Tradiţia unei galerii de elită: Rosenberg & Co Gallery…

Există câteva galerii de artă cu tradiţie la New York, cu rădăcini în arta secolului 19, precum Arnot şi Rosenberg. Dacă despre prima am scris şi am avut cinstea ca un articol de-al meu să fie inclus în catalogul de prezentare al galeriei, acum mă voi opri la Rosenberg & Co Gallery, de pe 66 St., o galerie care cultivă, exact ca Arnot, clasicismul modern, artişti care au pus bazele artei moderne şi alţii care continuă această tradiţie, precum Maureen Chatfield, care a expus într-o manifestare numită simplu Paintings.

Urmând o tradiţie de familie fantastică, Rosenberg Gallery cultivă valorile. La expoziţia amintită am putut admira lucrări de Picasso, Max Ernst şi Yves Tanguy, dar şi de Reuben Nakian, Robert Marc, Morris Barazani, Balcomb Greene sau Henri Laurens, majoritatea francezi, cu influenţe din Braque şi Léger. Dar şi din abstract expresionişti. Rosenberg a dovedit că are în colecţia sa rarităţi, de la grecoaica Sophia Vari la vietnamezul Nguyen Cam sau rusul Oleg Kudryashov, toţi trecând prin creuzetul artei americane. Cele mai multe tablouri sunt colaje, adică sinteze de imagini juxtapuse. Evident, amprenta franceză este dominantă, fapt care se datorează moştenirii culturale. Galeria actuală, condusă de Marianne Rosenberg, are în spate o tradiţie copleşitoare. Străbunicul său, Alexandre Rosenberg (decedat în 1913), era colecţionar de antichităţi, cu galerie la Paris în 1878. Ca apoi să promoveze impresionismul, pe artişti de prestigiu, cum ar fi Paul Cézanne, Edouard Manet şi Vincent van Gogh. Fiii lui Rosenberg, Paul (1881-1959) şi Leonce (1878-1947), s-au ocupat şi ei de artă şi, prin 1908-1910, au fondat galerii separate la Paris. Galeria lui Paul avea să cunoască o strălucire deosebită în anii 1920 -1930, reprezentându-i pe artişti precum Georges Braque, Marie Laurencin, Fernand Léger, André Masson, Henri Matisse şi Pablo Picasso, pe care l-a reprezentat timp de peste două decenii. În 1935, Paul a deschis un al doilea spaţiu în Londra pentru a atrage un public internaţional aflat în creştere. Între aceste două locaţii, Rosenberg a devenit una dintre cele mai importante surse pentru cunoaşterea picturii franceze din secolele 19 şi 20. Tot el a început să introducă lucrări în muzee din Europa şi Statele Unite ale Americii.

În 1940, din cauza atmosferei antisemite generate de al doilea război mondial, Paul Rosenberg şi familia să s-au mutat la New York. Aici, Paul a continuat munca de dealer, înfiinţând Paul Rosenberg & Company, cu un spaţiu de galerie pe 57 East Street, iar mai târziu pe 79 East Street. Fiul lui, Pavel, Alexandre P. Rosenberg (1921-1987), a rămas în Europa, inrolandu-se în forţele armate franceze.  În 1946 însă, el s-a alăturat galeriei din New York pentru a continua moştenirea tatălui său ca dealer şi colecţionar, devenind în 1962 preşedintele fondator al celebrei AADA (Asociaţia Dealerilor de Artă din America). Iar o dată cu lansarea firmei Rosenberg & Co., galeria reînnoieşte tradiţia, punând accentul pe cele mai înalte standarde de cunoaştere şi expertiză, care au fost cultivate peste generaţii de familie. Şi azi galeria conservă acest spirit, cultivă cele mai importante realizări ale artei moderne, dar lucrează şi cu artişti contemporani, cu angajamentul de a continuă moştenirea familiei.

În acest spirit se încadrează şi recenta expoziţie semnată de Maureen Chatfield. Cu adevărat, tablourile ei  amintesc de repere clasice, par déjà vu, contra curentului. În timp ce în celelalte galerii domină kitsch-ul, instalaţiile, fotografiile, experimentele de tot felul, aici vedem ce am mai văzut, un clasicism eliberator, liniştitor, care vine din tradiţia pură a artei, din împărăţia liniei şi a culorii. Tablourile lui Maureen amintesc izbitor de abstracţionismul francez, de căutările avangardiştilor, dar şi de creaţia unor clasici moderni americani, precum Helen Frankenthaler, de pildă, abstract expresionişti fiind cu sutele şi miile în America.  Unii o apropie de Paul Klee şi de Willem de Kooning, însă Maureen cred că este ea însăşi, opera să are o copleşitoare unitate, iar asocierile sunt inevitabile, întrucât mediul creator american este un suport comun.  Deşi abstracte, pânzele au o epică a lor conferită de titluri, cum ar fi Middle Earth / Pământul de mijloc, care sugerează un vapor naufragiat, într-o mare verde, care uneşte cerul cu pamntul. Culorile sunt spectaculoase, şocante, uneori având aceeaşi tonalitate, că seria de gri-uri din Moontide, că verdele din Hither and Yan sau roşul din Right aş Red, altele foarte contrastante, că în Boulder Hill, Number Nine, Left Out sau Over It, care aminteşte izbitor de suprematismul lui Malevich. Cineva îl amintea şi pe Basquiat, sigur, are dreptate, liniile amintind de grafismul său.

Interesant cum artista ştie să utilizeze negrul, să sugereze anumite relaţii între culori, devenite personaje. De altfel, toate tablourile au o epică a lor, par născute din trăiri concrete, care apoi sunt abstractizate, create ca să li se şteargă orice urmă de concreteţe. Mai rămâne însă câte un cap, câte o formă umană pe o targă, cu o legătură spre un vas care sugerează toaletă, că în remarcabilul tabloul Joy Ride, adică Plimbare cu maşină. Evident, ironia străbate prin aceste abstracţiuni, nu poate fi complet mascată. Toate titlurile conţin astfel de ironii lingvistice. E admirabil ceea ce vedem. Vedem arta în modernitatea ei originară. Dar am discutat cu unii vizitatori, care strâmbau din nas, nu le plăcea, spuneau că e déjà vu, că nu-i interesează. Aceştia erau „parangheliștii”. Şi la vernisajele americane, că la orice vernisaj de pe pământ, există două categorii de vizitatori, una alcătuită din invitaţii galeriei şi ai artiştilor care expun, cealălaltă din „parangheliști”, dintr-un număr de circa 20 de băgători de seama, nelipsiţi de la orice vernisaj important. Fiindcă ei se cred foarte importanţi. Sigur, aceşti nelipsiţi sunt inevitabili, că muştele. Oriunde există un vernisaj, la Roma, Veneţia, Paris, Marseille, Londra sau Lisabona, ei apar şi lasă impresia că sunt acolo de când lumea. Dacă nu ar fi ei, nu ar fi nici arta! Aşa cum resturile/gunoaiele au produs gunoierii. De fapt, cine a foast mai întâi, gunoiul sau gunoierul? Parangheliștul sau artistul?

Lipitori, care n-au creat nimic, dar se pricep la vorbe, se cred cei mai pricepuţi diagnosticieni ai artei, băgăcioşi nevoie mare, fiindcă nu e nici un judecător precum cel din Chinatown, care să le taie nasul. Dau lecţii, privesc totul de sus, fiindcă li se permite, fiindcă galeriștii le fac tămâieri, de parcă de relaţiile lor iluzorii depinde soarta galeriei şi a artiştilor! E o situaţie jalnică să vezi cogea galeria istorică, în frunte cu tot staful ei, cum stau sluj în faţă unor neica-nimeni.

Semnificativ este şi faptul că nimeni nu priveşte tablourile expuse. Pe toţi îi interesează bufetul. Şi apoi stau cu spatele la pereţi şi „talk about”, adică ciripesc între ei, expoziţia e un pretext ca aceşti neica-nimeni să se reîntâlnească şi să tot discute despre aceleaşi nimicuri, iar acum despre mariajul homosexualilor sau despre cum racheta Horizons a transmis fotografii ale planetei Pluto. „Ştii, dragă, că sonda asta a fost lansată acum nouă ani şi a parcurs cinci miliarde de mile degeaba?”. „De ce?” „Fiindcă a dat numai de munţi de gheaţă. O planetă ice-cream. Nu poate fi locuită. Puteau să mă întrebe pe mine, că le spuneam că aşa e, fără să fie nevoiţi să bage atâta bănet în ea”. „Dar n-au băgat mulţi, că e micuţă, cât un pian!”.

Biata artă a lui Maureen Chatfield nu mai există, artista stătea retrasă într-un colţ al galeriei şi medita probabil la Istoria artei.  Oricum, trebuie să ştie că arta ei reprezintă o treaptă superioară a acestei istorii şi că nu este nici un păcat să faci ceea ce s-a mai făcut. Prin ea, prin arta ei, istoria artei rezistă, fiindcă e bazată pe linie şi culoare. Şi pe ceea ce este esenţial, pe diferenţa prin repetiţie. Totul este de o autenticitate profundă, spectacolul coloristic are o personalitate evidentă. Iar cum este expoziţia, este şi galeria care o reprezintă. Galerii că Rosenberg sunt puţine, dar ele conservă reperele adevăratei culturi plastice.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*