Crinul Getic Împărătesc

Simbolurile florale au traversat istoria popoarelor, cu simplitatea și frumusețea lor. De la civilizațiile antichităţii greceşti, asiatice, sau sud-americane, florile au avut întotdeauna ceva de spus. La sfârşitul secolului XVI ia naştere tradiţia oferirii  de flori de  Sfântul Valentin (Ziua îndrăgostiților) când,  la  o  recepţie  dată  cu acestă ocazie, una  dintre fiicele lui Henric al IV-lea, a cerut ca fiecare tânără să primească câte un  buchet de flori din partea tânărului pe care l-a ales să-i fie „Valentin”. Lady Mary Wortley Montague, soţia  ambasadorului englez  la Constantinopole, introduce  în anul 1718 codul  florilor  în  Europa, cu ajutorul cărora  poate  fi transmis orice mesaj: de protocol, de prietenie, de pasiune arzătoare, de  reproş sau  chiar de  pronunţare a unei  rupturi.

Naşterea şi oficializarea acestui cod  de  simboluri  s-a  produs însă  în  secolul  XIX, odată cu apariţia legendarului best seller franţuzesc  „Limbajul florilor”, scris în 1819 de Louise Cortambert, sub  pseudonimul Charlotte de la Tour. Interesul pentru acest subiect atinge apogeul  în epoca  victoriană, când Kate Greenaway publică în Anglia  prima carte  despre codul  secret al florilor, în 1884. Deşi iniţial  simbolistica florilor a avut  forme  diferite de la o  regiune sau  de  la  o  ţară  la alta, ba chiar opuse în anumite cazuri, întrepătrunderea valorilor   între    culturi   a   facilitat „împrumuturi” în ambele  sensuri,  rezultând un aproximativ unic  limbaj  al florilor,  „vorbit” azi pe toate meridianele Terrei. Astăzi, când  vrei să alegi o plantă de  apartament sau  un  buchet de flori drept cadou, e bine  să ţii  cont  de  semnificaţiile florilor, mai  ales  dacă  ai un  mesaj special   de  transmis. Dintre toate florile, mai special poate fi Crinul. El este un simbol al purității, al perfecțiunii, al milei și maiestății în cele mai multe culturi. Crinul a simbolizat odată lumina și principiul masculin, datorită formei falice a pistilului său. În mitologia greco-romană, floarea este sacra pentru Hera, deoarece se spunea că a fost stropită cu laptele ei, iar pentru Artemis fiind un semn al virginității sale. Potrivit tradiției creștine crinul s-a născut din lacrimile de regret vărsate de Eva când a părăsit Grădina Raiului. În iconografia creștină, crinul este mai mult asociat cu Fecioara Maria și astfel și cu arhanghelul Gabriel, care este pictat ținând un crin în mână, în timpul Bunei Vestiri, simbolizând castitatea, dar și Iosif este pictat uneori cu un buchet de crini înfloriți în mână. Tulpina crinului simbolizeaza religiozitatea Mariei, frunzele — umilința ei, petalele albe — virginitatea, iar parfumul – divinitatea ei. Această floare a devenit un atribut al tuturor sfinților. Christos este pictat uneori ca judecătorul lumii cu un crin în gură, în acest caz floarea reprezintă îndurarea, în timp ce un crin împreună cu o sabie simbolizează inocența și vinovăția. Crinul era emblema regală a Bizanțului (Constantinopol; Cea de a doua Romă), dar și a Franței. Gladiola este uneori considerată un crin stilizat. Cu cele trei petale ale sale, crinul simbolizează Trinitatea și virtuțile triple ale dreptății, speranței și carității. Irisul (sauStânjenelul) și crinul au simboluri identice, ambele reprezentând lumina și speranța. Datorita frunzelor sale ascuțite, stânjenelul poate fi numit gladiolă și este emblema durerii Fecioarei Maria.

Floarea a fost numită după zeița greacă a curcubeului căreia i-a fost dedicată și poate simboliza puntea dintre Dumnezeu și om. Pentru chinezi, stânjenelul simbolizează afecțiune, grație și frumusețe solitară. Simbolul „Fleur – de – lys” (sau „Fleur – de – lis”), ce înseamnă în limba franceză „floare de crin”, este un simbol heraldic floral mult folosit. Acest simbol prezintă un crin sau lotus stilizat, simbolizând per­fecțiunea, lumina și viața și este simbolul regilor Franței. În legenda fran­ceză ce îl menționează, un înger i-a dat un crin de aur lui Clovis, împăratul merovingian al francilor, când acesta s-a convertit la creștinism, în anul 496 d.Hr., ca simbol al purificării sale. Se spunea că atunci, Clovis a adoptat acestă emblemă, inspirat și de nuferii fluviului Rin, care l-au îndrumat spre un vad ferit pe unde a putut să treacă apa și să obțină victoria în bătălie. Din secolul al XII-lea crinul a devenit simbolul regalității fran­ceze. Louis al Vll-lea l-a folosit pe scutul său și se crede că „lys” este de fapt o prescurtare de la „Louis”. Între anii 1340 și 1801, regii englezi au folosit și ei această em­blemă, dar pe hainele armatei, simbolizând astfel revendicările lor la tronul țării vecine, Franța. Deoarece simbolul este alcătuit dintr-un crin triplu, floarea de crin poate reprezen­ta de asemenea și Trinitatea Sfântă, pe Fecioa­ra Maria, Creația și Regalitatea, precum și trupul bărbatului, mintea și sufletul acestuia. Asam­blarea acestui simbol floral trinitar pe capătul unei sulițe îi oferă noi valențe, de putere marțială masculină. Floa­rea de crin este și simbolul orașului Florența, cunoscut și ca „orașul crinilor”.

Acest simbol floral milenar getic – Crinul Împărătesc – reprezentat de un crin sau un lotus stilizat, este semn al Fiului – Floare, al Zeului Nefertem („Copii sunt ca florile”) din Biserica Veche Valahă Egipteană, aparținând vechii triade sfinte formate din Ptah (Zeul Moș, Zeul Mumie), Sarmis (Leoaica, Forța Vieții) și Nefertem. Bobocii de lotus (fecunditate – fertilitate) apare frecvent pe fialele de argint ale principilor geți de pe ambele maluri ale fluviului Dunărea, trecând apoi în timp în rozetele alambicate și multicolore, așa zise gotice (getice), de pe fațadele bisericilor și catedralelor, cu ale căror turle și turnuri a fost străpuns cerul (în locul Cornului de Aur, a Rhytonului ritualic), într-un act sfânt al hierogamiei, prin care se solicită fecunditatea și fertilitatea tuturor celor aflate în cer, apă și pământ.

Mergând pe firul permanenței acestui simbol al religiei getice vechi, vom cerceta un monument funerar getic valoros ce trebuie menționat și care se află pe malul drept al Dunării, în Bulgaria, în apropierea localității Shveshtari. Acesta este unul dintre cele mai frumoase morminte geto-trace identificate vreodată în Bulgaria. Descoperit în anul 1982 sub Movila Ginina, în timpul unor excavări arheologice, mormântul de la Sveshtari reprezintă un monument unic al arhitecturii funerare geto-trace, iar importanta sa este cu atât mai mare pentru noi, românii, cu cât aici pare să își doarmă somnul de veci unul dintre regii emblematici ai istoriei noastre antice, Dromihete. Acest rege get de la anul 300 î.Hr. era conducătorul unor triburi geto-trace ce își aveau centrul în marea cetate Helis din apropiere. După moartea lui Alexandru cel Mare, conducerea imensului imperiu a fost preluată de către Lisimah. Acesta dorea să cucerească și zona geografică în care se aflau triburile getice conduse de regele Dromihete. Relatările istoricilor povestesc despre vitejia acestuia, dar și despre remarcabila diplomație de care a dat dovadă în raport cu Lisimah. Mărimea impresionantă a movilei tumulare care ascunde mormântul princiar o plasează pe primul loc în rândul celor 26 de movile din necropola tumulară, care se întind pe doi kilometri, în partea de vest a localității Shveshtari (7,5 metri în lungime, o lățime a fațadei de 6,5 metri și o înălțime interioară maximă de 4,45 metri).

Decorațiunile interioare ale construcției funerare respectă stilul curentului elenistic din acea perioadă, însă motivele religioase reprezentate sunt de origine geto-tracică. „Mormântul regal”, așa cum este cunoscut, datează din secolul III î.Hr. și este compus dintr-o anticameră și douăcamere mortuare construite pentru conducător și soția sa. Intrarea este poziționată asimetric față de cupolă și este decorată cu fresce de formă rectangulară. Ornamentele celei mai mari camere mortuare sunt extrem de bogate. Aici aflăm patru coloane dorice și una în stil corintic ce susțin o friză (parte componentă a antablamentului, cuprinsă între arhitravă și cornișă, de obicei împodobită cu picturi, basoreliefuri și caneluri), aflată deasupra intrării. Între acestea sunt cuprinse reliefurile sculptate a zece cariatide ce „se nasc” din corola unor flori de crin, reprezentante cu mâinile ridicate deasupra capetelor și încremenite într-un gest etern de venerare (crinul, ca și floare regală; zece cariatide, ca semn al misteriosului „IO”, Marele Zeu). Crinul (cunoscut și ca iris, stânjenel, săbiuță) este o plantă erbacee ornamentală din familia liliaceelor, cu flori albe strălucitoare (sau galbene, roșii, albastre, etc), în formă de pâlnie și cu un miros foarte puternic (Lilium candidum). Floarea crinului este de o albeață strălucitoare (Gr. bizantin KRÌNON, sl. krinŭ (DAR), cf. bg., sb. krin, alb. krinë (Vasmer, Gr., 84) (Dicţionarul etimologic român). CRIN, -CRINÍE elem. „secreție, excreție” (< fr. -crine, -crinie, cf. gr. krinein, „a secreta”) (Marele dicţionar de neologisme). ….crin, crini s.m. (er.) vagin. (Notă: această definiţie este preluată din „Dicţionar de argou al limbii române”, Editura Niculescu, 2007). În această lumină floarea de crin apare ca și floare cu potență creativă („secreție”; „vagin”), iar fetele – cariatide sunt „boboci” de floare, neîntinate (fecioare). Cele 10 flori de fete însoțeau dincolo de moarte pe marele nostru rege get Dromichete. 10 ca număr al simbolului getic „IO”, purtat de toți marii conducători geți, reprezintă pe Marele Zeu, Singurul conducător, numit și „Voie – vo – da” („Cel care dă voie”). Aici divinitatea supremă este de natură feminină, fapt confirmat și de pictura murală din acest mormânt. În acest tablou Dromichete primește din partea zeității supreme o coroană de lauri, pentru viața sa specială pe Pământ, pentru îndeplinirea misiunii pentru care a fost creat de aceasta. Marea Zeiță a Cerului era cea care coordona fertilitatea planetei, a tuturor regnurilor aflate aici (vegetal, animal, uman). Ea era reprezentată de multe ori printr-o femeie – pasăre, sau o pasăre de baltă (legătură cu apa; ex.: barza). Ea este reprezentată și prin Marea Mitră (Uter, Născătoarea), de aceea coifurile principilor geți sunt create în formă de mitră, dar și Papa de la Roma are pe cap tot o mitră (Mitruță, Du-mitru).

Zânele – plante erau acelea care se nășteau din flori și mai apoi se făceau oameni. Pe această linie genealogică, fiecare plantă sau arbore poseda un astfel de duh. Toate aceste elemente mitice sunt animate de credințele străvechi, credințe apărute după cataclismul planetar care a condus la distrugerea aproape în întregime a vieții pe planeta noastră. Doar prin implicarea unor forțe eterice exterioare se putea justifica reapariția vieții vegetale și animale, a noilor specii apărute, dar și a fertilității ce putea asigura refacerea biotopului existent anterior. Zânele – fecioare sunt prezentate ca ființe fără de moarte, veșnic tinere. Ele se deplasează prin văzduh, zburând uneori într-un car tras de cai de foc sau de păsări fantastice; uneori carul lor este realizat din piatră. Un alt mijloc de locomoție pentru acestea mai este și „bușteanul ielelor”, folosit uneori și de către muritori pentru a a junge în împărăția lor. Fiind ființe ambivalente, ele dau și iau fertilitatea, fecunditatea, bogăția, trimit dar și vindecă bolile, cauzează calamități naturale, dar le și previn. Sunt stăpâne ale apelor pământului, păzind și apa tinereții fără bătrânețe. Poveștile și basmele sunt țesute de multe ori în jurul personajului Zâna – cea care păzește fântâna cu apa vieții, cea care le dă tinerețe fără bătrânețe și viața fără de moarte celor care se scaldă în ea. Aceste narațiuni mitice sunt realizate pe ideea calităților vitale și regeneratoare ale apei: apa care dă nemurire, apa care conferă tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Zeița Sarmis din vechea triadă a Bisericii Valahe Egiptene era cea care simboliza Forța Vieții și era reprezentată în chip de leoaică, de cele mai multe ori ca o fântână (izvor), sau ca element de acoperiș prin care se dirija apa pluviometrică către pământ. Multe dintre zânele pădurii se spune că viețuiesc în interiorul arborilor. Ele asigură trecerea din lumea umană către cea non-umană. Arborii permit și ei aceste treceri dintre lumi; cu rădăcinile înfipte în lumea subpământeană, cu trunchiul aflat pe pământ, în lumea umană și cu crengile în văzduh, printre astre și duhuri aeriene, arborii sunt ei înșiși culoare de trecere între lumea oamenilor și cea a duhurilor, între lumea viilor și cea a morților (copacul care trece, ca însoțitor, sufletul omului în cealaltă lume). Copacul era foarte important în religia preoții druizi și folosit în diferitele ritualuri („Omul de răchită”). Existau Păduri Sfinte din care nu se tăia absolut nici un lemn, niciodată. Stejarii seculari erau priviți precum generalii de armată; erau „generalii” unui alt regn pământesc, regnul vegetal fără de care nu pot exista celelate două regnuri, cel animal și cel uman. De aceea și trofeele de război, după o mare bătălie erau dedicate unui arbore, ce devenea ax central al trofeului, pe care se adăugau armele și cuirasele acaparate în luptă. Simbolul Pomului Vieții este unul dintre cele mai importante simboluri ale antichității, venind din negura timpului, de pe vremea Geților de Aur.

Zânele stăpânesc toate plantele și mai cu seamă pe cele medicinale, cărora le dau sau le iau virtuțile salutifere. În puterea lor se află și plantele miraculoase, de tipul „iarba fiarelor”, plante care indică prezența comorilor, plante care luminează noaptea, ori plante care permit deschiderea tuturor lacătelor și ferecăturilor. Unele plante poartă chiar nume de iele (ca și în cazul lui „IO” (Negru Vodă, Cel ce dă voie), Ielele sunt cele puternice (IO – IE…; Forța Vieții, Fecunditatea, Renașterea): Sânziană, Drăgaică, Zânioară, Zânișoară, Iazmă, Nălucă, Zmeoaică, ori derivate ale acestor nume, precum: Ciurul Zânelor, Sita Zânelor, Coarda Ielelor, etc. Aceste zâne sunt divinități ale fertilității și fecundității, legate de mana câmpului și a animalelor. Sunt implicit legate și de fecunditatea femeilor, de nașterile și creșterea copiilor, date fiind și legăturilor lor cu Ursitoarele. În mitologia noastră, românească, se pot observa două tipuri de circumstanțe în care apar Zânele sau personaje similare lor: ciclul vieții – care privește individul (gestica ritualică fiind săvârșită în familie, în grupul înrudit) și ciclul naturii, al anotimpurilor – care privește colectivitatea (obiceiuri care implică întreaga comunitate). În fiecare dintre aceste cicluri se disting circumstanțe „de trecere”, care sunt momente privilegiate pentru manifestările acestor ființe: nașterea, căsătoria, moartea, trecerea dintre două anotimpuri. În funcție de aceste circumstanțe se operează o distincție în cadrul acestor Zâne. Astfel, ciclul vieții căruia îi aparțin riturile nașterii, căsătoriei și cele funerare, este dublat de mitologia Ursitoarelor (Zâne ale destinului). Ciclul anotimpurilor, cu diversele rituri calendaristice, rămân tot apanajul zânelor. Tocmai de aceea Zânele sunt frecvent legate de spiritele morților și de sărbătorile cu caracter funerar.

Un obicei de sărbătoarea Rusaliilor ce vizează prosperitatea turmelor de vite este „boul înstruțat”: un bou împodobit cu flori este purtat în zori, în afara satului, de o ceată de feciori mascați în costume vegetale. În timpul procesiunii țăranii stropeau boul cu apă ca să li se îmnulțească vitele (ceremonia apare în unele regiuni ale țării în timpul sărbătorii de Sânziene). Integrarea boului în această sărbătoare patronată de Zâne (reprezentate de ghirlandele de flori; Zânele – Flori) se bazează și pe alte afinități ale acestui animal cu făpturile divine (Cornul de Aur; Rhytonul ritualic). În colide, animalul apare purtând între cornele sale o Zână, o „preafrumoasă fată”, pe care o poartă prin cer sau o trece peste ape. De aici s-a desăvârșit și legenda orală getică, declarată mai apoi, după ce a fost „fixată” în scris, ca și „Olimpiană”- grecească (?), a răpirii IO – ropei (unde se află IO – locul protejat de divinitate, al Europei) de către Zeus, transformat în taur. De aceea stema Moldovei are ca reprezentare principală un cap de bour cu o floare între coarne (trandafirul heraldic getic), tot ca semn al „boului înstruțat”.

Cultul morților și al fertilității, cu statuetele zeițelor feminine (triada femeie – glie – plantă) și ale zeității paredre (taurul ceresc, cu epifaniile sale – bucraniul și coarnele, cu simbolistica lor falică), constituie speranța unei post existențe, o cosmogonie ce comportă simbolismul unui „Centru al Lumii” și spațiul locuit, ca un „imago mundi”.

Imaginea Zânei Creatoare, jumătate zână – jumătate floare – palmetă cu 5 sau 7 butoni-degete („înmulțită”; Copac al Vieții) s-a perpetuat după modelul „Dromichete”, existând în forma fibulelor cu chip feminin „zânatic” geto-dac descoperite pe întreaga suprafață a Vechii Arii Getice din jurul Mării Negre, până târziu, în feudalismul european (sec. VII – VIII d.Hr.).

În mormântul getic princiar de la Sveștari (Bulgaria), cariatidele – crini, de la înălțimea tăriilor unde sunt postate (partea superioară a mausoleului funerar), pe întreg perimetrul camerei mortuare, protejează cu vârtejul dansului lor ritualic regenerator, trupul regelui get, oferindu-i șansa unei noi reveniri la viață. Credința în nemurire specifică Geților de Aur, cei trecuți prin cataclismul planetar, s-a transmis peste milenii, perpetuând astfel și o formă de curaj specifică poporului ce locuiește acest pământ sfânt, iar Crinul Getic Împărătesc ce are peste 2300 de ani vechime, este unul dintre simbolurile Nemuririi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*