Creatorul şi creaţia: cuvântul călător

Având multiple sarcini (de la a sugera până la a decide şi ordona), sarcini prin care relaţiile interumane se dezvoltă şi se modificã necontenit, cuvintele ascund în profunzimea lor dorul de apropiere înspre miezul cunoaşterii. Datorită acestui fapt, mişcarea cuvintelor prin comunicare către dezvăluirea sensurilor lor adânci, dobândeşte caracterul necesităţii, asemeni mişcării în general. Direcţia predilectă de mişcare a cuvintelor inspirate este verticala, căci cuvintele “ce exprimă adevărul” sunt ca nişte sateliţi atraşi de desăvârşirea Cuvântului, pentru ca după înveşnicirea lor prin îmbăiere în lumina graţiei divine, să coboare la nivelul atotumanului atins de harul creaţiei…

Poate că cele mai palpitante pagini din literatura universală sunt paginile dedicate călătoriilor şi peregrinărilor. Este genul de literatură unde elanul artistic şi fantezia debordantă a autorului îşi dau mâna în asaltul asupra redutelor captivantului, iar dupã cucerirea acestora, în urcuşul spre culmile dătătoare de fiori ale senzaţionalului.

Căci ce altceva decât o nemuritoare împletire între artistic şi fabulos, ambele unice prin vâna lor homerică, reprezintă Odiseea peripeţiilor şi peregrinărilor lui Ulise în drumul său spre Itaca, insula natală?! Şi chiar dacă drumul eroului este presărat ba cu ademenelile vrăjitoarelor şi sirenelor, ba cu răutăţile şi cruzimile unor monştri precum ciclopii, fantasticul mereu prezent nu devine supărător, întrucât nu este precumpănitor. Dimpotrivă, prin măiestria cu care Homer umanizează însuşi fabulosul, aşa încât istoria peripeţiilor lui Ulise se prezintă ca o minunată poveste a luptei dintre bine şi rău, avem în acest mod o splendidă dovadă a izbânzilor umane prin fidelitate, cutezanţă şi încredere în forţa invincibilă a binelui. Şi astfel, cu ajutorul neprecupeţit al zeilor, eroul îşi vede visul cu ochii – împlinirea destinului său fericit!

Dar Satyriconul lui Petroniu, primul roman din literatura latină şi cel dintâi roman (fragmentar) din literatura universală, este el altceva decât un minunat periplu al eroilor prin diverse medii ale Antichităţii (intră într-un bordel, participă la un festin etc.), prilej cu care autorul, acest arbitru al eleganţei, ne oferă incitante mostre din moravurile libertine ale vremii, chiar dacă pentru elocvenţa descrierilor foloseşte anumite expresii licenţioase!?

Tot aşa admirabilul roman Mãgarul de aur (respectiv Metamorfoze) este o suită de delicioase istorisiri inserate în firul năvalnic al acţiunii. Chiar dacă întrerupe firul acţiunii – însă este o binevenită întrerupere, de cel mai înalt nivel artistic -, basmul Amor şi Psiche reprezintã o excepţională inserţie, care dezvăluie bogatele resurse artistice ale autorului şi care, departe de a scădea, ridică la cote incredibile emoţia cititorului. Acţiunea romanului se constituie de fapt dintr-o succesiune de întâmplări dintre cele mai năstruşnice şi hazoase din viaţa lui Lucius, după ce acesta se transformă în măgar prin utilizarea altei alifii decât cea care urma să-l facă pasăre, şi apoi ca măgar trecerea lui de la un proprietar la altul, fiecare cu slăbiciunile şi năravurile sale. Păstrându-şi nealterat instinctul de conservare (teama umană de castrare este prezentată cu o vervă irezistibilă), precum şi spiritul de observaţie, Lucius în pielea de măgar ne prezintă într-un încântător limbaj satiric o paletă diversificată din moravurile scandaloase ale timpului (hoţi, sperjuri, femei adulterine, ucideri şi sinucideri), pentru ca în final, cu ajutorul zeiţei Lunii să reintre în pielea de om după înfulecarea petalelor de trandafiri, singurul leac prin care se putea anula efectul vrăjitoresc al alifiei buclucaşe.

*

Evul Mediu s-a vădit un mare producător şi consumator de fantastic, hidos şi monstrous. Preocupările teratologice sunt prezente atât la artişti de frunte precum Albrecht Dürer şi Hieronymus Bosch, cât şi în literatura cavalerească a timpului ori în creaţii halucinante de tipul lui Dracula.

Dacă vrăjitoria era aprig prigonită de Inchiziţie, fără a putea fi cu totul eradicată, tocmai datorită enormei influenţe pe care o exercita asupra minţilor şi spiritelor vremii, multe dintre ele de-o aleasă cultură, în schimb esoterismul şi ştiinţele oculte se bucurau de multă preţuire, piatra filosofală era căutată cu îndârjire, formulele magice ale nemuririi aşijderea, iar laboratoarele lucrau din plin fie pentru obţinerea aurului în retortele alchimiştilor, fie pentru zămislirea vieţii (homunculus) în retortele magicienilor. În asemenea condiţii nici nu-i de mirare că realul mergea braţ la braţ cu fantasticul şi că adevărul se zbătea să scape din braţele vânjoase ale misticismului. Dar tot atunci s-au plămădit miturile unor minţi neobosite şi scormonitoare, ca de pildă mitul faustic, minţi care şi-au afirmat triumful neliniştii creatore în opere de prim rang din cultura universală.

Prin vigoarea şi prospeţimea operei sale, prin forţa cuvântului său care a spart platoşa medievală şi a aruncat punţi trainice dinspre trecut spre viitor peste hăurile căscate în istoria feudală, Dante Alighieri se dovedeşte uimitor de necesar şi actual, iar Divina comedie o carte mereu tânără, asemeni sufletului şi aspiraţiilor umane.

Altfel spus, Dante şi opera sa alcătuiesc un tot unitar, anume mitul înfrãţit cu miracolul: mitul poetului desăvârşit, animat de dragoste mistuitoare pentru pierduta Beatrice şi pentru patria sa la fel de pierdută, care în pelerinajul său prin lumea umbrelor are parte de-o călăuză pe măsură – Vergiliu, autorul Eneidei, cel mai mare poet al Antichităţii şi simbolul raţiunii umane; tot aşa, miracolul alcătuirii unei poeme inspirate de întreaga umanitate şi dedicată întregii omeniri, căci lumea dantescă de dincolo este în fond lumea terestră, cu slăbiciunile şi viciile ei îngrozitoare, dar şi cu însuşirile ce justifică optimismul poetului şi încrederea sa neclintită în capacitatea de regenerare moral-spirituală a omului.

Cei doi mari François (Rabelais şi Villon) îşi afirmă la rândul lor predilecţia pentru călătorie: unul pe mare şi uscat prin intermediul nemuritorilor săi eroi Gargantua şi Pantraguel, prilej cu care se lasă purtat de curentul satirei înspre ostrovul râsului sănătos, celălalt călătorind el însuşi călare pe versul său înaripat prin lumea subterană a hoţilor şi prostituatelor, deşi, cum bine scria într-un moment de mare cumpănă, a fost foarte aproape “de-a şti bietul grumaz,/ cât trage curul la necaz”.

*

Călătorie spre soare-apune este celebra carte a lui U Ceng-en, poate cel mai mare scriitor medieval chinez şi unul dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile. Deşi înţesată de miraculos şi fantastic de-a lungul întregului traseu pe care s-a angajat călugărul budist Tripitaka pentru a aduce cărţile sfinte ale budismului din India, cartea nu este nici pe departe greoaie ori obositoare. Dimpotrivă, fluenţa limbii şi acţiunii, ca şi fermecătorul proces de umanizare izbutit de autor, conferă cărţii indiscutabile însuşiri în sprijinul unei lecturi pe cât de agreabilă, pe atât de instructivă vizavi de tradiţiile şi mentalităţile chineze specifice timpului, iar personajele, cu precădere Maimuţa, au parte de întreaga simpatie a cititorului pentru giumbuşlucurile la care se dedau şi hazul pe care-l stârnesc.

Dar Cartea celor o mie şi una de nopţi, este ea altceva decât o delicioasă călătorie prin mirifica lume arabă din vremea marilor califi, precum Harun Al-Raşid, un neobosit periplu peste mări şi ţări necunoscute, în compania lui Sindbad Marinarul şi a altor multe personaje, ce-şi vădesc temeritatea şi dorul de aventurã în extraordinarele peripeţii la care-i supune inepuizabila fantezie orientală?!

*

Şi pentru că mai sus tot am intrat pentru o clipă în loja de unde Gogol privegheazã asupra literelor ruseşti, este cât se poate de nimerit să subliniem că profilul moral al nemuritorului său Cicikov a fost desăvârşit prin călătoriile pe care acesta le-a efectuat şi prin mulțimea contactelor avute cu diverşi exponenţi ai societăţii ruseşti din acele timpuri.

Cicikov este în definitiv produsul unei societăţi muribunde: o societate în care ţăranii mor ca muştele, iar cea mai mare parte din moşieri sunt sterpi şi fără vlagă – adevărate suflete moarte. În aceste condiţii, lui Cicikov – veritabil maestru al răbdării, prefăcătoriei şi al pungăşiilor cu blazon -, îi încolţeşte în minte ideea săltării pe scara socială prin cumpărarea a ceva nemaiauzit până la acea dată: sufletele iobagilor morţi! Întrucât în acte se specifica doar numărul sufletelor cumpărate, nu şi modul în care se prezentau ele, şi întrucât indicatorul principal al averii era numărul iobagilor aflaţi în proprietate, iată că prin acest truc Cicikov avea şanse să pară altceva decât ceea ce era în realitate.

Fireşte, spiritul însetat de dreptate şi adevăr al autorului nu putea lăsa nepedepsite potlogăriile mai vechi şi mai noi ale eroului său, aşa că din fragmentele părţii a doua (atât cât ni s-a păstrat), aflăm cum Cicikov n-a scăpat de ochiul justiţiei…

Mai important pentru noi este faptul că sub şfichiul când mai blând când mai tãios al ironiei gogoliene, Cicikov cel uns cu toate alifiile este primit de reprezentanţii moşierimii şi ai autorităţilor locale, ocazie cu care ni se prezintă ba figuri tipice de funcţionari birocraţi şi corupţi, ba chipuri de boieri inutili şi zurbagii asemeni lui Nozdriov, ori sâcâitori şi mucegăiţi precum Korobocika.

Doar chipul inteligent şi energic al întreprinzãtorului Kostanjoglo (un nerus) nu poate da viaţă vastului tablou al unei moşierimi ce-şi cloceşte indolenţa în conace dărăpănate şi-şi târâie nepriceperea prin noroaiele satului spre ruina sa deplinã (cazul lui Hlobuev).

*

Indiscutabil că din capitolul da faţă nu poate să lipseascã Selma Lagerlöf, acea distinsă şi mereu tânără doamnă a basmului scandinav. Pentru că Nils Holgersson nu este un călător oarecare. Cu mijloacele aflate la îndemâna basmului de mare simţire, autoarea îl transformã pe sărmanul Nils într-un spiriduş de-o şchioapă.

Acesta se arată mâhnit peste măsură la început, adică atunci când se gândeşte la mâhnirea părinţilor săi. Dar apoi mai prinde niţică inimă, încalecă pe gânsacul din curtea părintească şi amândoi intră în formaţia gâştelor sălbatice ce zboarã spre Laponia. Ei, şi din acest moment încep pentru Nils nu numai deliciile zborului, ci şi încercările la care este supus oricare personaj de basm, fie el oricât de mic şi inocent. Neajunsul staturii şi al forţei este suplinit prin cel al isteţimii, dar mai ales prin ajutorul oferit de natura animizată. Căci el, prichindelul, iubeşte cu ardoare natura şi toate vieţuitoarele, drept urmare înţelege şoaptele copacilor şi poate dialoga cu gâştele, vulturul, vulpoiul sau ursul. Ajutorul vine întotdeauna la ţanc, şi astfel Nils scapă nu numai din toate capcanele întinse de vulpoi, ci chiar din ghearele ursului.

Călătoria lui Nils înspre Laponia îi oferã scriitoarei prilejul să ne prezinte frumuseţile Suediei, să vorbeascã cu emoţie dar şi cu mândrie despre întinsele ei lacuri şi păduri, despre munţi şi ape repezi, despre ferme, combinate metalurgice şi mine de fier, despre oameni, tradiţii şi obiceiuri. Şi fireşte că în anumite situaţii, seara mai ales când oamenii stau în tihnă la taifas, se simte nevoia unor poveşti adiacente, ce au caracter local şi care rotunjesc acţiunea basmului principal.

Cât priveşte finalul, ei bine, acesta nu poate să fie decât unul, adicã aşa cum se sfârşeşte orice poveste frumoasã şi orice vis fermecãtor: Nils se reîntoarce în ograda părintească, îşi reia înfăţişarea dinainte, iar gâştele, cu tot dragul prins de el, îşi văd de rosturile lor, pentru că prin schimbarea survenită, el nu mai pricepe glasul lor, nu mai pricepe glasul naturii.

*

Dar care literatură a lumii se simte înfiorată de dorul de ducă şi de aventură la fel ca literatura anglo-americană? Tonul acestei literaturi este dat de către Daniel Defoe, îndată dupã anul 1700. Adică atunci când îi apare celebrul roman Robinson Crusoe. La acea datã englezii fierbeau în sucul revoluţiei burgheze de la 1688, revoluţie prin care s-a consfinţit victoria definitivã a protestantismului. Tot atunci, nevoile tot mai presante ale industriei în plin avânt, au dus la saltul spectaculos înregistrat de comerţ. Dacă la toate astea se adaugă atacurile din ce în ce mai îndrăzneţe ale piraţilor englezi împotriva corăbiilor spaniole care cărau enormele bogăţii stoarse din colonii, avem un tablou al cauzelor ce i-au impus Angliei construirea unei flote (comerciale şi de război) în măsură să o facă stăpâna mărilor, pentru ca mai apoi, prin flota şi echipajele sale încercate, să pună bazele unui impresionant sistem colonial.

Robinson Crusoe este cartea care semnează actul de naştere al romanului englez modern. În definitiv, romanul nu face decât să exprime năzuinţele burgheziei timpului, ba chiar năzuinţele autorului însuşi, de vreme ce Daniel Defoe fãcea parte din burghezia mijlocie.

Cum se explică enormul succes de care s-a bucurat romanul încă de la apariţie, iar apoi menţinerea lui constantă de-a lungul timpului în preferinţele atâtor şi atâtor generaţii de cititori? Prin aceea că după alte peripeţii anterioare pe mare şi pe uscat, prin care nedomolitul Robinson deja se furişase în inimile cititorilor, după naufragiul pe insulã începe marea sa aventură – aceea a luptei cu natura şi a activismului său neostoit. Adică omul omul îndrăzneţ şi curajos de dinaintea naufragiului, nu se lasă copleşit de disperare după dezastru, ci găseşte resursele fizice şi spirituale necesare pentru a lupta şi învinge.

Şi astfel, omul nechibzuit şi neascultãtor, adică deficitar la capitolul educaţie, aşa cum s-a dovedit Robinson Crusoe până la naufragiu, după acest moment fatidic îşi încordează voinţa şi într-un asemenea chip el va cunoaşte remarcabilele rezultate ale educaţiei prin muncă şi perseverenţă. Altfel spus, în condiţiile vitrege în care a fost azvârlit de destin, Robinson Crusoe va reface toate etapele civilizaţiei parcurse de omenire în mii de ani: vânătoarea, creşterea animalelor, cultivarea pãmântului, olăritul etc.

Fiindcă oricare dintre noi ar putea fi în locul lui Robinson, ne bucurãm din toată inima atunci când el înregistrează succese (cu olăritul, cu înmulţirea caprelor ori în luptele cu canibalii şi mai târziu cu răzvrătiţii de pe navă) şi ne întristăm când are parte de anumite eşecuri. Dar aşa cum se cuvine unui personaj perseverent dintr-o carte plină de învăţăminte, linia izbânzilor este statornic ascendentă, iar credinţa în forţa faptelor bune (vezi eliberarea lui Vineri din mâinile altor canibali) duce în final la pedepsirea răului şi la plecarea celor buni de pe insulă.

Fiind foarte aproape de condiţia omului obişnuit, cu micile lui virtuţi şi marile lui defecte, nu-i de mirare că pe lângă simpatie, nutrim faţă de Robinson şi multă preţuire.

Iar sentimentele noastre rămân la fel de vii şi puternice, chiar şi atunci când conştientizăm cã “robinsonada” n-a pornit de la zero, ci de la cunoştinţele puse la dispoziţia eroului de cel mai avansat stat capitalist al vremii, şi că autorul a înscris “robinsonada” pe o necesară curbă ascendentă atunci când “a adus” corabia naufragiată aproape de ţărm, pentru a face posibilă salvarea unor lucruri de importanţă vitală: puşti, muniţie, unelte de tâmplărie, mâncare, seminţe, haine, fără de care nu e greu de imaginat cum s-ar fi desfăşurat aventura de pe insulă…

Dar Daniel Defoe, adversar al ficţiunii, desfăşoară partitura unei imaginaţii realiste, scrisă pe notele unui limbaj simplu, direct şi atrăgător, fapt care conferă acţiunii un plus de cursivitate şi atractivitate.

Scopurile urmărite în capitolul de faţă ne obligă să nu părăsim epoca lui Defoe, ci să ne aplecăm niţel asupra personalităţii complexe a marelui său contemporan Jonathan Swift şi asupra operei lui, o operă pe cât de valoroasă pentru literatura şi cultura universală, pe atât de stranie şi incitantă.

Violenţele de cleric polemist, de apărător furibund a cauzei irlandezilor şi de mizantrop dotat cu un sarcasm devastator, toate acestea l-au impus pe Swift cu autoritate în ochii semenilor, dar într-un mod nuanţat, care până în zilele noastre basculează între admiraţie şi dispreţ, între plăcere şi silă. Dacă mai adăugăm la cele spuse şi ultimii trei ani de viaţă petrecuţi de Swift în negura nebuniei, nu-i de mirare că pentru psihologi şi psihanalişti el continuă să fie un “caz”.

Comportamentul lui derutant, spun aceştia, îşi trage seva din anumite traume infantile (orfan de tată, Swift îşi trăieşte primii ani de viaţă departe şi de mama lui), precum şi din frustraţii de natură erotică.

Acuzat de predilecţie spre scatologie şi de violenţe ale limbajului, totuşi nimeni nu poate nega că prin umorul negru şi sarcasmul feroce pe care le-a cultivat cu o măiestrie ne mai întâlnită până la el, Swift se afirmã drept precursorul acestui gen de literatură anglo-americană. Tot aşa, el este un precursor în literatura absurdului, filiaţia fiind stabilitã (de pildă prin anticipaţiile kafkiene) fără drept de tăgadă.

Desigur, opera fundamentală a lui Swift o reprezintă Călătoriile lui Gulliver. Asemeni eroului lui Daniel Defoe, dar mai ales asemeni tuturor navigatorilor îndrăzneţi şi aventuroşi din epocă, Gulliver se simte cuprins şi el de febra călătoriilor, ce aveau ca mizã descoperirea de noi ţinuturi aducătoare de foloase materiale. Căci, după cum precizeză Swift, aceste ţinuturi locuite de primitivi erau de îndată colonizate de englezi, fie ei şi piraţi, pentru ca după obişnuitul val de crime şi jafuri, respectivul teritoriu să intre în stăpânirea Coroanei engleze.

Ceea ce nu este cazul lui Gulliver şi al călătoriilor sale, pentru că – aşa cum afirmă autorul – cartea de faţă are menirea să-l înveţe pe cititor, iar nu să-l distreze!

Cartea se constituie dintr-o suită de călătorii dintre cele mai miraculoase, şi în fiecare din aceste călătorii Swift dovedeşte enorme resurse în cultivarea utopiei şi în construirea unei lumi halucinante: împărăţia liliputanilor şi cea a uriaşilor, insula plutitoare sau cea condusă de cai (equocentrică). E adevărat că în domeniul utopiei Swift a fost precedat de gânditori iluştri precum Thomas Morus şi Campanella. Dar dacă utopiile înaintaşilor se remarcă prin caracterul lor raţional şi abstract, utopiile lui J. Swift dobândesc un plus de concreteţe şi intensitate, implicit de credibilitate din partea cititorului, prin nota de realism conferită de încercările la care este supus Gulliver, iar apoi de încadrarea acestuia în noile colectivităţi şi de descrierile extrem de minuţioase ce ilustreazã talentul naratorului.

Dar oricât de precise ar fi măsurătorile, ele nu au darul sã-i transmitã lui Gulliver siguranţă şi echilibru de nezdruncinat. Dimpotrivă, ele îşi dovedesc relativismul lor derutant şi amuzant de-abia după ce Gulliver părăseşte împărăţia uriaţilor şi revine în Anglia. Vieţuirea printre uriaşi a ajuns să-i schimbe percepţia despre sine şi despre lumea înconjurătoare, aşa că după revenirea în ţară cu încredinţarea că-i uriaş, el ajunge să strige la oamenii de pe stradă să se dea la o parte ca să nu-i strivească, încât – după cum notează autorul cu unorul său cuceritor -, “în vreo două rânduri puţin a lipsit să nu mă aleg cu capul spart din pricina obrãzniciei mele”.

Fireşte că Swift nu ezită să ia la refec rânduielile din Anglia timpului său. Pe politicieni îi împarte în “capete turtite” şi “capete rotunde”, respectiv partidul celor care sunt de părere că oul se sparge la capătul turtit şi partidul celor de părere contrarie. Iar de anumiţi academicieni şi oameni de ştiinţă îşi bate joc într-un mod copios, descriind preocupările “savante” ale academicienilor de pe insula zburătoare: unul încearcă să obţină lumină din castraveţi, altul să extragă praf de puşcă din gheaţă, iar un arhitect se luptă să construiască pornind de la acoperişul caselor înspre fundaţie.

De altminteri, dispreţul lui Swift faţă de om este neascuns: pentru el omul nu este un animal raţional, ci un animal capabil de raţiune! Acest dispreţ ajunge până la refuzul oricărei colaborări şi apropieri de semeni, după ce Gulliver este obligat să părăsească insula condusă de cai, acea insulă magnifică unde nu se cunoaşte răutatea, minciuna şi prefăcătoria, iar omul ajunge cu adevărat să cunoască sănătatea şi lumina spirituală.

Literatura engleză, la fel ca cea americană, dovedeşte o adevărată slăbiciune pentru călătorii şi aventuri. După Daniel Defoe şi Jonathan Swift, cei doi mari deschizători de drum, mai amintesc câţiva scriitori care au excelat în acest gen de literatură: Samuel Butler, Robert Louis Stevenson, G.H.Wells şi W.Wilkie Collins, iar din literatura mai apropiată de zilele noastre: W. Somerset Maugham şi Graham Greene, doi scriitori pe care deja i-am amintit în capitolul precedent şi care în prezentul capitol merită o menţiune specială atât pentru dorul lor nestins de hoinăreală, cât şi pentru firescul plasării acţiunilor şi eroilor lor în cele mai depărtate zone ale globului.

*

Dar după cum precizam mai sus, nici americanii nu rămân de căruţă la acest capitol. În Aventurile lui Gordon Pym, Edgar Allan Poe se dovedeşte acelaşi maestru al palpitantului şi senzaţionalului, duse până la situaţii limită. Mark Twain, acest rege al umorului yankeu, se vădeşte în viaţă hoinar şi mereu îmboldit spre aventură, adică aidoma îndrăgiţilor săi eroi Tom Sawyer şi Huckleberry Finn. Dar se pare că întâmplările celor doi pe continentul american nu au fost în măsură să-i mulţumească înclinaţia lui Twain spre aventura zemoasă şi hazoasă. Drept urmare, înşfacă un yankeu, pe care – printr-o magistrală pasă magică – îl proiectează înapoi în timp până în secolul al VI-lea, taman la curtea regelui Arthur. Şi astfel s-a zămislit Un yankeu la curtea regelui Arthur… Pentru că ei înşişi au avut parte de întâmplări neobişnuite în călătoriile întreprinse, este normal să nu ne grăbim atunci când ne îmbarcăm pe balenieră împreună cu Herman Melville, ori când Jack London îşi cheamă la taifas străbunii…

Da, este cât se poate de adevărat că în tinereţe Melville a urcat pe balenieră pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Dar la câtva timp după îmbarcare, sătul de caşaloţii din Mările Sudului şi de uleiul de spermanţet, Melville dezertează şi-şi găseşte un neuitat refugiu între polinezieni. Apoi se îmbarcă pe un alt vas, ajunge acasă şi aici, cu cultura adunată printre butoaiele de pe vas, se hotărăşte să scrie povestea şederii sale printre polinezieni. Aşa începe aventura scrisului, dar drumul spre culmile artei este anevoios, pentru că el trebuie să treacă printre fălcile Balenei Albe.

Indiscutabil că Moby Dick sau Balena Albă reprezintă realizarea de vârf a lui Herman Melville. O carte provocatoare şi captivantă, asemeni oricărei capodopere, cu toate că nu este propriu-zis roman, poem epic sau tratat ştiinţific despre cetacee. Dar având din toate acestea câte puţin şi încă ceva pe deasupra, a rezultat o carte mare, ba mai mult, o carte unică, încărcată de simboluri.

Căci ce altceva decât un simbol al răului este celebra Balenă Albă, pe urma căreia aleargă căpitanul Ahab împreunã cu întregul echipaj, nu doar în dorinţa de-a se răzbuna pentru piciorul smuls de vrăjmaşa perfidă! Deşi albul este culoarea asociată îndeobşte cu puritatea şi gingăşia, albul acestei dihănii de-o “răutate impenetrabilă”, după opinia căpitanului Ahab, este un alb înspăimântător prin masivitatea şi uşurinţa cu care monstrul se mişcă, dar mai ales prin inteligenţa de-a dreptul diabolică cu care el ştie să evite capcanele vânătorilor şi să răspundă cu lovituri mortale la agresiunile ce-l vizează. Dovadă în acest sens stau nenumăratele harpoane înfipte în imensa sa cocoaşă, dar care n-o împiedică pe balenă să alerge ca o stihie a înfricoşătorului şi dizgraţiosului prin imensitatea oceanului planetar, pentru ca în final să provoace scufundarea corăbiei prigonitoare şi moartea echipajului.

Din această încleştare pe viaţă şi pe moarte scapă doar naratorul teribilelor peripeţii, marinarul Ismael. Salvarea lui Ismael este în egală măsură uluitoare şi simbolică: uluitoare prin aceea că Ismael scapă de la înec cu ajutorul unui coşciug ce aparţinea prietenului său, sălbaticul şi multinimosul Queequeg; simbolică atât prin faptul că viaţa este inextricabil împletită cu moartea şi că în cazul de faţă salvarea unei vieţi se datorează într-un mod aproape miraculos celui mai sepulcral dintre obiecte, cât şi prin încărcătura simbolică, cu rezonanţe biblice, atribuită numelui personajului.

Un personaj cu numele de Ismael trebuie neaparat să trăiască şi să pună bazele unei mari seminţii, aidoma lui Ismael din Genesa, fiul dăruit lui Avram de egipteanca Agar, roaba Sarei, din care – după spusele învăţaţilor – descind arabii!

Nici nu-i de mirare că un monstru de gabaritul şi perfidia răutăcioasă a Balenei Albe a alimentat legendele marinăreşti despre ubicuitatea, ba chiar despre nemurirea ei, nemurirea – după cum notează autorul – nefiind altceva decât o formă de “ubicuitate în timp“.

Dar într-o asemenea ordine de idei, avem deplina libertate s-o asimilãm pe Moby Dick cu însuşi oceanul zoomorfizat: albul monstrului este aidoma cu albul spumei apelor, perfidia de care dă dovadă este după chipul eternei perfidii marine, iar grozăvia atacurilor îndreptate împotriva temerarilor urmăritori, te duc cu gândul la stihia apelor dezlănţuite.

Este limpede că în această accepţiune, căpitanul Ahab (Ahab este numele unui rege izraelit), cel despre care autorul spune că “era prinţ al punţii, rege al mării şi senior al leviatanilor”, nu avea nici o şansă în confruntarea cu o forţă invincibilă, chiar dacă pentru momentul decisiv al confruntării a subordonat voinţei sale monomane întregul echipaj în alcătuirea sa pestriţă: americani, englezi, danezi, francezi, maltezi, tahitieni, portughezi şi spanioli, laolaltă cu negri şi indieni, creştini împreună cu păgâni, adică un veritabil ghiveci social înghesuit într-o altă arcă a lui Noe, şi chiar dacă timp îndelungat s-a hrănit cu ură împotriva răului şi s-a adăpat cu speranţa încrâncenată a răzbunării. Căci împotriva inevitabilului dezlănţuit pe mare sau pe uscat, nu este înţelept să porneşti la atac, nici măcar atunci când împrejurările nefaste te transformă într-un răzvrătit cu aura de erou romantic şi-ţi dau încredinţarea că, mai degrabă decât un duh al răzbunării, ai toate însuşirile unui instrument al destinului.

Dar căpitanul Ahab, “balaurul ăla bătrân”, cum îşi şopteşte sieşi negrişorul Pip, se vede el însuşi “mai nebun decât nebunia însăşi”. Precizarea că nebunia lui e altfel, “e o demenţă demonică”, nu schimbă cu nimic auspiciile terifiante şi tenebroase sub care se desfăşoară această vânătoare sui-generis.

Iar dacă Balena Albă reprezintă un rău localizabil în timp şi spaţiu, acel monstru rezultat prin aglomerarea particulelor de rău favorizate de lăcomie, ambiţie ori minciună, atunci ideea pe care ne-o sugerează Melville este aceea că-i infinit mai uşor să luptăm împotriva răului din noi şi din lume când el se află în faşă, apelând la cele mai eficace arme pentru neutralizarea lui: iubire, modestie, cumpătare, spirit de dreptate şi adevăr.

Devenit monstruos prin întindere şi greu de zdruncinat prin rezistenţa opusă la asaltul binelui, răul – asemeni unui Moloch veşnic flămând -, îşi cere cohortele nesfârşite de jertfe, fie sub înfăţişarea războaielor şi bolilor, fie – în forma actuală – sub cea a catastrofelor provocate de poluare. Fireşte, cu toată aparenta lui atotputernicie, răul din lume va fi făcut inofensiv atunci când Marele Arhitect va crede de cuviinţă.

Jack London este genialul neliniştit al literaturii americane. Cu totul şi cu totul lipsit de dragoste maternă şi de căldura căminului părintesc, Jack London a peregrinat pe mare şi pe uscat, atât pentru asigurarea pâinii cea de toate zilele, cât şi pentru aflarea liniştii şi a dragostei după care tânjea. Pâinea şi-a câștigat-o cu multă trudă, practicând diverse meserii, din care – asemeni înaintaşului său Herman Melville – nu putea să lipsească aceea de marinar. După propria lui mărturisire, dramul de linişte necesară pentru a se regăsi pe sine, aparţine perioadei petrecute în Alaska. Iar dragostea de frumos a îmbinat-o cu cea de adevăr, şi pe amândouă a căutat să le afle din cărţi. Căci aidoma lui Melville şi aidoma altor americani deveniţi la iuţeală celebri, Jack London a fost un autodidact, mereu îmboldit de la spate de nevoia de-a şti.

Viaţa plină de privaţiuni în care s-a zbătut ani şi ani la rând, la fel ca şi nenumăratele piedici întâmpinate pe drumul afirmării, i-au arãtat cât se poate de clar că simpla acumulare de cunoştinţe nu-i suficientă, că pentru a izbuti cu adevărat trebuie să ieşi în faţă, că adică trebuie să lupţi din răsputeri pentru a te apropia de perfecţiune. Iar după lecturi temeinice din Darwin, Herbert Spencer şi Fr. Nietzsche, şi-a mai însuşit câteva idei, pe care din acel moment le-a aplicat necontenit în viaţă şi operă. Căci despre Jack London, cu îndreptăţire se poate spune că a scris cum a trăit şi a trăit cum a scris! De la Darwin a împrumutat ideea selecţiei naturale; de la Spencer a preluat concepţia organicistă asupra societăţii, precum şi teoria inegalităţii raselor, respectiv teoria superiorităţii anglo-saxonilor. Iar Nietzsche l-a cucerit prin cultul forţei şi al supraomului.

Fidel acestor idei şi teorii – evident, extreme de tentante, dar şi amendabile în substanţa lor intimă! -, Jack London a trecut de îndată la aplicarea lor pe propria piele, iar în cărţile scrise la conturarea unor profiluri de supraoameni, ca de pildă chipul lui Martin Eden din romanul omonim. Jack London a recunoscut că Martin Eden este el însuşi, minus individualismul din pricina căruia se sinucide. Dar a negat cu înverşunare influenţa lui Nietzsche în creionarea lui Martin Eden. Numai că după câtva timp însuşi autorul se sinucide – e drept, nu prin înecare, ci prin otrăvire cu pastile -, şi astfel contradicţiile dintre vorbe şi fapte se adâncesc, iar asemănarea dintre Jack London şi Martin Eden merge până la identitate.

Dar nu este singura contradicţie. De pildă, după copilăria lui plină de suferinţe, era de aşteptat ca odată ajuns celebru şi bogat, să nu-şi dea uitării cele două fiice din prima căsătorie. Totuşi, a uitat complet de ele, în timp ce adunătura de linguşitori care mişuna pe lângă el, se înfrupta din plin.

Acesta a fost omul, însă nu totdeauna omul şi opera formează o pilduitoare şi inseparabilă unitate. Iar opera lui Jack London, în pofida derapărilor datorate ambiţiei şi orgoliului său, a încântat şi continua să încânte generaţii de cititori de pretutindeni cu forţa evocatoare a povestirilor şi cu acţiunile palpitante, magistral conduse în opere precum Chemarea străbunilor, Colț alb sau Călcâiul de fier.

*

Şi chiar dacă timpul şi vigoarea fizică nu i-au îngăduit lui Don Quijote să colinde întreg pământul pentru a-i pedepsi pe ticăloşi şi a îndrepta strâmbătăţile, nici contemporanii lui şi nici generaţiile următoare n-au avut motive să se plângă de dezinteres din partea cavalerului. Prin felul cum gândea şi acţiona, chiar dacă deseori o făcea într-un mod aparte, ce lesne friza nezdrăvenia, prin uluitorul amestec de eroism şi tragism, de măreţie şi bufonerie, de înţelepciune şi demenţă, Don Quijote a dovedit de-a lungul timpului că este întru totul uman şi că donquijotismul de-a pururi va rămâne o fascinantă ficţiune, împletită în chip magistral cu neliniştile şi aspiraţiile omului, cu sacrul şi profanul, cu frumosul şi adevãrul, nu mai puţin cu nedreptatea şi minciuna, cu lăcomia şi ticăloşia.

Portugalia n-are cum să lipsească din aceastã panoramă a cuvântului călător, fie şi pentru îndrăzneala navigatorilor portughezi, care prin curajul şi iscusinţa lor, au contribuit din plin la reuşita marilor descoperiri geografice, implicit la trasarea noilor frontiere ale lumii şi cunoaşterii.

Din interesanta literatură lusitană, mă voi apleca doar asupra a două cărţi: Călătorie prin ţara mea şi Relicva. Prima, semnatã de ilustrul scriitor romantic Almeida Garett, ni se prezintă ca o adevărată simfonie de culori – pagini de istorie şi tradiţii portugheze, pe canavaua cărora şerpuiesc opiniile şi impresiile scriitorului vizavi de cele constatate, dar se intercalează şi istorisirea unei taine de mare efect artistic, cu întreaga suită de conflicte, amoruri şi tragedii romantice puse de ea în mişcare.

Relicva este romanul de mare simţire artistică al scriitorului Eça de Queiroz, o creaţie ce-şi extrage valoarea din farmecul irezistibil al limbii, din echilibrul interior şi dozajul perfect al efectelor, din peripeţiile tragico-comice la care autorul îl supune pe Teodorico Raposo – eroul păcălitor, iar la urmă victima păcălelilor sale – şi din ironia mereu prezentă, fie atunci când scriitorul relatează ipocrizia şi falsa credinţă a lui Teodorico, fie atunci când redă fanatismul trufaş şi ameninţător al bogatei sale mătuşi.

Romanul îşi despică acţiunea pe două planuri. În planul real are loc călătoria lui Raposo la Ierusalim pentru a o reprezenta la locurile sfinte pe bigota lui mătuşă. Dar relicva pregătită în derâdere pentru bătrână, printr-o justă ironie a sorţii se constituie până la urmă în dovada incontestabilă a destrăbălărilor lui Teodorico. Demascat fără putinţă de tăgadă, ipocritul se vede alungat deîndată din casa mătuşii, şi astfel îşi vede năruite speranţele de-a pune mâna pe averea bătrânei.

În plan oniric, Eça de Queiroz relatează călătoria efectuată de Raposo la Ierusalim, exact în ziua crucificării Mântuitorului Iisus. Acţiunea este şi pe acest plan palpitantă, întrucât autorul se vădeşte un iscusit realizator al tablourilor de epocă. Iar Teodorico Raposo din vis ni se prezintă ca fiind animat de sincere şi puternice sentimente creştine, ceea ce dovedeşte că ipocrizia tânărului erou nu este altceva decât un palid reflex al ipocriziei cultivată de cler şi practicată cu zel de creştinii bogaţi şi trufaşi.

Jules Verne la rândul lui are locul bine statornicit în istorisiri de acest gen. Căci prin năzuinţa lui spre cunoaştere, prin avântu-i spre aventură şi prin fantezia scânteietoare cu care a construit intrigile şi şi-a plasat eroii în cele mai surprinzătoare ipostaze pe uscat, pe mare ori în aer, Jules Verne şi-a asigurat un loc de onoare în inimile cititorilor tineri şi mai puţin tineri.

În literatura americană a secolului 20, Ernest Hemingway a ocupat cu autoritate un binemeritat loc de frunte, dovada în acest sens fiind atribuirea prestigiosului Premiu Nobel, înaltă recunoaştere şi răsplată a valorii întregii sale creaţii, a strădaniilor depuse pentru îmbogăţirea culturii universale. Asemeni altor scriitori americani, Hemingway a fost un mare neliniştit şi peregrin (Spania, Africa, Cuba), un iubitor al neobişnuitului şi un pasionat de exotic, fapt pentru care a călătorit pretutindeni în lume, iar eroii şi cărţile sale de-un exemplar realism nu puteau să nu-i calce pe urme.

Ajuns la sfârşitul acestei călătorii lungi şi întortocheate, nu puteam să-mi doresc o încheiere mai fericită decât aceea în compania lui Panait Istrati. Mai mult ca oricare dintre românii celebri, Istrati a fost un hoinar de mare calibru – din Asia Mică până în Franţa, dar şi un povestitor neîntrecut. A fost un redutabil luptător (prin străduinţe supraomeneşti şi-a însuşit o franceză fără cusur), dar şi un învins în credinţă şi idealuri, dovada fãcând-o Spovedanie pentru învinşi, cartea despre brutala năruire a marilor sale prietenii şi a speranţelor legate de viitorul comunist al omenirii.

Dar cine îi poate contesta vraja limbii de povestitor înnăscut ori cea de evocator a suferinţelor românilor! Tocmai pentru a putea răzbuna nedreptăţile datorate potentaţilor vremii (cel mai adesea greci şi turci), Panait Istrati le-a conferit eroilor şi eroinelor sale (Cosma, Ilie, Floricica) staturi homerice. Iar aceştia, iubitori de libertate şi dreptate în mult mai mare măsură decât de huzur şi trai uşor, nu aveau altă cale decât să devină haiduci. Adică luptători aprigi şi neînfricaţi, şi în această calitate, duşmani ai potentaţilor vremii şi ai legilor nedrepte care-i apărau pe aceştia.

Prin viaţa lor slobodă şi aparent fără griji – o frumoasă reeditare a omului integrat în natură şi în comunităţile primordiale -, haiducii reprezentau pentru oprimaţi atât un exemplu cât şi o speranţă: pentru cei curajoşi exemplul că aceasta-i calea de urmat în lupta cu răul social, iar pentru fricoşi şi nehotărâţi, speranţa că acest firicel de bine se va întări şi va izbuti să doboare răul.

Iar haiducii hălăduiau prin codrii nepătrunşi şi aţineau calea poteraşilor şi îmbuibaţilor, ori îşi făceau apariţia la anumite cuiburi de jecmănitori pentru a-i pedepsi şi uşura de bogăţii. Se subînţelege că oropsiţii şi nevoiaşii îi ajutau pe haiduci ba cu mâncare, ba cu informaţii: în definitiv erau de-ai lor şi-şi puneau vieţile în primejdie pentru ei! Dar iarăşi este adevărat că nu există comunităţi umane fără cozi de topor şi trădători. Deseori haiducii vrednici de cea mai aleasă cinstire au sfârşit prin a fi trădaţi de propriii tovarăşi (să fi fost invidie, ori apucături de Iudă?!) sau de indivizi ticăloşiţi din satele pentru care-şi puneau pielea la bătaie. Alţi haiduci şi-au pierdut vieţile atunci când ei înşişi au devenit nişte potentaţi trufaşi şi cu apucături de tirani…

Citim în cărţile lui Panait Istrati despre isprăvile vitejeşti ale haiducilor şi ne bucurăm din toată inima că au izbândit în acţiunile lor îndrăzneţe; suferim alături de suferinţa autorului atunci când eroii sunt înfrânţi, dar nu simţim regret nici cât negru sub unghie atunci când împilatorii sunt pedepsiţi pe măsura faptelor săvârşite, chiar dacă deseori pedepsele aplicate mustesc de cruzime. Dimpotrivă, în acele clipe parcă simţim o satisfacţie rece şi nemiloasă, taman ca la auzul sentinţei pronunţate împotriva unui criminal deosebit de perfid şi periculos.

Stârnirea unor atari stări sufleteşti demonstrează cât se poate de limpede talentul descriptiv şi sugestiv al autorului. Dar mai demonstrează două lucruri: 1) Că sufletul nostru rămâne mereu însetat după bine, adevăr, dreptate şi frumos, adică după esenţele de sorginte divină; 2) Că în orice colectivitate există strâmbătăţi, aşa că tare ne-am mai bucura să vină, dacă nu un domnitor ca Vlad Ţepeş, atunci ori un cavaler al dreptăţii precum Don Quijote, ori haiducii lui Istrati, care – prin mijloacele lor juste şi neiertătoare – să încerce a îndrepta lucrurile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*