Creatorul şi creaţia: cuvântul care uneşte

Cuvântul are mai degrabă sensul de etern activ şi de principiu primordial, decât acela de rostire. Asta deoarece istoria celestă este istoria unei lumi a armoniei şi echilibrului, unde glăsuirea este neadmisă, întrucât glăsuirea înseamnă perturbaţie. Or, într-o lume a armoniei desăvârşite, comunicarea verbală şi gestică se află la mare distanţă de adevăratele priorităţi. În lumea noastră sublunară şi imperfectă, comunicarea are un rol de prim rang. Aflat în imperiul necesităţii şi în necontenit conflict cu timpul său, omul se simte tot mai înstrăinat şi însingurat, motiv pentru care el caută cu disperare să iasă din carapacea izolării şi să fugă mâncând pământul de strigoii plictiselii.

Pentru a scăpa de agresiunea celor douã harpii, omul modern a investit enorm în tehnica deplasărilor şi a comunicaţiilor tot mai rapide. Dar nici în acest chip n-a reuşit să fugă de ceea ce el consideră că este cauza nefericirii sale tot mai accentuate, şi asta pentru că nimeni nu poate să fugă de el însuşi.

Căci prin preeminenţa acordată materialului în vederea consolidării şi perfecţionării celor trei “c”-uri: consum-comoditate-confort, omul modern nu face altceva decât să-şi sporească nefericirea. Cauzele nefericirii sale sunt cât se poate de evidente, dar hipercivilizaţia actuală ignoră cu desăvârşire cauza, în schimb luptă din răsputeri cu efectele: boli cardiovasculare şi tulburări nervoase, consum de droguri, accidente datorate circulaţiei îndrăcite, ucideri şi sinucideri, cei patru “p” (prostituţie-proxenetism-pedofilie-pederastie) etc.

Principala cauză a nefericirii omului de azi, în pofida distracţiilor şi divertismentelor tot mai zgomotoase pe care le are la îndemână, consistă în discriminarea operată de civilizaţie. Deşi se ştie că civilizaţia nu trece dincolo de epiderma omului, totuşi eforturile dătătoare de aparenţă şi iluzii se înmulţesc, ceea ce se traduce printr-un spor de civilizaţie, în timp ce latura inefabilă a omului, adică cea neaducătoare de profit material, este din ce în ce mai neglijată. Ori nefericirea taman în această paragină moral-spirituală a prins rădăcini şi prosperă.

Dezrădăcinarea ei presupune un dublu efort: 1)Pe de o parte renunţarea la cea mai mare parte din “binefacerile” civilizaţiei: mâncăruri tentante, însă îndopate cu chimicale, ţigări, băuturi alcoolice şi răcoritoare, maşini, automate etc.; 2)Atenţia omului să se îndrepte înspre eul său, înspre latura moral-spirituală, şi el să caute din toate puterile ca din bun să devină mai bun, din drept mai drept, generos din zgârcit, cult şi sensibil dintr-un automat de făcut şi tocat banii. Dar cum cancerul civilizaţiei nu poate fi extirpat decât prin măsuri ferme şi radicale, e greu de crezut că oamenii tot mai efeminaţi ai secolului 21 vor găsi energia necesară ca să se poatã opune curentului vijelios stârnit de civilizaţie, care, după cum vedem, antreneazã întreaga omenire spre catastrofe, poate chiar spre noaptea nefiinţei…

Revenind la cele spuse mai sus, nici nu-i de mirare că în aceste condiţii omul modern caută cu înverşunare căldura semenilor (şi n-o află!), caută comunicarea, pe scurt, caută semenul adevărat cu care să dialogheze şi pe care să-l simtă aproape. Iată motivul real căruia i se datorează căutările febrile ale omului de azi, inclusiv în lumea virtuală a Internetului: Într-o lume îndesită cu automate, însuşi omul se transformă încet-încet într-un automat! (N.B. Un medic psihiatru cu o bogată experienţă, îmi mărturisea cândva că legăturile permanente cu bolnavii îl influenţează într-o asemenea măsură, încât simte cum alunecă încet-încet înspre starea lor…)

Pe scurt, în lumea noastră modernă, deplasările şi dialogurile se poartă cu tot mai mare viteză şi intensitate, însă rezultatele la care s-a ajuns sunt departe de-a fi mulţumitoare. Explicaţia acestui paradox – şi este doar unul din noianul de paradoxuri şi absurdităţi ale acestei lumi! – explicaţia, deci, trebuie căutată în însăşi condiţia omului după izgonirea lui din lumea celestă în cea terestră.

Lumea celestă este regatul libertăţii şi armoniei, unde – după cum spuneam – comunicarea verbală se dovedeşte de prisos. Căci ce să comunici din moment ce totu-i perfect, deci nu există nemulţumiri şi aspiraţii, nu există pasiuni şi dorinţi, nu există ură şi invidie! În lumea libertăţii depline, nimeni în afară de Sfânta Treime n-are habar că undeva în infinitatea Universului s-a cuibărit atâta durere, răutate şi ambiþie, atâta lăcomie, minciună şi nedreptate. Toate acestea ţin de lumea necesităţii şi de condiţia noastră efemeră de muritori cârtitori şi nesătui.

Totuşi, în acea lume negentropicã a eternului echilibru există o formă aparte de comunicare – cea generată de iubirea mereu vie şi activă. Dar acestă comunicare se realizeză gând la gând şi instantaneu, adică înainte de licărirea unui început de gând. Pentru că gândul şi gândirea sunt lovite de nulitate într-o lume perfectă unde nimic nu curge, toate fiind orânduite în chip sublim înafara timpului, odată pentru totdeauna.

Într-o lume perfectă precum cea celestă, totul fiind perfect, înseamnă că şi oamenii ajunşi în ea vor avea parte de aceastã binefacere. În drumul anevoios spre regatul celest al luminii, adevărului şi libertăţii, dragostea şi credinţa nestrămutată sunt cele două faruri călăuzitoare ale oamenilor care urmează calea îngustă şi anevoioasă a izbăvirii…

Starea de perfecţiune pare un vis, o perpetuă aspiraţie, atâta timp cât omul îşi este sieşi o piedică prin slăbiciunile generate ba de îndoielile şi ezitările sufletului, ba de nevoile şi poftele trupului. Iată motivul pentru care ni se cere să fim cumpătaţi şi să renunţăm cu inima uşoară la toate bunurile acestei lumi, inclusiv la cunoştinţe. Pentru că numai astfel vom deveni neîntinaţi asemeni pruncilor, adică vom atinge starea de perfecţiune accesibilă omului din aceasă lume! Deci dacă scara spre înalt este susţinută de virtuţi, atingerea virtuţilor nu este cu putinţă decât prin înaintarea spre începuturi, zonă spirituală în care omul devenit prunc la capitolul năravuri şi slăbiciuni, se va împărtăşi din izvorul nesecat al nevinovăţiei. Adică, aşa cum susþin taoiştii, el va redeveni asemeni lemnului neprelucrat.

Dar nici aşa omul nu va atinge starea de desăvârşire, de perfecţiune propriu-zisă. O asemenea stare este posibilă doar într-un mediu adecvat, respectiv într-un regat al desăvârşirii. Cum spuneam mai sus, omul ajuns în lumea celestă, nu va mai păstra nimic din ceea ce ne caracterizează pe noi oamenii din lumea sublunară. Prin urmare, cele mai alese însuşiri ale omului după opinia noastră, precum cunoştinţele acumulate, inteligenţa, memoria şi voinţa, în regatul libertăţii şi luminii vor fi în totalitate inutile.

Şi totuşi, după cum ne încredinţează Sfintele Scripturi, oamenii aleşi vor pătrunde în această împărăţie. E greu să ne imaginăm care va fi noua lor înfăţişare. Dar dacă admitem câte ceva din spusele celor ce-au cunoscut moartea clinică, şi din ele facem o medie, atunci cel mai probabil că locatarii împărăţiei cerurilor vor fi nişte fiinţe de lumină imaterială, însă înzestrate cu harul iubirii, al comunicării gând la gând şi al desăvârşitei sensibilităţi. În consens cu mediul înconjurător, de-abia în aceste fiinţe de lumină imaterială se va realiza deplina unitate, adică se vor şterge actualele discrepanţe dintre trup şi suflet. Materia va fi cu totul decăzută din proprietăţile ei, drept urmare nici lumina pe care o cunoaştem – lumină alcătuită din particulele elementare numite fotoni -, nu va fi chemată să participe la procesul de replămădire a omului. Aceasta să fie antimateria?!…

*

Universul moral al începutului a cunoscut o perturbaţie atunci când perechea umană originară a făcut pasul de la curiozitate la neascultare, mai exact la ascultarea de îndemnurile Duhului Răului întruchipat în şarpe. Perechea neascultătoare a fost alungată din Paradis, şi tot atunci s-a refăcut armonia împărăţiei celeste. De subliniat că momentul izgonirii a fost prefaţat de dialogul Creatorului cu perechea păcătoasă, ceea ce ne îndreptăţeşte să admitem că Adam şi Eva erau în plin proces de degenerare, proces prin care ei şi-au pierdut unul din atributele esenţiale ale fiinţelor perfecte: Cei doi nu mai posedau facultatea de comunicare gând la gând! Mai mult, comunicarea prin grai, metodă des întrebuinţată de Dumnezeu atunci când urmărea să-şi transmită vrerile prin Moise şi proroci, este un indiciu categoric că Adam şi Eva deja suferiseră procesul de separare al sufletului de trup. Şi desigur, în aceastã stare ei au pătruns în lumea necesităţii. Iar blestemul divin de a-şi asigura existenţa cu sudoarea frunţii, este perfect valabil şi pentru capacitatea lor limitată de comunicare. Ca părinţi erau înzestraţi cu memorie, o memorie care păstra doar urmele nostalgice a ceea ce a fost cândva; aveau şi darul comunicării prin cuvinte şi semne, dar iată că n-au reuşit să le împărtăşească fiilor ceea ce inimile lor de părinţi doreau cu aprindere – dragoste şi curăţenie sufletească, iar Cain se ridică împotriva fratelui său Abel şi-l omoarã. Crudul Cain împotriva blândului Abel, plugarul împotriva păstorului, frate împotriva fratelui, adică fratricidul de-atâtea şi atâtea ori reluat în istorie sub chipul răzbunării ori sub cea a războaielor nimicitoare pentru putere, bogăţie şi glorie. Pesemne că dacă nu era fratricid, ar fi fost un paricid sau un matricid. După cum se vede, istoria omului a demarat cu o crimă şi, după cum arată semnele timpului, se va încheia cu un genocid, o catastrofă apocaliptică de tip nuclear…

Construirea Turnului Babel le-a arătat oamenilor că nu mai este posibilă nici înţelegerea, nici convieţuirea tuturor la un loc. Prin urmare, noi şi noi separări în triburi, rase şi popoare. Iar ura dintre popoare era atât de mare, încât nici măcar poporul ales al lui Israel n-ar fi reuşit să facă faţă numeroşilor săi vrăjmaşi fără intervenţia directă a Domnului. În pofida acestui fapt, neascultarea şi destrăbălarea s-au întins ca o molimă în sânul poporului ales. Să fi fost de vină vocea gângăvită a lui Moise, ori poruncile prea aspre pentru firea uşuratecă a evreilor scăpaţi din robie?! Oricare a fost cauza, sigur este că din nou a fost nevoie de braţul puternic al Domnului, dar de data asta îndreptat împotriva evreilor nărăviţi şi idolatri. Potopul lui Noe, la fel ca şi distrugerea Sodomei şi Gomorei au fost nişte avertismente foarte clare. Din păcate, atunci ca şi acum, prea puţin luate în seamă. Căci aşa este omul: trupul vrea într-o parte, sufletul în alta, şi sfârşesc prin a trage amândouă părţile spre păcat.

Cine luptă din răsputeri pentru reunificarea celor două părţi alcătuitoare ale fiinţei umane? Este dragostea mistică – fie ea creştină, mahomedană sau budistă, inspirată de Atotputernic, împletită cu teama de păcat şi serios susţinută de speranţa mântuirii.

Ajuns în acest punct, este cât se poate de potrivit să fac o precizare care-şi trage seva din Platon. Se credea în acele timpuri că la început bãrbatul şi femeia formau o unitate cu două perechi de sexe, cel mai probabil o sferă, aceasta având mare preţuire în Antichitate, întrucât era considerată forma geometric perfectă. Dar zeii, sfidaţi fiind, i-au pedepsit pe oameni prin desfacerea unităţii în două jumătăţi distincte. De atunci fiecare jumătate tânjeşte după armonia şi echilibrul oferite de unitatea primordială, şi în vederea refacerii unităţii, fiecare jumătate se zbate din răsputeri să-şi găsească perechea potrivită. Însă zeii au hotărât că unitatea nu mai poate fi refăcută, de unde dezastrul din unele căsnicii, ori aleanul de nestins după ceva irealizabil la cuplurile ce şi-au convertit căsnicia în curajul obişnuinţei şi în puterea de-a se suporta.

Deci dragostea – fie că-i platonică, fie că-i dragoste jertfă ori dragoste desfătare – reprezintă însuşi motorul eternei năzuinţe spre reîntregire, constituie neostoitul îndemn al căutării jumătăţii care să permită refacerea unităţii. Dar dacă în viaţa laică şi particulară este posibil să nu-ţi găseşti jumătatea şi să ajungi să-ţi târăşti tristeţea singurătăţii tot mai apăsătoare înspre mormânt, la nivelul colectivităţilor de mari dimensiuni (popoare, naţiuni), dar mai ales în cel mai înalt plan moral – cel al credinţei mântuitoare, este de neconceput renunţarea la dragoste. Pentru că renunţarea la dragoste într-un asemenea plan ar echivala cu renunţarea la luptă şi speranţă, la jertfă şi la liniştea interioară, la bucuria de a-i ajuta pe semeni şi de-a păşi împreunã cu ei pe calea spre izbăvire. E drept că la acest nivel altul este registrul dragostei şi alta vocea ei. Căci ce reprezintă de fapt iubirea dintre doi îndrăgostiţi? Este otrava delicioasă pe care Eros o strecoară în cele două inimi însufleţite de nădejdea îngemănării; este aritmetica lui unu plus unu, egal tot cu unu; este geografia unei lumi de necuprins, plăsmuită după chipul inimilor în necontenită creştere, şi care în scurt timp se dovedeşte neîncăpătoare pentru învolburarea pasiunii; este istoria promisiunilor şi jurămintelor, a eroismului de-o clipă şi a tragediilor de lungă durată, a armistiţiilor anapoda încheiate între două inimi ce-şi poartă în extaz dulcele jug al pasiunii. Şi ce mai este iubirea? Este înălţare şi cădere, zborul şoimului şi târâtul şarpelui, clocotul vulcanului şi eterna nelinişte a mării, dar este şi adâncul unei nopţi de mai, parfumul florilor şi ciripitul păsărelelor, este gelozie, suferinţă, speranţă, viaţă şi moarte, dar mai presus de toate este pârghia miraculoasă căutată de Arhimede, care, temeinic sprijinită pe inima Omului, poate urni lumea din înţepenirea păcatului şi o poate angaja pe drumul spre mântuire, spre Unitate.

Este cât se poate de adevărat că la nivelul popoarelor şi naţiunilor, dar uneori chiar la nivelul familiilor, suma iubirilor individuale nu duce la o iubire generalizată, la pace, armonie şi înţelegere, care – asemeni unei ploi calde – să cadă apoi asupra tuturor pentru a rodi prosperitatea, mulţumirea întreagă, bucuria sinceră şi fericirea deplină. Nu se întâmplă acest lucru, cu toate că oamenii n-au încetat să făurească utopii, cărora le-au dat ba chipul sfios al falansterelor, ba chipul fioros al bolşevismului. Dar tot atât de adevărat este că fundamentele comunităţilor rezultă prin tainica şi necontenita conlucrare dintre Eros şi Ethos. Din îmbrăţişarea celor două principii active rezultă trăiri de mare forţă moral-spirituală şi social-istorică, precum limba vorbită, tradiţiile şi obiceiurile, dar şi ataşamantul fierbinte faţă de aceste realităţi incontestabile, ca şi dragostea jertfă închinată memoriei străbunilor, compatrioţilor, valorilor culturale prezente şi aspiraţiilor spre viitor.

Toate popoarele statornice din istoria lumii au avut de biruit nenumărate încercări şi vitregii din partea agresorilor, în drumul lor spre câştigarea identităţii şi spre afirmarea voinţei de-a fi. Poporul român se numără printre popoarele martire ale istoriei. Din păcate, martirajul lui n-a încetat nici în clipa de faţă, acum când se utilizează diverşi lubrifianţi interni şi externi, pentru ca greoiul tren al tranziţiei româneşti să ruleze spre prosperitate şi progres pe liniile libertăţii şi democraţiei autentice. Dar cum să înaintezi pe aceste linii, atunci când ele sunt acoperite cu mâzga alunecoasă şi urât mirositoare a corupţiei şi birocraţiei, a lichelismului şi ticăloşiei!

Întrucât au fost prost înţelese de cei mai mulţi dintre români şi au fost catastrofal aplicate de către deţinătorii puterii, în România de azi libertatea a devenit o iluzie atrăgător ambalată, iar democraţia o capcană ingenios manevratã. Indiscutabil că acesta-i unul din motivele pentru care tot mai mulţi şi mai mulţi români – uitând cu totul de ţară şi tradiţii, de românism şi valorile sale -, se avântă peste mări şi ţări, cavaleri ai norocului de-a-ndoaselea, şi-şi caută împlinirea în praful şi pulberea civilizaţiilor occidentale. Iată de ce se cuvine să ne întrebăm: Dar unde-i nobleţea sentimentelor româneşti?

Cât priveşte extazul şi fericirea sui-generis datorate credinţei, religiosului în general, dragostea jertfă din această sferă îmbibată cu cea mai fină, dar şi cea mai trainică spiritualitate, negreşit că înseamnă calea îngustă şi dificilă pe care omenirea trebuie să se angajeze din toată inima şi cu toate puterile sufletului, fără a mai persista în nehotărâre, întrucât numai astfel va scăpa de obsesiile datorate întunericului – fie că iadul zace în noi înşine, fie că se datorează celorlalţi -, în fine, numai astfel va avea parte de linişte, echilibru şi fericire. Merită să încercăm, chiar dacă asemeni lui Pascal, ne vom rumega în continuare îndoielile: “Dacă nu există Dumnezeu, n-am pierdut nimic; dar dacă există, am câştigat totul.” Dar cine, mă rog, ar putea să nege uriaşa influenţă exercitată asupra spiritului uman şi asupra creaţiilor sale de către mitic, fabulos şi religios, de la legendele Antichităţii, până la providenţialul impuls creator datorat creştinismului? Căci – lucru întru totul evident pentru oricine – întreaga cultură şi civilizaţie a Europei se datorează creştinismului! Cu uriaşa sa capacitate de dăruire, creştinismul a adunat în creuzetul său european tradiţii locale, dar mai ales culturi şi civilizaţii orientale trecute prin filtru iudaic şi greco-roman, pe care le-a tratat după o reţetă divină, şi astfel a rezultat marea şi clocotitoarea cultură europeană. E drept că, asemeni unei limbi în care se semnalează dialecte şi subdialecte, europenismul se prezintă ca o familie unită de culturi şi civilizaţii: latină, germană, anglo-saxonă, slavă şi – de ce nu? – iudaică. Iar aceste culturi şi civilizaţii sau, mă rog, o parte din ele, după fecunde infuzii de la bizantini şi arabi, a străbătut mările şi oceanele pentru a nimici alte civilizaţii (aztecă, incaşă, diverse civilizaţii africane şi polineziene) şi pentru a le lua în stăpânire teritoriile, bogăţiile şi locuitorii, fireşte, după o necesară demonstraţie de forţă concretizată prin sarabanda crimelor şi atrocităţilor.

Dar oricât de dureros ar fi adevărul istoric, realitatea este că America, Australia, Noua Zeelandă şi întinse zone din Oceanul Pacific constituie creaţia europenilor exploratori (evident, animaţi în primul rând de intenţii colonialiste) şi a călugărilor misionari.

Fără fecunda influenţă creştină, cum ar fi arătat cultura şi arta de pe cea mai mare parte din întinsul lumii? Când ştiut este că iubirea – cel mai pur sentiment uman şi singura “forţă” utilizată de Mântuitor şi recomandată insistent adepţilor (“Iubiţi-vă între voi!”), a pătruns vijelios în literaturile tuturor veacurilor creştine şi a izvodit pagini de cea mai înaltă trăire artistică: de la cânturile şi literatura cavalerească a Evului Mediu, la poezia de dragoste din zilele noastre, de la Dante, Petrarca şi Villon, prin Shakespeare şi Cervantes, apoi prin Goethe, Schiller şi Lev Tolstoi până la Eminescu şi mai departe spre Orient până la Rabindranath Tagore.

Căci iubirea transfigurată artistic este cureaua de legătură dintre inimi, este o emoţionantă şi nesfârşită odă a păcii şi fraternităţii, este speranţa noastră a celor mulți că planeta apărată cu scutul dragostei, frumosului şi adevărului nu va putea fi răpusă de ură şi cruzime, chiar atunci când manevranţii destinelor umane vor încerca să recurgă la înfricoşătoarele arme ale Apocalipsei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*