologii ontologice şi utilizarea categoriilor stilistice pentru modelarea, direcţionarea şi amplificarea angajării spiritului uman în imaginarul revelării misterelor, conferă lui Lucian Blaga dreptul de originalitate a sistemului .
Studiu publicat în anul 1992, în volumul de eseuri intitulat “Despre neînceput”, Editura Hermann , Sibiu. Apărut şi în revista de cultură “Interferenţe”, nr. 5, iulie 1998, Gheorghe Apetroae, Sibiu
ŢARĂ BOLNAVĂ
„Patria – locul unde ai cunoscut lumina şi
vechimea neamului”
Gheorghe Apetroae, Sibiu
Ţară bolnavă, durerea şi răul îţi zac ascunse
cu cerul în noroi şi pâslă de fum;
din zăpezile pe stânci, balauri cresc pe creste
purtaţi de vântul toamnei peste stei, nebuni…
Cascadele pe Olt înzăporesc lumina din izvoare,
bulboanele-nghiţind îngheţul tău în râu;
mai vin şi păsările-n crâng, doar ca să-ţi cânte
jalea, când şobolani din zodii îţi mişună urban
sătui destui…!
şi-ţi dorm „bâtlani” în trestii şi-n mâl „ceata de
broaşte”, iar nada în năvod s-adună tot mai
greu…
Mai ai femei cu braţele de flori întinse prin
casele curate…, uitate de plăceri…
mai stau căpiţele de fân în dosul şurii şi-n ţarc
mioare, prea puţine, mai behăie de miel,
iar vacile, în grajd, rămase din măcel,
aşteaptă de păşune,
s-adune-n clopul sorţii, al laptelui „mister”…
Mai ai cărările pe crestele alpestre, tot aşteptând
mioarele în albe turme care nu mai vin
şi stele blonde-ţi mai răsar devreme, dar,
când te văd în chin, în noapte pier cu al tău frig…
Ţi se-mulţesc, în schimb, „hârciogii”, se-mbuibă
ca flămânzii toamna din porumbiştea încă
neculeasă de ţăran…
şi tot mai rară-ţi creşte iarba printre spinii verii,
iar sălcii prinse-n dâlme te plîng, dar în zadar…!
Tu ai şi ”cruci” pe cer şi cruci în cimitire,
ce se- mulţesc cu rod prin satele ce pier,
când mulţi copaci, de noul vânt, blestemul tău,
căzând zăpor de suferinţe, se vor sicriul tău…!
şi-ţi cresc din ploaia nopţii peste frunte”şerpii”
şi râuri scurg veninul lor în marea-ţi de dureri…
la serile albastre de tăcere plâng bătrânii în van,
ducându-se, te duc, doar ca să mori cu ei…!
Ţi se-nmulţesc în schimb „năpârcile” în taină,
iar gloata ţi-i muşcată, e-n groaznice dureri, de ieri…
şi mulţi ţărani îşi dau hectarul pe-o para, la
zar primit, străinilor, de s-ar scăpa de el…! E greu!!
Au ruginit piroanele din porţi ce cad din balamale,
iar carele nu ies din curţi, nici se întorc din ţarini;
se-mpodobesc ferestrele cu colb şi cu paianjeni
şi-n vatra stinsă din cătun, în sihle se-ntorc anii…!
Ciulinii cresc în şes, se-ntrec cu mărăcinii
şi-ţi bate „Traistă goală” de mulţi ani, a pustiu;
La Râul Vadului, de-nchizi devreme ochii
vezi casele urlându-se pe steuri din senin…
şi-ţi dau străini năvală, ca să îţi vindem totul,
în a-ţi grăbi pieirea; să-ţi verse sărăcia în sacul ce ţi-e gol;
ei vâră-n sacul lor pân l-or tixi, nebunii,
românii, noi, ca să cerşim la poduri pe un leu…
La subsuori şi de pe sfântu-ţi trup, pădurile îţi tund,
de poale te despoaie, în alte părţi virgine putrezind…
dar cresc acum vârtoşi din gropile adânci din drum
stejarii de care să te sprijini, să nu apleci de boală,
nici de vânt…
Că pomii tăi, bătrânii, de rod lipsiţi, s-or altoi cu-o vreme,
spre a-ţi înflori noi stele din muguri rubinii
şi-un gând de vindecare, să-ţi înmulţească zorii,
izvoarele prunciei…, să-ţi ieşi din agonii…!
Am scris aceste versuri cu lacrimi în ochi in memoria unui mare patriot, adevărat român, genialul Corneliu Vadim Tudor… Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace!
In memoriam
Corneliu Vadim Tudor
Tribunul nostru
Geniu nemuritor,
Lacrimi amare
vărsăm azi de al tău dor.
Ne vei lipsi enorm
Dar vei rămâne-n veci
triumfător,
Că ai iubit atât de mult
acest popor.
Ai vrut să fentezi moartea
Dar ea te-a trădat,
Ai invitat-o la o ultimă cafea
Dar ea parșivă
de lângă noi te-a luat.
Ai vrut să fi politicos,
Tu i-ai vorbit Morții frumos,
Dar ei nici că i-a păsat
În picioare sufletul ți-a călcat.
Dar tot Moartea va avea de suferit,
Tu vei mai avea mulți ani de trăit,
Vei rămâne etern în inimile noastre
Vei fi Tribunul din cer printre astre.
Te vom iubi și prețui
Că mult tu ai iubit această glie,
Chiar dacă te-ai luptat mereu
cu morile de vânt
Pentru a noastră Sfântă Românie.
Dar Dumnezeu
te va lua la dreapta sa
Căci ai luptat pentru dreptate
toată viața.
Și îngerii din cer te vor iubi
Pentru că ți-ai iubit strămoșii
mai mult decât pe tine însuți.
La Poarta Raiului
toți Sfinții te vor aștepta,
Te vor primi cu brațele deschise,
Cetele îngerești te vor aplauda,
Pe veci pentru tine
vor fi făcliile aprinse.
*******************************************
Odihnește-te în pace suflet minunat,
inimă de român adevărat!
*******************************************
Condoleanțe familiei!
Sincere regrete de la
Crisastemis
Are dreptate maestrul Dominic Diamant: Ca om şi politruc ante şi postdecembrist, tare multe avem a-i reproşa. Dar ca om, iar noi ca buni creştini, trebuie să-l iertăm. Nu trebuie să-L învăţăm pe Dumnezeu. Ştie El preabine ce are de făcut cu fiecare dintre noi…
Din păcate, şi Dumnezeu să mă ierte, nu pot fi de acord cu prietenii de mai sus. Şi asta, pentru că, spre deosebire de ei, privesc cu luciditate personajul în cauză şi faptele lui detestabile, care aruncă o lumină nefastă asupra intelectualului de două parale, erijat într-un mod scandalos în postura de mandarin al spiritului, ca în cazul tuturor marilor impostori din istorie.
Dacă eu greşesc, pronunţându-mă astfel, sine ira et studio, Dumnezeu să mă ierte, dar mă îndoiesc până la pământ. A se citi şi opul Psihologia şi Pedagogia poporului român de Ştefan Dumitrescu, pentru a vă dumiri cât mai bine.Vă mulţumesc.
D-zeu sa-l ierte pe VADIM,l-am criticat si judecat pentru tonul vehement,dar spusele de-a lungul vremii,s-au dovedit a fi reale in marea lor majoritate,
DUMNEZEU SA-L AIBA IN PAZA!
Din păcate, noi suntem captivii absoluţi ai morţii…, chiar dacă de cele mai multe ori suntem tentaţi s-o eludăm! De aceea, gravităm nonşalanţi, fără să-i percepem permanenţa, încă de la naştere, în câmpurile ei ! Poetul Corneliu Vadim Tudor , în tumultul preocupărilor sale, a avut, totuşi, speranţa unei vieţi mai lungi, de amânare a apusului său existential, deşi boala îl încerca mereu!! Ce bine a fost pentru el că s-a sfârşit într-un optimism, sfidându-şi în stil poetic, sfârşitul!
Cu mult regret! G.A.S.