Obiceiul getic milenar al „Boului înstruţat”

Un obicei românesc ce încă are loc de sărbătoarea Rusaliilor prin sate și vizează prosperitatea turmelor de vite, dar și fertilitatea în general, este „boul înstruțat”. Acesta constă în împodobirea unui bou cu flori și purtarea acestuia prin sat de către o ceată de feciori mascați în diferite costume, unele dintre acestea fiind vegetale. Țăranii stropesc cu apă boul, iar fetele îi ies în întâmpinare, spre a fi și ele fertile și să aibă noroc la măritat. „Înstruțarea” înseamnă de fapt împodobirea boului cu „struț de flori”. Această înfrumusețare naturală poate fi aplicată și omului, așa cum spun și versurile populare: „Dă-i mândrului să se-nstruțe,/ Să se-nstruțe cu floarea.”Acest obicei are nu sute, ci mii de ani vechime, pentru că pe parapetul Rotondei lui Arsinoe din cadrul Sanctuarului Marilor Zei din Insula Samothrace (Grecia), ce a aparținut tracilor geți (Salmos-trache, sau Cel trecut prin piele – Renăscutul, Nemuritorul), apar capete de bour împodobite cu ghirlande de flori, motiv asemănător și cu sculptura aflată pe arcada mausoleului regelui get Dromichete (Svelștari-Bulgaria), dar și cu elementele pictate pe cupola mausoleului regelui get-trac-odris Seutes al II-lea (Kazanlak-Bulgaria), unde apar capete de bour împodobite cu ghirlande de flori, exact ca în acest obicei al zilelor de astăzi, al „boului înstruțat”.

„Boul înstruţat” este o sărbătoare a solstiţiului de vară, desfăşurată la noi de Sânziene sau Rusalii. Denumirea de „Rusalii” vine de la vechea sărbătoare „Rosalia”. „Rusaliile” sunt considerate zâne rele, care iau mințile oamenilor sau care îi pocesc pe cei care le ies în cale. Se spune că oamenii trebuie să poarte asupra lor frunze de pelin pentru a se apăra de acestea. Aceste zâne protejează vegetația, dar asigură și fertilitatea celorlalte regnuri. Se face acestă „chemare” către zâne, pentru că regnul uman este dependent de existența regnului animal, care la rândul său este dependent de regnul vegetal. Fără acestă „coabitare” și „colaborare” a regnurilor, omul nu ar mai exista pe această planetă. De aceea strămoșii noștri direcți, Geții de Aur primordiali, au fost mari crescători de animale, dar au respectat și folosit cu măsură tot ceea ce aveau necesar din regnul vegetal (pășuni, păduri, plantații, recolte, etc.) Cataclismul planetar prin care au trecut ei a adus un altfel mod de înțelegere a vieții în materie, mod de care ne-am depărtat noi astăzi, fără să înțelegem consecințele unui asemenea comportament.

Personajul central al acestui obicei era un bou cu înfăţişare falnică (alb sau bălțat, ales cu grijă în acest scop), cu coarne falnice și mari, având deschidere largă, pentru a se putea pune între ele cununa de flori. Din momentul alegerii, boul respectiv era mai puțin folosit la muncile zilnice, era bine spălat, hrănit și țesălat. Ceremonialul era împărțit în mai multe secvențe ritualice: organizarea cetei de feciori și alegerea cu două săptămâni înainte a boului care va juca rolul zeului, izolarea de lumea satului a boului și a cetei de feciori în noaptea de dinaintea ceremoniei nupțiale. În această noapte, boul era lăsat să pască liber într-o poiană, păzit cu mare atenție de ceata de feciori care, adunați în jurul focului, purtau discuții pe diferite teme erotice, confecționând între timp curele și coifuri din coajă de cireș sălbatic, cu care se vor masca, dar împletesc și o cunună din flori de câmp, ca simbol al cununiei purtate de zeul mire în timpul ceremonialului. După priveghiul nocturn din poiană și mascare, feciorii devin personajele sacre din anturajul zeului; ei îl apără de răuvoitori și participă alături de el la fecundarea mediului înconjurător. Gătitul „mirelui” are loc în dimineața zilei în care are loc ceremonialul, prin îmbrăcarea corpului animalului cu un covor sau cu fețe de masă frumos cusute de fetele din sat, cu brâie, panglici, cu clopoței prinși în coarne, cu crucea din lemn pusă în frunte și cununa de flori pe după gât. În satele unde în desfășurarea ceremonialului apar și mascații, feciorii își pun coifurile pe cap, se încing cu curelele din scoarța de cireș, se ung cu grăsime pe față și își dau cu cenușă (se numesc „cenușorci”). Unul dintre feciori este îmbrăcat în haine femeiești și mascat, fiind numit „Rea de muscă” (sau „Curva”). Un altul este îmbrăcat în crenguțe de stejar și este numit „Pădurea”. Împodobit cu clopoţei, cu flori şi ţesături frumoase, boul era plimbat pe uliţele satului, reprezentând, cred etnologii, ipostaza zoomorfă a unei străvechi divinităţi cu puteri fertilizatoare, ce chezăşuia obţinerea unor recolte bogate.

„Zeul” zoomorf străbătea astfel satul, însoţit de un alai de personaje mascate, cu înfăţişări şi manifestări ce aminteau de alaiul zeului grec Dionysos, asociat cu rodnicia şi forţa vitală. În satele unde apar mascații, alaiul avea ordinea următoare: „Pădurea” merge înainte, „Dracii”, cei care înconjoară „Curva”, după ea, apoi taraful lăutarilor și apoi boul înstruțat, însoțit de feciori, uneori înarmați cu puști de lemn, sau de perechi formate din fete și feciori. Pe melodiile sprintene de joc ale lăutarilor, dracii țopăie, se apropie cu gesturi grotești de oameni, se strâmbă la ei și îi amenință. „Curva” își joacă rolul fără reținere, fiind îmbrățișată și sărutată de draci, chiar se culcă cu ei pe pământ, imitând actul sexual. După ce parcurge tot satul, alaiul revine în gospodăria de unde a fost luat boul. La apropierea alaiului, gazda deschide porțile mari, iar boul înstruțat înconjoară de trei ori cu întregul alai masa din mijlocul curții, pe care este așezat un blid cu grâu și o sticlă cu băutură. Imitând jocul ritualic din timpul nunții țărănești, se scoate crucea de lemn de pe fruntea boului și se bate în peretele grajdului, i se scot țesăturile și podoabele de pe corp și este dus să se odihnească. Feciorii mascați merg la râu și se dezbracă de hainele de draci, apoi se spală în apă sfințită cu o zi înainte de preot. În apa în care s-au spălat dracii din alaiul boului înstruțat, vor intra și alți membri ai comunității, cu convingerea că vor deveni mai sănătoși, mai voinici și vor avea noroc tot anul. Urmează apoi ospățul propriu-zis, cu mâncare, joc și voie bună. În alte sate „Boul înstruțat”, odată pornit, este îndemnat la drum de flăcăi călare, iar fetele îmbrăcate în costume populare, încearcă să oprească din goană boul. Alți feciori sunt costumați cu crengi verzi de copaci și pocnesc din bice să alunge boul, iar localnici încearcă să îl ude cu găleți de apă, atunci când trece pe ulițele lor. Alaiul cântă: „Frunză verde măghiran / Iar a mai trecut un an / Oameni buni, bine-ați venit / Boul l-am împodobit”. Fetele care reușesc să pună mâna pe coarnele boului se vor căsătorii în anul respectiv. Potrivit etnologului Vasile Cosma, „Înstruțarea boului” simbolizează „…încrederea omului în triumful soarelui a cărui energie dă siguranța belșugului și speranța de bunăstare. (…) Obiceiul este o perpetuare a unor ritualuri mitice din vremea dacilor care atribuiau unor forțe divine puternica revărsare de lumină, căldură și culoare ce declanșează spre sfârșitul primăverii o fantastică explozie vegetală care înveselește lumea și sufletul omului”.

Obiceiul mai supravieţuieşte în unele sate transilvane (Batin, Mănăstirea, Mintiul Gherlii, Tăure, Figa, Mocod, Căianu Mic, Chintelnic, Căianu Mare, Șieu Cristur, etc.) poate nu într-o formă atât de dezlănţuită ca în vechime, dar tot pitoresc şi tot spectaculos, deşi poate prea puţini cunosc originea pe care o atribuie cercetătorii acestui ceremonial. În timpul procesiunii țăranii stropeau boul cu apă ca să li se înmulțească vitele. Integrarea boului (cel fără potență regeneratoare) în această sărbătoare patronată de Zâne (reprezentate de ghirlandele de flori; Zânele – Flori) se bazează și pe alte afinități ale acestui animal cu făpturile divine (Cornul de Aur; Rhytonul ritualic). Totul se face pentru recăpătarea valențelor reproductive, pentru fecunditate. În colide, animalul apare purtând între cornele sale o Zână, o „preafrumoasă fată”, pe care o poartă prin cer sau o trece peste ape. De aici s-a desăvârșit și legenda orală getică, declarată mai apoi, după ce a fost „fixată” în scris, ca și „Olimpiană”- grecească (?), a răpirii IO – ropei (unde se află IO – locul protejat de divinitate, al Europei) de către Zeus, transformat în taur. De aceea stema Moldovei are ca reprezentare principală un cap de bour având alăturat o floare (trandafirul heraldic getic), tot ca semn al „boului înstruțat”, al fecundității. Numai prin fecunditatea regnului vegetal (florile) și a regnului animal (boul) poate exista și regnul uman. Doar prin fecunditatea extraordinară a acestor plaiuri s-a putut hrăni o populație umană numeroasă și s-a putut ridica o oaste a țării care a oprit în loc marile imperii expansioniste, de-a lungul istoriei noastre milenare.

Cultul morților și al fertilității, cu statuetele zeițelor feminine (triada femeie – glie – plantă) și ale zeității paredre (taurul ceresc, cu epifaniile sale – bucraniul și coarnele, cu simbolistica lor falică), constituie speranța unei post existențe, o cosmogonie ce comportă simbolismul unui „Centru al Lumii” și spațiul locuit, ca un „imago mundi”. Numai astfel se asigură renașterea și nemurirea unui popor, prin memoria ancestrală ce poate fi activată de aceste ritualuri și tradiții nepieritoare.

Aceste obiceiuri și ritualuri fac parte de secole și secole din viaţa satului românesc şi au în nume un sunet arhaic care ne face să ne gândim la ele ca la nişte obiceiuri vii cândva, azi aproape dispărute, sau rămase doar în amintire. Şi totuşi… Unele dintre aceste tradiţii populare româneşti trăiesc şi azi, în ciuda asaltului nivelator al civilizaţiei contemporane universale nevalorizante. Undeva, acolo unde mai bate o inimă adevărată, se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple: obiceiul se păstrază. Totuși modernizarea se face simţită, ici-colo – de pildă, în portul fetelor care, la sărbători, îmbină straiele populare cu pantofi la modă – dar tradiţia rezistă. Evenimentele mari şi mici ale vieţii, munca şi căsătoria, credinţele religioase, creştine sau precreştine, dau sens acestor obiceiuri populare româneşti, care iată, persistă, ca un mesaj liniştitor de continuitate şi stabilitate. „Boul înstruțat” merge la pas, dar merge de mii de ani…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*