Maica pălmuită…

În ultima vreme întâlnesc, din păcate, tot mai mulți concetățeni, în special tineri, care spun, cu hotărâre, fără nici o jenă sau remușcare: „- Mi-e rușine, că sunt român!” Zilele trecute, aflându-mă la poștă, înaintea mea era un tânăr ca de vreo douăzeci și cinci de ani, care venise să plătească o taxă către o instituție oarecare. Oficianta i-a spus, respectuos, că acea taxă trebuie plătită la ghișeul instituției respective, fiindcă poșta nu are contract să preia plățile de acel gen. Nimic mai civilizat, ca model de comunicare. Totuși, tânărul a izbucnit, ca un cazan sub presiune: „- Sunt de doi ani în Germania, dar în viața vieților mele nu mai vreau să aud de România și de porcăriile de aici!” A făcut stânga împrejur și a plecat, lăsându-ne pe toți, clienți și funcționari, stupefiați. Pe alții îi aud înjurându-și țara, fiindcă sunt nemulțumiți de anumite situații, de anumiți oameni, de anumite realități.

De câte ori asist la astfel de cazuri, am aceleași trăiri ca atunci când un fiu își înjură sau își bate părinții, ca atunci când aud pe câte un rătăcit înjurând de cele sfinte. Mă întreb mereu, de unde până unde atâta lipsă de respect, de dragoste de patrie, atâta indiferență și dușmănie față de propria țară? Parcă cineva din umbră urmărește să cultive în mod sistematic asemenea sentimente și atitudini. Parcă cineva promovează prin mijloacele de presă tot ce-i mai urât, mai reprobabil, în societatea românească, cineva scoate pe gard, în văzul lumii, tot gunoiul, toate cârpele adunate de prin bălegar, pentru a trezi repulsie, dispreț. Un hoț de buzunare prins în flagrant este mediatizat zile în șir pe aproape toate posturile de televiziune, în multe ziare, dar despre copiii olimpici, despre inventatorii români și oamenii de cultură, de artă, de știință nu se spune mai nimic, încât ne vine să ne întrebăm dacă aceștia mai există în peisajul societății românești. Să fie familia de vină, fiindcă nu cultivă dragostea de patrie odraslelor? Să fie școala de vină? Să fie autorii de manuale de istorie, că nu fac din disciplina aceasta o poveste frumoasă, care să înflăcăreze, să trezească sentimente de mândrie și de dragoste față de înaintași? Să fie Biserica de vină? Să fie de vină clasa politică? Alte instituții? E greu de spus că una dintre acestea sau toate la un loc. Tocmai de aceea, voi încerca, într-un modest serial de articole, să analizez fenomenul, ca o datorie sfântă ce-mi revine în calitate de preot și de cetățean. Este un semnal de alarmă, pe care vreau să-l trag către toți intelectualii români, către toți oamenii de presă, către toți oamenii politici, să facă fiecare ce depinde de el însuși, pentru a replanta și a reclădi în sufletul concetățenilor noștri, în special al celor tineri, sentimentul patriotic, dragostea de țară, pentru că altfel, într-un viitor nu prea îndepărtat, țara și națiunea sunt în pericol. Ceea ce încă mai putem face azi, e prea târziu să mai facem mâine.

Patria este mama, este tata, este bunicul, bunica, frații și surorile, rudele, prietenii de joacă, colegii de școală, colegii de muncă, cunoscuții, consătenii, concitadinii, toți cei care trăim între granițele statului român, toți cei care suntem departe de fruntariile țării, dar păstrăm în suflet dorul de cei scumpi rămași acasă, ori duși spre alte zări. Patria este casa părintească în care ne-am născut și în care am copilărit, în care am trăit bucuriile și tristețile alături de cei dragi ai noștri, este curtea casei în care ne-am jucat la umbra nucului sădit de stră-străbunicul cu frații, cu vecinii, cu jucăriile noastre atâtea câte au fost, cu cățelul, cu pisica, cu bunica. Patria este grădina casei în care am văzut primele flori, primele albine, din care am gustat primele fructe sau legume. Patria este părculețul dintre blocuri cu cele câteva băncuțe și alei, pe care se joacă cei mici, se plimbă adulții. Patria este grădinița în care învățăm alfabetul vieții, colegii, băncile, educatoarea, jucăriile de tot felul. Patria este școala cu toate treptele ei, învățătoarea, profesorii, colegii mai mari sau mai mici, clipele de bucurii și de necazuri inerente vieții de elev, de student. Patria este covorul de câmpii, de dealuri, de munți, de văi și de piscuri împodobite de păduri seculare, de livezi cu pomi, de podgorii de vii, de culturi de cereale de tot felul, de râuri și pâraie. Patria este Dunărea și marea, este pământul cu toate bogățiile ascunse în sânul lui, este cerul cu stelele, turmele de vite domestice și sălbatice, păsările și peștii. Patria este limba românească plămădită și adusă prin veacuri de multe-multe generații ca un cadou sfânt pentru noi și pentru urmașii noștri.

Patria este cântecul popular, este doina care ne răscolește sufletul, este portul românesc atât de minunat, este jocul nostru care ne avântă spre înălțimi, este credința creștină, care ne-a dat speranța și tăria să pășim prin veacuri. Patria este biserica din sat, din cartier, mânăstirea dintre munți, cimitirul cu crucile și amintirile din el. Patria este hora din vatra satului, sărbătorile, hramurile, nedeile, rugile. Patria este istoria noastră de milenii, este lungul șir de eroi știuți și neștiuți, care au sfințit cu sângele și oasele lor pământul țării. Patria este slova cărților, sudoarea ostenitorilor într-ale culturii și artei. Patria este poezia, muzica, literatura, pictura, sculptura, teatrul, știința românească și reprezentanții lor, care s-au înscris demult în universalitate.

Cel care înjură Patria, cel care spune că-i este rușine că s-a născut român este un sărman orfan, copil de prin canale, copil al nimănui, sau, mai rău, o brută care-și pălmuiește Mama.