…Ca pe proprii tăi copii, răspunzi fără să clipeşti şi ţi se pare cel mai firesc lucru din lume. Numai că, dacă avem în vedere că Flaubert credea că el este Madame Bovary, atunci avem de-a face cu un act de narcisism. Or, scriitorii, în bună măsură, suferă de această boală: se risipesc prin personajele lor, se lasă iubiţi, se lasă urâţi, se lasă insultaţi de dragul lor. Ne scoate din impas eseistul Sorin Lavric care scrie: „Dacă sub unghi artistic e o gafă să identifici autorul cu personajele sub unghi spiritual contopirea e firească: naratorul e chiar autorul proiectat în personaje, acelaşi spirit înscenând întregul vodevil” („România literară”, nr. 31, 31 iulie 2015).
Dar asemenea situaţii le întâlnim destul de rar. De obicei se simte de departe cum autorul stă ascuns, cu mai multă sau mai puţină abilitate, în spatele personajelor. De aceea, ne-am obişnuit să amestecăm viaţa autorului cu existenţa personajelor, găsindu-le ca martori ai acesteia. Doar că există autori care îşi tratează personajele cu aceeaşi măsură rece, distantă, raţională, ca şi cum n-ar fi fost creaţiile lor. Naratorul consemnează fără nici o tresărire ceea ce se întâmplă în lumea lor. Comentează din când în când evenimentele reţinându-şi orice tresărire sentimentală. Notează corect, precis, în detaliu fiecare moment al desfăşurării naraţiunii; fiecare detaliu, semnificativ sau fără nici o calitate, lăsându-ne pe noi, cititorii, să evaluăm, cu aceeaşi măsură rece, distantă, astfel încât se încheagă o cronică obiectivă a derulării epice.
În acest fel îşi tratează Iulian Chivu personajele din volumul de proză scurtă „Celălalt Ioan” (Ed. Sitech, Craiova, 2015). Naratorul este doar „secretarul” autorului, consemnând cu acribie evoluţiile narative şi, odată cu acestea, psihologiile personajelor. Este o experienţă care merită atenţie fiindcă postmodernismul a eliminat autorul, dar a păstrat naratorul implicându-l în text până la pierderea calităţilor sale. A rezultat un text care pare a se scrie pe sine. Or, Iulian Chivu, cunoscut etnosof, cu cercetări în filosofia spirtului tradiţional şi transformările sale moderne, revine oarecum asupra formulei şi îi redă altă consistenţă. Păstrează însă acea perspectivă care poate să-i ofere imaginea corectă a textului prin notaţiile naratorului. A lăsat autorul într-o veghe creatoare, dându-i posibilitatea să descopere noile forme ale ficţiunii care pierde teren în faţa realului descris de narator. Distanţarea de propriile-i personaje a produs efectul oglinzii în care imaginea este identică cu originalul dar este o ficţiune.
Povestirile din acest volum nu întâmplător se petrec într-un oraş de provincie atins de toate metehnele provincialismului. Nu întâmplător povestirea care deschide cuprinsul volumului ţine locul unui „introduceri” în peisajul acelui spațiu unde toţi locuitorii (personajele) trăiesc laolaltă o mare singurătate. Deşi toate întâmplările, toate evenimentele, chiar şi toate propoziţiile sunt cunoscute de toţi, Sică trăieşte sub „aura singurătăţii”. Nu mai crede în nimic şi-n nimeni, (deşi în comunitate există un profund sentiment religios), îşi numără zilele, aşteaptă pensia de la o lună la alta, mai bea o votcă şi în final se întreabă: „Cine mai ascultă astăzi Vivaldi?” Astfel, singurătatea lui se dovedeşte a fi formală, pentru că el, personajul, este foarte atent la mersul lumii pe care-l critică sau pur şi simplu îl respinge. Miza scriitorului Iulian Chivu capătă putere generală, iar naratorul îşi poate permite să noteze cu luciditate trecerea în altă lume şi sfârşitul celei cunoscute. Iar noua lume începe să se construiască „allegro vivace”, adică prin venirea noului constructor care modernizează casa bătrânului ceasornicar (inutil ca meserie şi vârstă), spărgând liniştea patriarhală a cartierului şi dând alarma schimbărilor. Scriitorul Iulian Chivu îşi obligă autorul să aleagă între vechi şi nou, iar naratorul, mai iniţiat, lasă finalul deschis.
Dar poate cea mai izbutită demonstraţie a modului în care autorul transformă ficţiunea în real este cuprinsă în povestirea „Celălalt Ioan”. Aici, mă grăbesc să spun, naratorul trece în planul al doilea, notează fiecare clipă a acestui proces spectaculos fără însă a avea posibilitatea de-a interveni. Este chiar obligat să noteze: „Lipseşte realitatea. Ticăitul acesta e doar o fărâmă de realitate. Dar e una esenţială. Răbdarea nu e realitate, e doar o relaţie a sinelui cu exteriorul – o calitate”.
Este limpede cum realitatea revine ca o apă liniştită şi pătrunde în ficţiune, în vis. Ioan este martorul autorului. Încet-încet trece dintr-o dimensiune în alta şi, ne asigură autorul, se bucură nespus. Timpul petrecut la „reanimare” îl convinge pe narator să aibă grijă de fiecare detaliu: ieşirea din vis prin percepţia timpului, intrarea în realitate prin imaginile erotice oferite (şi visate mai întâi) de Ioan în relaţie cu Veronica; asistenta îl asigură că „un accident vascular nu e fatalitate” (realitatea nu eşuează în ficţiune, dar nici nu poate exista de una singură, ci doar alături de ficţiune).
Dar nu numai atât. Cu o precizie de ceasornicar care a descoperit cum stă timpul în ceasuri, scriitorul Iulian Chivu îşi înzestrează personajele cu un statut cultural complex. Livrescul devine o artă pe care naratorul o foloseşte cu îndemânare. Fiecare eveniment în parte are alăturate o seamă de trimiteri la acte artistice similare, provocând comparaţia. Sau, altădată, antiteza prin recurgerea la un alt autor care a dezbătut aceeaşi idee cu un alt narator în serviciu. Ceea ce îndeobşte poartă semn de întrebare, cu o tehnică studiată, Iulian Chivu preface în metodă de investigare. Personajele sale nu sunt doar nişte purtătoare ale pasiunilor explozive, nişte fiinţe fortificate de idei şi întărite de sentimente, sunt, până la urmă, purtătorii unei culturi solide cu care se deosebesc de tot ceea ce ştim despre noi înşine. Deşi vin din „pătura de mijloc”, prin cultura lor, personajele urcă sub ochii noştri înspre primul departament social (în fapt, aspectul social este vag ilustrat, aproape ignorat de autor) în condiţiile provinciei care naşte şi ia oameni, ca să evocăm părintele naratorilor. Or, aceste personaje pot ieşi peste graniţă, iar autorul nu ezită să le mute împreună cu autorul în alte ţări, în contact cu alte culturi. Scriitorul român n-a prea avut această îndrăzneală reţinut de veşnicul „complex” al „culturilor mici”; a preferat să-şi păstreze personajele în graniţele naţionale, deci în atmosfera naţională şi în sistemul de valori naţionale. Schimbarea presupune contacte cu alte mentalităţi, cu alt fel de-a simţi, cu alt sistem de-a înţelege lumea şi oamenii ei. Personajele lui Iulian Chivu se întorc după o vreme, cu nostalgia locului, încearcă să corecteze trecutul sau să-l recupereze. Tudor şi Anica Trandafir (Anette Rosier) devenită o celebră soprană îşi reia adolescenţa de unde a lăsat-o prin întoarcerea posibilă acum, adică din acel loc despre care Noica ne asigură că-l avem în simţuri. Matei se căsătoreşte cu Nataşa împotriva sentimentelor pe care le nutrim pentru ruşi. Nu este doar o simplă reactivare a unei „mode” din trecutul apropiat, când studenţii români se întorceau căsătoriţi de la studiile din Moscova, ci o relaţie care de astă dată este susţinută de globalizarea fiinţei umane după experienţa naţională când contează mai mult calitatea fiinţei decât locul de unde vine. Astfel, românii intră şi ies din alte culturi, dar întotdeauna păstrându-şi calităţile, profilul psihologic stabilite de istorie.
Aşa fiind, autorul şi naratorul Iulian Chivu este un scriitor mereu surprinzător. Îşi urmăreşte şi-şi urmează personajele cu răceală; le interoghează cu cruzime; le supraveghează continuu; le înzestrează cu toate calităţile necesare pentru a intra în galeria celor remarcabile; le dăruieşte tot ceea ce este necesar pentru a duce o viaţă plină şi curată; la dăruieşte un destin exemplar; în sfârşit, la iubeşte din tot sufletul, prefăcându-se că-i sunt indiferente. Acest joc al iubirii şi al întâmplării dintre autor şi narator te ţine încătuşat în textul său alături de personajele sale, ca pe un Ioan care are marea şansă de-a reveni din ficţiune în realitate şi din realitate în ficţiune.
Lasă un răspuns