Planuri și fraude…

Planul comunist, pe care l-a adus Ana Pauker de la Moscova, se înfăptuia punct cu punct în România ocupată de armatele ruseşti. Au schimbat guvernele până le-au comunizat complet cu oamenii lor, apoi au falsificat alegerile conform dictatului stalinist: nu contează cine şi cum votează, contează cine numără voturile. De fapt nici nu le-au mai numărat, doar le-au adunat, sigilat şi pus pe foc, pe urma au raportat ce li s-a spus să raporteze şi astfel BPD – Blocul Partidelor Democratice – adică blana de oaie sub care se afla lupul comunist, a câştigat alegerile cu 89,86 la sută.

Ce fraudă electorală, cum să voteze un popor întreg pe davai ceas, davai hazaica, haraşo tovărăşie, cum să votezi cu invadatorii care prin forţa armei luau tot ce vroiau din România, de la ceasuri de pe mâinile oamenilor la metalele preţioase din bănci şi mine. Cum să votezi cu cei ce băteau cu pumnul, într-un fel sau altul, în masa fiecărei familii româneşti, cu cei ce pe lângă exorbitantele despăgubiri au pus în funcţiune SOVROM-urile, nişte companii mixte cu numele, prin care exploatau absolut tot ce se putea lua din România: petrol, lemn, minereuri de aur şi uraniu. Acest popor român, care avea partide naţionale prin care se întregise naţiunea, a votat cu ţărănişti la ţară şi liberalii la oraşe, în proporţie de peste 80 la sută. Era normal să voteze cu partidele naţionale, aşa au şi votat, dar sub dictatura tancurilor comuniste a contat cine a numărat voturile, mai precis cine a fixat procentul de 89,86 la sută, ce este aproape de 90 la sută pe care le-a oferit Churchill lui Stalin. Cum se mai potrivesc de bine cifrele, ca scoase din pălăria lui Churchill care, după ce nici englezii lui nu l-au mai ales, a început să bată toba democraţiei împotriva cortinei de fier. Ce zdreanţă britanică.

După Conferinţa de pace de la Paris, în care delegaţia comunistă a României a fost dusă şi ţinută în lesa rusească, a fost o altă dezamăgire, mai corect, a fost o trădare din partea aliaţilor şi laşitatea delegaţiei române. Două voci au avut un strop de curaj, pentru care vor plăti, unul cu viaţa, Lucreţiu Pătrăşcanu pentru că a spus, un adevăr: ’’Transilvania a aparţinut şi va aparţine statului român în întregime’’ iar celălalt a ajuns la închisoare, Belu Zilber care le-a spus imperialiştilor anglo-americani ’’Sunt evreu şi comunist, nu ne lăsaţi complet în mâna ruşilor, căci nu numai că dispărem complet ca naţiune, dar va fi şi în detrimentul vostru, până la urmă’’ Ce previziune, ce veridicitate, ce evreu deosebit, căruia îi păsa de naţiunea noastră, în mijlocul căreia s-a simţit bine până la începutul războiului nebun, ce a înebunit lumea. De comentat, tăcerea absolută a marilor noştri aliaţi despre Basarabia şi Bucovina de Nord, impusă şi delegaţiei române.

De asemenea, la această conferinţă de pace, în care s-a vorbit la nesfârşit de marele sacrificiu al Armatei Roşi în război, nu s-a pus în discuţie, nu s-a fixat termenul de retragere din ţările eliberate a armatei sovietice, semn că armistiţiu nu aducea independenţă în aceste ţări, cu atât mai puţin României. După un an de la acest armistiţiu, Moscova ne-a luat şi Insula Şerpilor, în cadrul aşa zisului Tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc. Ce reciprocitate de hapsân ! Marele prieten de la Răsărit, are mii de insule în mările şi oceanele ce-i înconjoară imperiul, în tip ce noi aveam o singură insuliţă în Marea Neagră şi ne-au luat-o pretextând că era strategică pentru apărarea sovietelor. Belu Zilber a spus adevărul într-un ceas rău, începuserăm să dispărem ca naţiune sub Stalin din moment ce făcea ce vroia din România iar românii îi purtau tablourile la mitinguri şi strigau la comandă ’’Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus’’. Comunizarea stalinistă a continuat cu desfiinţarea partidelor naţionale, a monarhiei şi trecerea la Republică Populară Romînă, deci România devenea adjectivul unei oarecare republici populare şi se scria cu î din i. Privind înapoi, România monarhică a fost astrală sub Carol Întâiul şi Ferdinand Loialul, Întregitorul Naţiunii şi un dezastru sub dictatorul Carol Dezertorul şi fiul lui Mihaiţă Trădătorul lui Ion Antonescu şi al Armatei Române. Aşa i-a văzut bunicul meu, alde Bâtu, invalid din Primul Război Mondial, aşa îi văd şi eu, care m-am născut la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Şi nu suntem numai noi doi.

E adevărat, după dezastroasa invazie sovietică, mulţi şi-au pus ultima speranţă în el, parcă se înecau şi se prindeau de unicul pai ce plutea pe apă. Spunem că, speranţa moare la urmă, dar ştim că speranţa îi dezamăgeşte pe mulţi care speră ( Multos qui sperant, decipit spes – Plautus) Se scrie peste tot că a fost forţat să abdice, adevărat, era sub cizma lui Stalin, cu tot cu decoraţia care i-a dat-o, dar, înainte de forţare în sine au fost negocierile şi dichiseala finalului dintre Regina Mamă şi Petru Groza, istoricii ştiu asta, poporul ştie doar ca a plecat cu un tren încărcat, la fel ca şi tasu . Şi unde a plecat ? În Elveţia să fie aproape de băncile ei şi pentru încă un alt motiv. Petru Groza, în mod sigur, nu l-a ameninţat cu nici un pistol, asta e poveste de adormit copiii monarhiştilor, dar cu siguranţă i-a atras atenţia că dacă vrea să se bucure de ce i se dă voie să care cu el, să-şi ţină gura, strâns, strâns şi să nu se alăture mişcărilor anticomuniştilor români din exil. Regina Mamă a înţeles şi Mihăiţă a ascultat-o pe mămica lui şi de fiecare dată când personalităţi române din exil sau delegaţii de patrioţi români îi propuneau să se alăture luptei anticomuniste el refuza cu: ’’Nu pot, trăind în Elveţia, ce este o ţară neutră, trebuie să mă supun legilor ei de neutralitate politică’’ Se presupune, se deduce din fapte, că şi acesta neutralitate a fost motivul rămânerii în Elveţia, să amintim, de exemplu, că avea rude regale în Anglia, unde nu era neutralitate şi ar fi fost liber să se alăture românilor patrioţi. De asemenea, putea să-şi urmeze iubita mama în Italia, care s-a dus la Florenţa cu Vergoti cu tot. Adevărul este că Mihaiţă a iubit tronul, jucăria lui preferată, dar nu are, la fel ca mămica lui, nici un fel de sentimente pentru români. De această părere este şi Jean Ţăranu în volumul său memorialistic Amintiri animate, apărut şi la Editura ’’Danubius’’ în 2002 din Bucureşti.

Doctorul Jean Ţăranu, un român bănăţean, una dintre personalităţile de frunte ale românilor din Canada, distinct şi prin extraordinara sa biografii de emigrant, îndrăzneţ şi învingător prin toate primejdiile războiului prin care a trecut până ce a ajuns în Canada. Recomand memorialistica lui nu numai cititorilor dar şi unei case de film. Şi-a luat bacalaureatul la Timişoara şi a început Medicina la Sibiu, dar pentru că era legionar, după Rebeliunea din 1941 era şi el vânat pentru batalioanele de sacrificiu ale lui Ion Antonescu prin care trebuiau să-şi recupereze onoarea în faţa gloanţelor. A hotărât să plece în Germania unde a fost primit să-şi continue studiile şi pregătirea militară, pentru că la vremea aceia toate universităţile germane erau puse în serviciul războiului. În 1944 i-a venit rândul să facă stagiu de front ca soldat brancardier şi a fost trimis la o unitate de tancuri în Finlanda, unde presiunea rusească era foarte mare.

În această situaţie, generalul Mannerheim a cerut lui Hitler să se retragă din Finlanda pentru că trebuie să încheie un armistiţiu cu ruşii, care i-au copleşit. Din nefericire, în retragere, a fost rănit şi a ajuns în spital, unde a fost bine tratat, până în momentul în care Mihăiţă a întors armele împotriva germanilor, fără să facă acelaşi gest de onoare precum generalul finlandez. A fost ridicat de poliţia militară şi dus în faţa unui ofiţer care i-a spus motivul: România a întors armele împotriva Germaniei şi românii au devenit inamici Germaniei. Jean Ţăranu a rămas uluit. Ofiţerul i-a arătat şansele; ori jurământ de credinţă şi fidelitate Fuhrerului ori lagăr de prizonieri. A cerut o zi de reculegere şi gândire, a fost refuzat brutal, atunci a ales lagărul de prizonieri. În lagăr, erau câteva mii printre care şi mulţi români, el a fost repartizat la infirmerie. Într-o zi românii, fără să îşi fi dat acordul, au fost urcaţi în tren şi trimişi în Austria unde se forma Armata Naţională Română ce lupta împotriva Armatei Roşii, era deja 1945.

Armata Naţională Română, sub conducerea generalului Platon Chirnoagă, se forma foarte greu, primul ei regiment fiind deja decimat în confruntarea cu ruşii, iar cel de al doilea era lipsit de orice entuziasm să lupte pentru apărarea Germaniei împresurată de aliaţii dezlănţuiţi. Ideea dezertării plutea, toţi îşi vedeau singura salvare să cadă prizonieri la americani. Împreună cu un medic trece printr-un şir de întâmplări, ce dau fiorii morţi citindu-le, până cad în mâna americanilor. Inspiraţi se declară ’„french’’ şi americanii, fără întrebări, îi predau unei misiuni militare franceze, dacă se declarau români ar fi fost predaţi ruşilor, care direct în Siberia îi trimeteau, doar eram aliaţi. Medicul misiunii franceze i-a ajutat să ajungă la Paris şi războiul s-a terminat. Jean Ţăranu îşi continua studiile, înfiinţează Asociaţia Studenţilor Români cu puternic caracter anticomunist. Aici am vrut să ajung, Asociaţia studenţilor români a făcut o delegaţie care a mers la Regele Mihai, ’’cu propunerea de-a patrona întreg exilul românesc la luptă împotriva comunismului şi al eliberării României’’ Regele era în luna de miere la Florenţa şi delegaţia a aşteptat patru zile să fie primiţi în audienţă. În a patra zi li s-a comunicat că M.S. nu îi poate primi în audienţă, fiind în luna de miere, nici nu se implică în asemenea acţiuni, până ce nu se consultă cu şefii statelor libere (!) A fost o profundă dezolare pentru delegaţie, pentru toată asociaţia studenţilor români din Paris. Au fost critici aspre, Jean Ţăranu le prezintă corect şi îşi aminteşte că la recrutare a jurat credinţă ţării şi regelui, care la rândul său a jurat credinţă ţării şi poporului, dar refuză să conducă lupta de eliberarea a României. Ce mişel. Cu toţii ştim că singura lui legătură cu românii erau nişte rare întâlniri protocolare sterpe cu anumiţi români şi să le trimită acelaşi mesaj banal de Anul Nou. Afară de acestea, trebuie menţionată legătura sale strânse cu Alexandru Creţianu, Grigore Niculescu Buzeşti şi Constantin Vişoianu ce puseseră mâna pe Fondul Naţional pe care Ion Antonescu la depus Union de Banques Suisses.

Fondul Naţional, era un fond special de ajutor pentru românii din străinătate ce se vor dărui cu determinare patriotică împotriva comunismului rusesc ce vor cotropii România în cazul pierderii războiului. Ion Antonescu, după dezastrul de la Cotul Donului şi Stalingrad a prevăzut înfrângerea Axei şi a pregătit acest fond special de 20.000.000 de franci elveţieni şi o lista de 200 de personalităţi române ce să obţină viza pentru Elveţia, în cazul ocupării României. El rămânând la datorie până în ultima zi, când Regele Mihai la chemat la palat să-l aresteze şi să-l predea duşmanilor ţării, un fapt asemănător nu mai este consemnat în istorie. Ajuns în Elveţia băncilor, Mihăiţă s-a interesat şi de acest fond special, absolut ca persoană neutră politic, dar economic mult interesată. Fondul special a fost sfâşiat de hienele monarhice. Depravând o clasă de scriitorii şi ziarişti naţionali de fonduri necesare pentru tipografii şi publicaţii pro-româneşti, anticomuniste, depravând studenţii eminenţi şi patrioţi de burse atât de necesare emancipării lor pentru România. Ce bine că l-au împuşcat pe Ion Antonescu, nu a mai văzut şi tâlhăria asta.

Ex-rex-ul Mihăiţă, după 1990, s-a întors în România cu dorinţa de-a merge la mormântul bunicilor săi. La început Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman – Neulander l-au dat afară, ca pe un câine străin, greşind rău pentru că ei erau deja în marcant declin în faţa poporului român şi prin nesocotinţa lor au mărit prestigiul regelui în mass-media care le era potrivnică. Când gloata oportunistă de la putere – ochlocraţia – şi-a dat seama de greşeală i-au acceptat imigrarea în România, ex-rex-lui nu i se potriveşte termenul de repatrierea dintr-o seamă de motive, a prins rădăcini de buruiană şi-a început să-şi aducă aminte şi să pretindă toate averile coroanei regale româneşti. Între timp românii s-au săturat de ochlocraţia lui Iliescu ca de varză acră putredă şi fără o opoziţi fermă şi ofensivă au căzut în basmul politic Monarhia salvează România !Românii slabi cunoscători ai istoriei, încă confuzi după brusca decompresiune din comunism, au greşit lamentabil pentru că nu au luat soarta ţării în mâna lor, ei trebuiau să salveze România, fie republică sau monarhie, în nici un caz preşedinţii de teapa lui Iliescu sau Constantinescu sau cu regi de genul lui Mihai, fiul lui Carol al Doilea. Delăsători de felul lor, românii, nu au dus revoluţia timişoreană până la capăt, iar Providenţa nu a vrut să ne mai dea un Carol Întâi sau un Ferdinand Loial, nici măcar un preşedinte cu spirit românesc şi caracter ales

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*