Cine scoate Librăria „Sadoveanu” din cultura română?

Există un dezinteres inconştient, să nu spun pervers, calculat, al clasei politice româneşti faţă de patrimoniul naţional. Tot ce este de rezistenţă, de temelie, trebuie compromis sau înstrăinat. Este o practică de amartaloi, cum îi numea Mircea Eliade pe satanizaţi, pe anti-români, pe buboaiele neamului. ICR e vioara întâi, care s-a autostigmatizat, numindu-l pe Eminescu “cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm”. De voi trebuie să ne debarasăm, buboaielor! Dar Băsescu a susţinut această monstruozitate, validându-l în post, cu încă un mandat, pe acest criminal moral cu nume de amartaloi, patapievici, care le ştie pe toate, de pildă, că “poporul român are structura fecalei”. Dar el, amartaloiul, ce fel de structura are? El, si cu alde Fecali, au fecalizat România.

A venit apoi blestemul cu „ofiţerii sub acoperire”, în care o paiaţă turcită a comprmis mizerabil demnitatea de ziarist. A anunţat că revine în presă. Ca ce (scuzaţi cacofonia)? Ca securist, ca turnartor? Mai e nevoie de o asemenea spurcăciune? Ea a transformat România în Ţara lui Turcăfleaţă. Toate buboaiele au ieşit la suprafaţă, râia s-a întins peste tot, cadavrul viu al României sângerează în continuare, fără leac, ca în junglă, fiindcă şi noul preşedinte nu are autoritate, fiind perceput de mulţi aşa cum am auzit în Cişmigiu, la “Izvorul Eminescu”, unde am văzut un bărbat care se închina şi lua apă. De ce va închiaţi?, l-am întrebat. Dar la cine să mă închin?!, zice. Eminescu ne-a învăţat multe, el e sfântul nostru, doar n-am să mă închin la Ciolannis, el ce ne-a învăţat? A venit peste noapte şi nu face nimic. Se plimbă ca Vodă prin lobodă, un Bulă plimbăreţ!

Guvernele post-decembriste care s-au succedat au făcut numai nenorociri. Mă refer la cultură. Tot ce guvernanţii nu înteleg sau nu le place, distrug. Cazul cinematografelor, de pildă, pe care guvernul le-a mătrăşit, le-a transformat în cârciumi, fără să ia în calcul că o ţară trăieşte prin tradiţie, prin repere. Tradiţia e terenul solid al unui neam, pe care se poate construi ceva nou, nu mlaştina, pe care noii veniţi o pun în loc. Un astfel de reper este cinema “Patria”, fost “Aro”, cu o mare tradiţie în cultura acestei ţări, cum am arătat într-o cronică specială. Nu poţi să dai la o parte astfel de monumente. Ce pui în loc? Doar jaful şi pustiul?!

Iată că acum se petrece altă nenorocire, cum am aflat recent, când mă pregătesc să-mi lansez Istoria Festivalului Internaţional „George Enescu”: primaria Capitalei a somat Libraria “Sadoveanu” să-şi închidă porţile, fiindcă, ferea, am sosit noi, proprietarii! Sunt opt, cu vechiul nume Bragadir în coadă. Unde or fi stat oare ei până acum? La Paris, desigur. Oricum, de numele Bragadiru se leagă un trecut de preţ, faţă de care ne plecăm. Sigur, mulţi au auzit de „berea de Bragadiru”, fiindcă primul proprietar a înfiinţat în comuna Bragadiru, de lângă Bucureşti, prima fabrică de alcool rafinat, apoi o berărie, o primărie, o şcoală şi o biserică. În capitală, în fosta piaţă Principesa Maria, Bragadiru a cumpărat zece hectare de teren, a construit o fabrică de bere şi un şir de palate. Clădirea fabricii, numită „Colosul”, cu gândul la Colosseum-ul roman, este monument istoric. Ea a devenit ulterior Palatul Bragadiru, care era şi un loc de recreare, dotat, pe lângă bancă şi restaurant, cu cinematograf, bibliotecă, sală de teatru, de concerte şi de bal, în buna tradiţie a epocii „belle epoque”. Un fel de mall, am zice azi. Pe adevăratul proprietar îl chema Dumitru Marinescu şi a fost o legendă, al treilea om cel mai bogat din Europa timpului său. Un film despre el, ar fi de-a dreptul hollywoodian, l-ar concura pe magnatul american Howard Hughes, devenit erou într-un film al lui Martin Scorsese.

Dar cum gândeşte guvernul, clasa politică în general, dacă gândeşte!, această problemă a retrocedărilor? Acesta ar fi un alt film. Pe care nu l-a făcut nimeni până acum. Nici americanii. E firesc ca proprietarul unui imobil să-şi reintre în drepturi, însă trebuie să existe şi aici un criteriu. Librăria “Sadoveanu” se identifică, în cei 65 de ani de existenţă, cu istoria literaturii române din această perioadă. Evenimentul s-a sărbătorit în acest an şi există un catalog aniversar detaliat despre el. 65 este vârsta Companiei de Librării Bucureşti, cea mai veche reţea de librarii a Capitalei, care a rezistat seismului schimbării, când librăriile nu au fost transformate în cârciumi, ca cinematografele. Compania a obţinut între timp privatizarea şi e pregătită să facă faţă concurenţei. Într-o ţară cu parlamentari semi-analfabeţi, dar milionari, există acest zbor deasupra cuibului de cuci al librarilor de la CLB, care fac cinste ideii de cultură. Este meritul fantastic al acestui colectiv, care constituie un reper în ceea ce priveşte „dragostea de carte”.

În cadrul CLB, Librăria „Sadoveanu” are un statut privilegiat, face parte din istoria modernă a literaturii noastre, fiindcă nu există scriitor român să nu aibă aici cărţi, iar contemporanii să nu-şi fi lansat aici măcar o carte, să nu participe la lansarea altor cărţi, să nu ia parte la dezbaterile care au loc în sala de lectură, care arată ca o bibliotecă vie, cu portretele multor scriitori în ramă. E o adevărată comoară. Directoarea Companiei de Librării, doamna Seba, un luptător al cărţii extraordinar, a numit-o „Kilometrul zero al culturii bucureştene”. Iar doamna Munteanu, care conduce această librărie de 45 de ani, spune ca Librăria „Sadoveanu” e un reper pentru toate librăriile. Nu numai din capitală. Librăriile sunt vitale pentru o cultură, costă şi puţin, librarii sunt plătiţi ca vai de lume, dar literatura nu ar exista fără ei. Dar acum totul se duce de râpă. În 1950 existau în Bucureşti o mie de puncte de desfacere a cărţii, azi mai sunt doar 46 de librării!

Am participat aici, la Librăria „Sadoveanu”, la zeci de lansări, adevarate sărbători, lansări memorabile. De fapt, aici i-am cunoscut pe Marin Preda, Octavian Paler, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Mircea Micu, D. R. Popescu, Romulus Vulpescu până la Puşi Dinulescu, Alex Ştefănescu sau Ion Cristoiu. Pe zeci, poate sute de scriitori români, mai în vârstă sau mai tineri. Eu însumi mi-am lansat câteva cărţi. Librăria „Sadoveanu” e un focar de cultură, geme de istorie. Dacă lansezi aici o carte, auzi parcă glasul înaintaşilor, care freamătă, care se bucură! Mi-aduc aminte de o lansare a lui Fănuş, când au fost prezente şi fetele mele, alias Indiggo Twins, pe care el le-a iubit tare mult (există şi cîteva poze care surprind acest moment). Ceea ce nu au putut să facă Uniunea Scriitorilor şi alte case ale breslei, decât în rare cazuri, adesea cu favoritisme, a făcut sistematic Libraria “Sadoveanu”, a fost casa scriitorimii, a susţinut mereu aprinsă flacăra literaturii române. Vitrinele ei erau presa vizuală, televizorul sau internetul, borna care arăta mereu care sunt noile apariţii şi cine îşi mai lansează cartea abia apărută?

O ţară fără un astfel de focar e mai săracă. La sărăcirea spirituală a poporului român lucrează cu mult sârg noii politruci, evident, cu bani grei de la UE. D-l Pasarelă Oprescu, de pildă, pune pe clădirea Librăriei „Sadoveanu” placa „Monument istoric 1923”, dar semnează Dispoziţia nr. 17 323 prin care cere evacuarea acestui sacru loc de cultură!

Cunosc bine viaţa librăriilor americane. Acolo, normal, toate sunt private. Totul e privat. Nu există stat, cum îl percepem noi. Nu există Ministerul Culturii. Nu există stat în stat, ca ICR. Dar America nu a trecut prin buldozerul comunist. Comunismul, la noi, a lucrat excelent, şi-a aplicat sistemul în toate detaliile. Abia azi se vede cât a fost de puternic, de bine orientat. Mai toate monumentele şi operele de valoare ale României aparţin statului. Statul comunist ce a făcut? A naţionalizat tot ce a construit burghezia României, a luat adică cu japca tot şi orice bun l-a trecut în propritatea sa. Aşa a făcut cu teatrele, cu muzeele, cu librăriile, cu orice operă de artă. Cum ar fi Cumniţenia Pământului. A venit o revoluţie nouă. Se spune că suntem într-un stat democratic. Normal, lucrurile se schimbă, cel care şi-a făcut casa şi i-a fost luată, trebuie să o primească înapoi. Dar există şi cazul când, între timp, casa a devenit un bun cultural. Câteva generaţii au muncit ca Librăria “Sadoveanu” să fie un astfel de bun. Aceşti oameni nu au nici o vină că istoria e nemiloasă, că lucrează împotriva lor. Şi ei se trezesc peste noapte că sunt doar victime. Iar proprietarii, călăii! Nu e normal. Nici pentru unii, nici pentru alţii.

Atunci de ce există vorba „patrimoniu cultural”, un cogea departament la Ministerul Culturii, dacă tot ce e patriomniu, monument istoric, este retrocedat? Casa Monteoru a Uniunii Scriitorilor s-a pierdut şi e în paragină. Zeci de monumente ale vechiului Bucureşti sunt în paragină. A existat şi o expoziţie, la Academie, cu soarta acestor clădiri, cum am arătat în art. Salvaţi arhitectura interbelică! Vechiul Bucureşti este, de fapt, abandonat înainte de a deveni muzeu. Şi Cumniţenia Pământului a fost retrocedată proprietarului, care o vinde, dar statul se spala pe mâini, nu e în stare să plătească, să treacă această operă într-un bun de patrimoniu naţional. Şi se va înstăina. Tot ce e valoare în România se va înstăina. Dacă nu s-a şi înstrăinat! Fiindcă nu există nici o preocupare în acest sens a guvernanţilor. Cum să mai recuperzi aceste palate, aceste focare de cultură? Nu se poarte. Librarii sunt daţi afară, trebuie să-şi găsească alte locuri de muncă. CLB a rezistat unui seism ca revoluţia din ‘89, a dovedit, în criza generală, că poate face minuni cu cartea, dar vine budozerul retrocedarii, care nu o iartă. De ce?

Nimeni nu a gândit cum să se facă istoria post-decembristă. S-a tot improvizat. Nu au existat nici un proiect, nici o viziune, nici un cap limpede. Nu s-a pus in loc de valori şi gândire decât jaful, corupţia, debandada. România actuală înaintează cu uriaşe pierderi materiale şi spirituale. Ba se pare ca pierderile o fac sa regreseze, nu să înainteze. La aceste lucruri delicate nu au meditat demnitarii, legiştii sau liber-schimbiştii.

Pentru salvarea Librăriei „Sadoveanu” nu mai există nici o speranţă, cred avocaţii. Sentinţa este definitivă. Cei opt proprietari Bragadiru vor primi imobilul. Cine se „spală pe mâini’ să scoată Libraria „Sadoveanu” din cultura română?!

Dar dacă aceşti proprietari sunt din alt aluat decât proprietarii noştri puşcăriabili? Dacă ei vor ca minunata librărie din centrul capitalei României să fie şi mai strălucitoare? Dacă ei dovedesc că au o morală înaltă, precum avea străbunul Dumitru Marinescu, un ctitor de opere culturale, nu precum pripăşiţii de azi, care au scos din limba română cuvântul morală? Iar doamna Munteanu chiar crede în minuni şi face un Apel către proprietari: „Ţinând seama de existenţa acestui monument istoric, de existenţa celor 65 de ani cât librăria noastră a fost un focar de cultură, îi rog pe proprietari să facă un act caritabil şi să prelungească existenţa librăriei cât de mult doresc dânşii. Fiindcă cultura nu se face cu mulţi bani. Ar fi un act moral din partea lor”.

A mai făcut acum vreo 20 de ani şi Liiceanu un Apel către lichele şi cu ce s-a ales? S-o fi ales cu ceva, dacă nu s-a întâmplat nimic. Dar doamna Munteanu nu-i Liicheanu şi probabil că simte mai departe, are un miros al culturii mai sănătos. Viitorul trebuie să aparţină artei şi literaturii. Dacă nu aparţine lor, nu va fi decât un morman de ruine, precum a ajuns Colosseum-ul lui Dumitru Bragadiru. A trebuit să aibă loc o revoluţie ca el să fie restaurat de urmaşi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*