În vara anului 1956, am terminat cele zece clase ale „Şcolii Medii nr. 1” din Timişoara, ce era o copie palidă de liceu, ce se termina cu un examen de maturitate după care primeam o diplomă valabilă să ne luăm zborul şi chiar să ne înscrierea la o facultate de ros coatele şi fundul prin amfiteatrele şi bibliotecile ei. Aşa a fost atunci învăţământul, în plină sovietizare conform Directivelor NKVD, Punctul 35 sublinia: „…din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. …Să se oprească predarea limbilor latine, filozofiei generale şi geneticii…”! E scris negru pe alb, se poate citi acum, noi aşa l-am trăit atunci, chiar dacă Stalin murise, Beria fusese împuşcat, Dej le ducea ştacheta mai departe.
Liceul „Diaconovici Loga” cel mai renumit liceu din Timişoara, după bănăţenii mai făloşi era chiar fruncea Banatului, acumdevenise o şcoală medie comună de zece ani, în care în loc de bacalaureat se dădea un examen de maturitate. Vai de capul nostru, ce maturi eram între şaisprezece şi şaptesprezece ani cu o spoială de educaţie în care predomina limba şi literatura rusă, istoria şi geografia URSS, iar din trecutul marelui liceu, mai rămăsese neschimbat doar 2+2 = 4, apa era tot H2O care, în Fizică, încă mai fierbea tot după gradele lui Celsius. A avut noroc, şi el şi noi, că în tot URSS-ul nu s-a găsit un comunist mai deştept să schimbe şi punctul de fierbere al apei deşi era atât de uşor. Limba şi literatura română a fost pur şi simplu maltratată, iar cea latină, conform directivelor, Punctului 35, a dispărut, văzând cu ochii cum rumâna noastră de la Decebal şi Traian se slavizează după Stalin şi Beria. Am scăpat ca prin urechile acului că nu ne-au întors la alfabetul chirilic, precum conaţionalii noştri basarabeni care, după război, au schimbat româna cu moldoveana şi literele latine cu cirilice.
Toate le luam uşor, în glumă, doar eram tinere firi ce ne bucuram că am scăpat de şcoala medie şi de unii dintre profesori ce o luaseră razna din cauza sovietizării, pe care o mimau tot timpul şi erau caraghioşi. Era unul care începea şi sfârşea toate propoziţiile cu tovarăşi elevi iar unul dintre noi nota, prin liniuţe, de câte ori ne tovărăşea într-o oră, la urmă le număram, erau cu sutele. Eu eram fericit, la vârsta aceea numeşti fericire tot ce-ţi convine de moment, de suprafaţă, şi mie îmi convenea că am scăpat, cu ajutorul colegilor, de matematică şi fizică. Pierdusem firul acestor ştiinţe exacte când am fost bolnav, câteva luni, şi nu l-am mai prins, nu-mi plăceau profesorii lor, subiectivismul vârstei. Verbul de bază era a trece, trecere şi treceam cu toţii veseli şi tinere firi, cum foarte bine s-a gândit, cel mai iubit dintre colegi Dorin Porumb, când pe tabloul de absolvenţi ai Şcolii Medii nr.1 „Nikos Beloianis” Timişoara, Clasa X B, pe care l-a conceput şi executat artistic el singur, a pus drept motto: „Cu vesele glasuri de tinere firi/ Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri/ Spre soare ni-e gândul şi mergem spre el/ Lumina-ne ţintă şi binele ţel” – George Coşbuc
Foarte frumos tablou, după mine era cel mai frumos dintre toate tablourile absolvenţilor de liceu – noi tot liceu îi spuneam – puse în vitrinele de pe Corso. Treceam des să-l privesc, mie îmi plăcea foarte mult motto-ul ales de Dorin Porumb, era cel mai bun elev din clasă, poate din toată promoţia noastră, mergea la Facultatea de Construcţii, unde tatăl său era conferenţiar. Şi fotografiile erau reuşite, toţi aveam aceiaşi cravată şi sacou ale fotografului, tata unui coleg. Eu eram slab ca un ţâr ieşit din sanatoriu, aveam un fel de mustaţă, matură precum diploma mea de maturitate şi trebuia să mă gândesc ce fac, ce drum aleg. Îmi plăceau mult construcţiile, arhitectură, eram bun la desen şi foarte bun la cel tehnic, aveam imaginaţie şi fineţe, dar cu matematica mea nici portarul nu mă lăsa să intru acolo. Peste tot se cerea matematică şi iar matematică, numai la Filologie şi Medicină admiterea era fără de ea. Filologia nu era de mine, era facultatea fetelor ce scriau deja poezii precum marii poeţi, cu ’’ lambii suitori, troheii, săltăreţe dactile’’ în vreme ce eu habar n-aveam ce sunt lambii şi nu mă pricepeam nici la compuneri elementare, iar la Medicină era o concurenţă de zece, doisprezece pe un loc, stăteau la rând învăţând cu ani până ce intrau. Mă cumpăneam în fel şi chip, mă întâlneam cu foşti colegi, îi ascultam cum începuseră să se pregătească de admitere, majoritatea promoţiei noastre încercau la Medicină. Bunul meu prieten Adrian Tescaşiu, tot la marea grămadă a Medicinii mergea şi mă lămurea şi pe mine: Dacă intrăm suntem învingători, victorioşi, dacă nu reuşim suntem eroi căzuţi pe câmpul de luptă al celei mai puternice şi grele facultăţi din ţară! Până ce ne înhaţă armata mai avem timp şi de alte admiteri.
Într-adevăr eram tinere firi, luam admiterile în viaţă cu uşurinţă, până într-o ziua în care am văzut că tabloul nostru de absolvire nu mai era în vitrina de pe Corso, în timp ce celelalte erau la locul lor. De ce ? Din cauza unor tovarăşi de la partid, care i-au atras atenţia directorului să-l ducă de acolo imediat, pentru că moto-ul nu corespunde, tovarăşe! Directorul a rămas tablou, habar n-avea de moto de pe tabloul de absolvire, probabil s-a uitat doar cum arăta în fotografie şi o fi fost mulţumit de el şi mărimea fotografiei, ce trebuia să fie mult mai mare decât a profesorilor. Tovarăşii aveau motto-ul notat pe o bucată de hârtie şi i l-au dat să-l citească, ’’cu glas tare, tovarăşe director.’’ Directorul s-a conformat imediat şi speriat şi încurcat, a zis că nu-l găseşte necorespunzător, dacă „lumina le e ţinta şi binele ţel, este precum înfăptuieşte comunismul binele poporului”. Atât i-a fost, tovarăşii veniseră bine pregătiţi, trecuse o lună de când tabloul era în vitrină şi ei au avut timp să le analizeze pe toate. La al nostru, atenţia lor s-a oprit asupra versului ’’Cuprinşi de-amintirea străbunei măriri’’ ce nu era pe linia partidului ’’adică, ăştia-s îndemnaţi să fie cuprinşi de străbuni, nu de ideologia comunistă ?’’ Împreună cu tovarăşul Hertzberger secretar cu propaganda al regionalei de partid şi nişte tovarăşi de nădejde de la Filologie au aflat şi analizat că această poezie a lui George Coşbuc era indexată, adică interzisă.
„De cine e scrisă poezia, tovarăşe director ?”. „De George Coşbuc, poetul ţărănimii ardelene”, răspunse directorul, pe linia partidului. „Şi cum se numeşte poezia poetului ţărănimii?” – sună întrebarea, ca un şah la rege. Directorul s-a tras în colţ: „Nu-mi amintesc, tovarăşi, de mult nu l-am mai citit pe Coşbuc”. „Se numeşte Imnul studenţilor, tovarăşe director, acum vă amintiţi?”. „Vag, parcă în studenţie, în urmă cu vreo douăzeci şi ceva de ani”. „Ca să vă amintiţi precis, citiţi, este o poezie reacţionară, necorespunzătoare”.
Auzind cuvântul reacţionar, directorul s-a intimidat, era şah mat. Începu slab: „George Coşbuc, Imnul studenţilor, Cântăm libertatea şi numele sfânt…”. „Cine este numele sfânt, tovarăşe director, pe care-l cântă elevii dumnitale?”. „Nu ştiu l-a ce s-a gândit poetul atunci, chiar nu m-am gândit niciodată…”. „Chiar aşa, tovarăşe director ? Citiţi două strofe mai jos!”.„Cu drepta-nălţată spre Tatăl de sus/ Jurata-am tot ce strămoşii ne-au spus:/ Unire-ntre fraţi, şi pe Domn să-l iubim…”
„Ajunge, dom’le director, acum aţi aflat cine este numele sfânt? Poate şi înţelegeţi că în spatele acestui motto este de fapt o provocare, dom’le director? Cum aţi admis aşa ceva?”. „Stimaţi tovarăşi, eu nu m-am ocupat de tablourile absolvenţilor, tovarăşul secretar de partid s-a ocupat de ele. Eu, deschis îmi fac autocritica pentru că nu am fost atent la ce s-a ascuns în spatele acestei strofe, ce aparent sunt în conformitate cu linia partidului”. „Lasă, tovarăşul director, astea le hotărâm noi împreună cu tovarăşul prim-secretar, Isac Martin, după ce vorbim şi cu tovarăşul secretar de partid al şcolii”.
Tovarăşii au plecat încruntaţi şi călcând apăsaţi, iar directorul în urma lui a ridicat receptorul spre cel de sus, Isac Martin, un tovarăş foarte apropiat, a cărui fiu era tocmai unul de pe tabloul cu provocarea ascunsă în spatele ţintei şi ţelului şi al versurilor din imn:
Iar dacă potrivnicii numelui tău/ Cu oşti ar veni să-ţi facă vreun rău/ Ridică-te mândră şi nu te-ngrija/ Căci inima noastră e inima ta;
Poate, colegul nostru Dorin Porumb a avut o premoniţie. Mulţi au. Atunci am regretat ridicarea tabloului nostru de pe Corso şi am mulţumit hazardului de-a fi coleg şi cu fiul lui Isac Martin, ce tăia şi spânzura în toată regiunea Timiş, dar în cazul strofei provocatoare a avut înţelegerea aplanării unei interpretări politice ce în vremea aceia putea deveni un incident politic grav datorită acelor iscoditori alogeni. Păstrez în ramă o copie al acestui tablou de absolvire, într-adevăr ce tinere firi eram, dar mă cuprind şi acum fiorii vremurilor trăite în acei ani, în care nu cântam libertatea, nu aveam premoniţia lui Dorin Porumb, dar doream să fim liberi.
Lasă un răspuns